Tare


(Orchestra Română de Tineret la Ateneul Român, sub bagheta lui Christian Badea)

Conform unui cod mai nou de exprimare, adjectivul ”tare” poate desemna şi ceva extraordinar, ieșit din comun. În ceea ce urmează însă am de gând să vorbesc despre omonimul său, şi anume pluralul unui substantiv cu accepţiunea de viciu, meteahnă: “tare”. Nu intenţionez să mă lansez într-o dizertaţie pe teme lingvistice, ci să mă refer la tarele sistemului muzical românesc de învățământ.

Ocazia mi-a prilejuit-o recentul concert al Orchestrei Române de Tineret, de la Ateneul Român. Ascultându-i, n-am putut să nu îmi amintesc de mentalitatea ce guverna activitatea artistică a elevilor şi studenţilor din învăţământul muzical, pe vremea când şi eu făceam parte dintre aceştia, mentalitate insuflată tinerilor în formare de către profesori, critici și toți cei care se îngrijeau de destinele noastre artistice: eram cei mai buni, cei mai talentați și cei mai bine pregătiți din lume. Aceasta pentru că, de fapt, nu exista un termen real de comparație cu ceea ce se întâmpla în alte culturi occidentale. E drept, se poate alcătui o listă foarte lungă de muzicieni români cu cariere internaționale, dar toți aceștia, fără excepție, și-au desăvârșit formarea artistică în străinătate.

Îmi aduc bine aminte cum anumiți profesori din Liceul de Muzică se constituiau în adevărate unelte de pervertire a sufletelor și, implicit, a destinelor noastre. Spre exemplu, la audițiile trimestriale, unde aveau acces și părinții, întotdeauna ceea ce încercam noi să cântăm era ridicat în slăvi de către corpul profesoral. Tehnica era următoarea: niciodată părinții elevului nu erau felicitați chiar de către profesorul cu care acesta studia, ci de către colegii săi, ca o garanție de netăgăduit a meritelor îndrumătorului direct. Acesta juca întotdeauna rolul celui preocupat de formarea discipolului și, în consecinţă, se alegea cu o recompensă materială din partea părinților fericiți la culme de rezultatele copilului. E atât de simplu, de fapt: când nu ai noțiuni muzicale, nici anumite judecăți de valoare, simți nevoia să primești confirmarea investiției tale de la cei din jur. Psihologie pe care majoritatea profesorilor noștri o stăpâneau la perfecţie. În concluzie, dacă tu cântai la flaut (cazul meu), iar profesorii de clarinet sau fagot “se extaziau” în faţa prestației tale artistice, lăudându-te către părinți, câștigătorul sigur era însuși profesorul tău. Apoi urmau concursurile naționale, cum erau ”Cântarea României” sau ”Concursul pe meserii”, unde aceiași profesori erau invitați în comisie și, implicit, te premiau, iar în felul acesta primeai și o acreditare națională. Din premiu în premiu, spre o carieră sigură! Existau chiar și câteva concursuri internaționale, cum este cazul celui de la Stresa, Italia, adică un fel de ”Cântarea Italiei”, cu metode românești de jurizare, căci comisia era alcătuită, în mare parte, din profesori români. Bineînțeles că absolut toți concurenții noștri erau laureați. Chiar Iosif Sava a picat în capcana acestei fățărnicii, lăudând necontenit meritele școlii românești. Problema începea cînd, odată ajuns în învățamântul superior, mai ales după anii ’90, puteai avea ocazia să afli ce se întâmplă și prin alte părți ale lumii, și de-abia atunci începeai să realizezi că totul fusese o gogoașă umflată. Exista însă și varianta, cea mai des întâlnită în rândul studenților, ca aceștia, nemaiîncăpându-şi în piele de atâtea merite, să devină incapabili de a realiza că se învârteau de fapt într-o gaură neagră. Pur și simplu nu-și mai doreau să afle lucruri noi, nu mai erau în stare să discearnă diferențele, într-o atitudine de total autism la orice tentativă de schimbare pe care le-ar fi sugerat-o un alt profesor sau o eventuală întâlnire fericită cu un omolog din altă țară. Cu o astfel de atitudine, practic își semnau condamnarea la eșec. Foarte puțini s-au salvat din acest marasm, iar aceia, în majoritatea lor, au rămas în străinătate. Dintre cei rămaşi în ţară, câțiva dintre noi am intrat în orchestrele autohtone, încercând să luptăm împotriva acestui malaxor de destine, ce încă este perpetuat, fără scrupule, subvenționat fiind de nepriceperea părinților și de nepăsarea Ministerului Învăţământului. Multă vreme am sperat că dinastia acestor așa-zişi profesori din licee se va destrăma, dar constat că mulți dintre ei au avansat în învățământul superior, devenind, într-un mod cât se poate de dubios, doctori în muzică (!), astfel că dezastrul se amplifică de la an la an.

