Ludovic Bacs, seniorul baghetei, unul dintre cei mai valoroşi susținători ai muzicii contemporane româneşti, prin sutele de înregistrări şi prime audiții realizate, el însuşi compozitor, orchestrator al multor muzici de sorginte medievală, folclorică, descoperite de-a lungul anilor în biblioteci şi aduse în fața publicului în miile de concerte susținute în România şi străinătate.

IBŞ: – Maestre Ludovic Bacs, am  avut onoarea să mă aflu, în postura de solist, alături de dumeavoastră, pe podiumul de concert; am avut şansa să cânt cu Orchestra de Cameră Radio sau cu cea a Filarmonicii “George Enescu” sub bagheta dumneavoastră şi, de aemenea, mă mândresc cu faptul că mi-ați fost profesor de orchestră. M-ați învățat esențialul pentru deprinderea cântului în ansamblu. Ce a însemnat pentru dumneavoastră lucrul cu tinerii viitori dirijori şi cu orchestra studenților?

LB: – Trebuie să spun că nu am predat foarte mult timp la Universitatea de Muzică din Bucureşti.

IBŞ: – De aceea mă consider un norocos.

LB: – Mulțumesc… Am predat diferite materii: citire de partituri, muzică de cameră, orchestră şi, în sfârşit, dirijat de orchestră. La această ultimă disciplină am avut parte de nişte tineri foarte buni, nu numai pentru faptul că erau talentați, dar erau şi foarte serioşi. Ştiți dumneavoastră, de multe ori se întâmplă ca cei talentați să cam tragă chiulul. Am să vă spun că nu prea am încredere în pedagogi. Sunt de partea autodidacților.

IBŞ: – De ce? Dumeavoastră sunteți autodidact în privința dirijatului?

LB: – În nici un caz. Am studiat la CLuj şi apoi la Moscova, dar muzica, armonia, compoziția, le-am început ca autodidact. Mi-a plăcut să înot în oceanul ăsta.

IBŞ: – Şi cum s-a petrecut această perioadă de acumulări muzicale, teoretice, ca autodidact, dar şi ca student la două prestigioase Academii?

LB¨- Sunt “paşoptist”. Am început Conservatorul în 1948, la secția maghiară, unde am studiat trei ani vioară şi dirijat. Pe deasupra, a trebuit să mă înscriu şi la Faclutatea de Filosofie “Victor Babeş”, pentru că tatăl meu ținea să fac şi ceva serios.

IBŞ: – După moda timpului.

LB: – Aşa ar fi trebuit să fie, numai că în ’49 a apărut reforma învățământului, care interzicea studiul, în paralel, a două facultăți, aşa că am renunțat la cea de filosofie.

IBŞ: – Spre cumplita dezamăgire a tatălui dumneavoastră.

LB: – El a aflat abia după cinci ani, dar s-a împăcat cu gândul.

IBŞ: – Cum ați reuşit să vă ascundeți atâta vreme?

LB: – Pe vremea aceea, părinții nu se interesau de fiecare pas al copilului, iar când veneam acasă mă întreba de sănătate. Eu sunt din Valea Jiului şi şcoala era la CLuj, aşa că aveam mână liberă. Totuşi, atunci când a aflat cu ce mă ocupam eu de fapt, a tăgăduit în fața prietenilor şi când aceştia îl întrebau ce o să ajung eu, răspundea invariabil: notar. În Petrila, a deveni muzician era ceva foarte straniu.

IBS: – Dar când a fost perioada de autodidact?

LB: – Aveam o vioară în casă, la care mai cânta mama din când în când, după ureche, şi m-a atras. Curând m-am împrietenit cu un băiat care ştia să cânte şi m-a învățat note, mi-a arătat câteva poziții.

IBŞ: – Şi Enescu a făcut primii paşi vilonistici îndrumat de un lăutar.

LB: – Până la urmă eu am studiat cu un profesor ceh care terminase Conservatorul din Praga şi care dirija fanfara noastră.

IBŞ: – Un ceh pripăşit în Petrila?

LB – Da, domnule. Ăsta a fost destinul lui. Făcuse şi o orchestră de copii, în care mă aflam şi eu. Culmea, tatăl meu m-a dus să învăț vioara cu acest profesor, pentru că şi băiatul inginerului şef lua lecții de vioară.

IBŞ: – Şi nu se cădea ca el să rămână mai prejos. Norocul dumneavoastră! Cum era atmosfera muzicală a Clujului?

LB: – Filarmonica nu era încă înființată, însă exista deja Antonin Ciolan, care dirija Orchestra Operei Maghiare şi preda la Conservator. Cu el au studiat Emil Simon şi Erich Bergel. Exista o orchestră formată din studenți, în care am cântat şi eu.

IBŞ: – Deci sunteți un dirijor descins din orchestră.

LB: – Mi-a plăcut enorm de mult. Şi acum mi-ar plăcea. E o mare satisfacție. După ce am terminat dirijatul la Moscova, am revenit în țară, la Bucureşti şi am cântat un an şi jumătate în Orchestra Radio, sub bagheta lui Silvestri, Rogalski, Alfred Alessandrescu. A fost o perioadă excepțională.

IBŞ: – Vă aduceți aminte de primul dumneavastră concert ca dirijor?

LB: – Da. S-a întâmplat la Moscova, în ’52. Eram în anul I când am dirijat Orchestra de Studio a Conservatorului, având în program o lucrare de Asafiev, Concertul de pian nr. 3 de Beethoven şi Peer Gynt de Grig.