Acestea fiind spuse, am salutat cu entuziasm inițiativa apreciatului nostru violoncelist, domnul Marin Cazacu, de a forma o orchestră de tineri care, neavând ocazia să studieze în facultate cu profesori deosebiţi, beneficiau în cadrul noii orchestre de îndrumarea unor dirijori cu experiență și renume pe plan local, pregătindu-se în acest mod să intre în cele mai prestigioase orchestre din țară și, de ce nu, din străinătate. Practic, Marin Cazacu a gândit un fel de pepinieră, care să producă orchestranți școliți în spiritul cerințelor instituțiilor profesioniste. Am ascultat această Orchestră de Tineret acum doi ani și mi s-a părut o certă promisiune. Emana un suflu proaspăt, o vervă specifică vârstei și se vedea că acești tineri sunt în studiu şi, mai ales, că sunt pasionați de ceea ce fac. Descoperiseră un mod profesionist de lucru în colectiv. Este cunoscut faptul că în învățământul superior există mari carențe, prin lipsa unor profesori de valoare, îndeosebi pentru cursurile de muzică de cameră, de orchestră și chiar de instrument. Se simte tot mai acut nevoia organizării unei Academii private, cu profesori invitați din rândul celor mai valoroși muzicieni români sau străini. În alte universități occidentale sunt chemați să predea cei mai buni instrumentiști ai momentului, se organizează cursuri de măiestrie cu membrii celor mai prestigioase ansambluri de muzică de cameră sau simfonice. Mă așteptam, astfel, ca pentru un rezultat cât mai performant pentru această pepinieră de muzicieni, Marin Cazacu să invite în cadrul acelui stagiu de pregătire al orchestrei care se petrece, an de an, la Sinaia, muzicieni cu reale calități, binecunoscuți în cadrul ”Filarmonicii ”George Enescu”, sau concertmaeștri români care evoluează în cele mai de seamă orchestre ale lumii: Liviu Prunaru – Concertgebouw (profesor și director al Academiei Menuhin, Elveția), Bogdan Zvorișteanu – Orchestra simfonică din Zurich, Ștefan Horvath – Orchestra din Basel, Șerban Lupu – concertmaestru timp de 20 de ani la Orchestra din Indianapolis etc., pentru a lucra cu acești tineri, independent de repetițiile pe care le au cu un anume dirijor. Există o adevărată tehnică de cânt în orchestră, anumite trucuri și secrete pe care nu le cunosc profesorii de școală, care nu au cântat în viața lor în vreo orchestră sau ansamblu de cameră profesionist, și nici n-au prea călcat în sălile de concert. De aceea am sperat că, în timp, printr-o bună supraveghere, acești tineri vor deprinde meșteșugul cântatului în grup, că vor obține un sunet adevărat de orchestră și, de ce nu, un sunet particular, având în vedere talentul și disponibilitățile tehnice ale celor care studiază zilnic. Dar așteptările mi- au fost înșelate. Cred că în răstimpul de la înfiinţare până azi, preocupările acestor tineri s-au schimbat. Tarele mentalității amintite au ieșit la iveală. Fiindu-le insuflată ideea că noi, românii, suntem “buricul pământului”, au început să creadă că sunt cei mai buni, mai buni chiar decât o orchestră profesionistă. Foarte mult a contribuit la aceasta și ambiția domnului Cristian Mandeal de a programa ansamblul, în Festivalul Enescu, la Sala Mare a Palatului, unde au concertat (conform genericului) “marile orchestre ale lumii”. O responsabilitate grea pe umerii unor tineri aflați la început de drum. Ce vreau să spun este faptul că se perpetuează încă acea formulă educațională greșită, de ardere a etapelor de studiu. Nu avem răbdare ca fructul să capete gust și culoare, iar mai târziu lacunele sunt foarte greu de îndreptat. Se întâmplă adesea ca unii profesori, pentru satisfacerea orgoliului personal, să îi oblige pe elevi la studierea unui repertoriu cu mult peste posibilitățile lor din momentul la care se găsesc, neținând cont de răul pe care îl produc: de cele mai multe ori, se instalează în gândirea și tehnica instrumentală a discipolului niște defecte greu de înlăturat mai târziu, defecte care se vor transforma în complexe.

Așadar, după doi ani, am ascultat Orchestra Română de Tineret condusă de Christian Badea, un dirijor cu o solidă carieră internațională: a dirijat la Metropolitan, la Covent Garden, orchetrele simfonice din New York, Londra, Paris, Amsterdam, Sankt Petersburg, Sydney sau Tokio și, de curând, a fost ales să deschidă festivalul ”George Enescu” cu două concerte alături de orchestra din Haga. O adevărată provocare, plină de emoție, pentru tinerii noștri muzicieni. Repertoriul propus ar fi trebuit să fie la îndemâna acestor tineri: R. Wagner – ”Uvertura la opera Tannhauser”și P.I. Ceaikovski – ”Simfonia nr. 5”. Sunt convins însă că domnul Christian Badea nu a beneficiat de acelaşi număr de repetiții cu care sunt obişnuiţi membrii acestei orchestre sub bagheta dirijorilor noştri, domnii Cristian Mandeal și Horia Andreescu, cu care repetă îndelung pentru realizarea unui concert, având astfel timp suficeint să își asume repertoriul, prin decantarea – în mare măsură – a sugestiilor și cerințelor dirijorale. De data aceasta, se putea percepe în interpretarea lor o ușoară senzație de teamă, pentru că ceea ce le solicita Christian Badea presupunea o anumită putere de asimilare a informațiilor și un nivel tehnic și educațional propriu marilor ansambluri profesioniste pe care domnia sa este obişnuit să le dirijeze. Nuanțele, culorile și tempo-urile impuse de mâna dirijorului i-au descumpănit într-o oarecare măsură pe tinerii muzicieni. De fapt, tehnica lor (tehnica de orchestră diferă de cea individuală) nu le permitea să reacționeze prompt la impulsurile dirijorale. Am simțit un fel de competiție între membrii orchestrei, fiecare dorind parcă să demonstreze ce poate (tarele noastre, cele de toate zilele), lucru grav pentru o orchestră, unde efortul trebuie să se concentreze spre obţinerea unui sunet omogen, printr-o tehnică unitară. Această senzație de întrecere permanentă a fost evidentă în special la partida corzilor; dar şi alămurile au sunat brutal, needucat, scopul instrumentiştilor părând a fi fost tot cel de competiţie, de “care suflă mai tare”. Sunt convis că domnul Christian Badea a cerut nuanțe mari, dar nu necizelate și încrâncenate, ci pline de armonice, căldură și voluptate, adică în spiritul muzicii lui Ceaikovski. Acordajul atât de precar al clarinetelor a distrus întreaga atmosferă din Simfonia a V-a (pentru ca două instrumente de același fel să poată cânta curat, e nevoie de o anumită știință și tehnică). Incapacitatea muzicienilor de a ține piept cavalcadei de tempo-uri propuse de dirijor i-a făcut de multe ori să pară chinuiţi, crispaţi. Nu este nicidecum vina dirijorului, ci lipsa de experință și reflexele proaste ale tinerilor, căpătate pe parcursul anilor de studiu, care acum, iată, ies la iveală. De data aceasta era nevoie de reacții la secundă, starea interioară a orchestranților trebuia să se schimbe de la exuberanța și puritatea unor tineri îndrăgostiți, la melancolia, resemnarea sau tragismul pe care încă nu sunt capabili să le exprime în profunzime. Şi noi, muzicienii, trebuie să fim actori, să intrăm în pielea unui personaj imaginar și să fim capabili de a schimba mai multe măști pe parcursul unei lucrări. Problema unui ansamblu de 80 de oameni este că toți trebuie să își asume aceste măști deodată, la un gest al dirijorului. Acest tip de a face muzică se educă nu numai prin contactul cu mentorii, ci și printr-un apetit propriu de a cunoaște și stăpâni cât mai multe tipuri de muzică, fapt ce presupune să asculți cât mai multe interpretări, să citești cât mai mult (îndeosebi literatură de specialitate), să mergi regulat la concerte, expoziții de artă plastică sau teatru. Ori, foarte rar se întâmplă să-i vezi pe acești tineri (excepțiile confirmă regula) chiar şi la vreun concert al Filarmonicii. E drept că și modelul, adică profesorul, joacă un rol important, acesta fiind cel care trebuie să îi provoace la un joc al minții și al sufletului, pentru ca educația lor să se întregească. Dar muzicienii noștri tineri rămân opaci, în mare măsură, la impulsurile artistice exterioare preocupărilor zilnice (studiu individual și atât), uitând că, asemenea specialiştilor din toate domeniile, și noi, muzicienii, suntem obligați să ne îmbogăţim cunoștințele și spiritul în mod continuu, pentru a ne menţine la nivelul performanţei.

Publicul, care întotdeauna apreciază agilitatea și prospețimea unui gest artistic, uitând adevăratele criterii de valoare, a fost, bineînțeles, entuziast, iar tinerii cu siguranță s-au simţit și mai mândri, şi mai convinși de reușita lor totală. Au acordat două bisuri, pentru că al treilea a fost de fapt reluarea celui de al doilea. Motivul pentru care domnul Christian Badea a ales să îl repete a fost, presupun, dorinţa domniei sale de a repara inexactitățile primei încercări (firești, ținând cont de cele spuse mai sus), dat fiind că acest concert era filmat în vederea difuzării de către ProTV. În fragmentul din opera ”Carmen” de Bizet, orchestra a fost foarte bună. Se vedea cu ochiul liber că mai cântaseră această lucrare, repetată probabil până la epuizare cu alți dirijori. Marea problemă a fost ”Time Square” de Leonard Bernstein, o lucrare cu influențe din jazz, cu o orchestrație bogată, cu ritmuri dificile și intervenții solistice spectaculoase. De altfel, dirijorul a încercat să pună în evidență aceste intervenții printr-un artificiu vizual: fiecare solist se ridica în picioare pentru a-și expune pasajul, o atitudine obișnuită pentru big band-urile americane. Din păcate însă, când o astfel de intervenție nu e făcută cu credință, ci cu teamă, lucrurile ies doar pe jumătate.

M-am dus cu cea mai mare disponibilitate sufletească să-i ascult, dar am plecat trist, fiindcă am realizat încă o dată cât de departe de realitate este școala românească de muzică și cum continuă să păcălească prin diferite mijloace, producând în mare măsură instrumentiști cu un orizont limitat, chiar dacă excepții există, desigur, întotdeauna. Și senzaţia mi s-a accentuat a doua zi când, dorind să ascult muzică clasică, am dat printre discurile mele de un CD al Orchestrei de Tineret din Venezuela, condusă de Gustavo Dudamel, un dirijor excepţional, deşi foarte tânăr. Culmea! Imprimarea era cu aceeași simfonie nr.5 a lui Ceaikovski. Ei bine, o spun fără nicio exagerare, acest ansamblu suna dumnezeiește. Diferența era zdrobitoare. Oare tinerii noștri vor fi ascultat vreodată performanța colegilor lor? Dacă da, vor fi fost, oare, capabili să realizeze diferența? Cu siguranță răspunsul este nu, pentru ambele întrebări.

Cu atât mai limpede îmi apare, astfel, necesitatea înființării unei Academii de Muzică private, ca alternativă la sistemul oficial de învățământ. Poate că, prin tenacitatea-i bine cunoscută, o va crea chiar domnul Chritian Badea. De ce nu?


Comenteaza