IBŞ: – Un program foarte complex.

LB: – Mai mult decât atât: toți studenții de la dirijat erau incluşi în programul de stagiune al Filarmonicii de Stat din Moscova. Am fost aruncat direct la apa mare, timp de cinci ani. Era musai să te descurci.

IBŞ: – Iată prima mare diferență între şcoala de la Moscova şi cele din Cluj sau Bucureşti. Aveați, din primul an de studiu, o orchestră pe mână şi trebuia să faceți față cu brio şi unui ansamblu prestigios.

LB: – A fost o perioadă fantastică pentru mine. În anul V am fost propus pentru un turneu în toată Uniunea Sovietică.  Am dirijat în marile oraşe: Kiev, Sankt Petersburg, Bacu, Chişinău, Erevan etc..

IBŞ: – Şi când v-ați întors în România, ce orchestră ați dirijat mai intâi?

LB: Orchestra Radio. Am fost numit în locul lui Mendi Rodan. Îmi aduc aminte că în primul concert am dirijat o Baladă haiducească a regretatului Dan Constantinescu.

IBŞ: – Cred că sunteți dirijorul cu cele mai multe prime audiții de muzică românească, v-ați implicat cu toată credința în fenomenul muzical autohton. Din înaltul staturii dumeavoastră artistice, cum vi se pare evoluția muzicii contemporane?

LB: – Într-adevăr, am dirijat foarte multă muzică modernă, dar nu numai românească: am făcut şi Webern, Schönberg, Stravinski şi mulți alții. Să nu mi-o luați în nume de rău dacă amintesc că am 22 de Opere integrale, imprimate la Radio în prima audiție absolută. De la Caudella până la Aurel Stroe şi Nicolae Brînduş, în materie de operă, am înregistrat tot.

IBŞ: – De obicei, orchestranții sunt destul de refractari la un astfel de repertoriu. Cum îi convingeați să lucreze atâta muzică modernă.

LB: – Nu mi-a fost greu, fiindcă exista o anumită disciplină. Nu se admitea  citire la prima vedere , astefel că de la prma repetiție lucrurile mergeau bine. Puteam imprima o operă în câteva zile. Era o altă atmosferă. Nu se întâmpla ca cineva din orchestră să intre în polemică cu dirijorul, sau să facă bancuri nepotrivite.

IBŞ: – Să înteleg că disciplna e principala diferență între orchetrele din anii ’50 şi cele de acum.

LB: – Categoric. Mi s-a întâmplat să dau peste nişte tineri, în orchestre importante actuale, cărora le lipseşte disciplina de cântat în colectiv. Nu simt nici o îndatorire profesională. Într-un colectiv, sunt instrumentişti care se descurcă imediat şi alții cărora le trebuie mai mult timp pentru a deprinde un anumit pasaj şi pentru aceia trebuie repetat de mai multe ori. Este o realitate pe care toți cei care participă la evenimentul respectiv trebuie să şi-o asume.

IBŞ: – Dar, nu credeți că e vina şcolii? Când eu v-am avut professor, am învățat tot acest meşteşug de cântat în ansamblu şi care sunt ierarhiile într-o orchestră.

LB: – Á propòs de ierarhiile sonore ale unui acord: în toate orchestrele din țară se neglijează faptul că, în orice răsturnare ar fi acordul, şi oricâte sunete ar avea, fundamentala este cea mai importantă. În funcție de ea se ghidează celelalte voci.

IBŞ: – Ca înălțime şi intensitate.

LB: –  Foarte bine spuneți, aşa este. E de datoria dirijorului să echilibreze vocile.

IBŞ: – Ce sfat ați da unui tânăr care ar vrea să studieze dirijatul în timpurile noastre?

LB: – Grea întrebare… Fără dârzenie, studiu, tact, nu se poate face nimic, dar, în primul rând, să aibă o dorință nețărmurită de a ajunge dirijor. Am avut studenți grozavi, care au învățat multe de la mine, dar saltul către un statut de profesionist le-a reuşit doar pentru că şi-au dorit cu ardoare acest lucru: Tiberiu Soare, Radu Popa, Tibieriu Oprea, Bogdan Vodă sunt astăzi dirijori  şi profesori de orchestră remarcabili.

IBŞ; – După atâtea colaborări, puteți spune cu ce ansamblu v-ați simțit cel mai bine?

LB: – Nu vreau să vă fac un compliment dumneavoastră, dar cu Filarmonica “George Enescu”.

IBŞ: – Şi în străinătate?

LB: – Mi-a plăcut Orchestra Radio din Berlin, Orchestra din Moscova, cea din Pecs. Din țară, mi-a plăcut Orchestra din Cluj. Dar să ştiți că nu există ansambluri proaste, doar dirijori mocofani.

IBŞ: – Dintre soliştii cu care ați colaborat, pe care îi purtați mai adânc în suflet?

LB: – Am cântat cu toți soliştii vocali de la Opera din Bucureşti, de la maestrul Petre Ştefănescu Goangă până la cei mai tineri. Sufletul meu a rămas însă la Valentin Teodorian. Am cântat foarte mult împreună şi ne simțeam perfect, nu am mai întâlnit aşa un caz.

IBŞ: – Cât de dificilă este muzica lui Enescu pentru un dirijor?

LB: – Foarte dificilă. Enescu nu e de nasul oricui. Este un elitist. Cu toate că a trăit în plină vâltoare componistică, cu schimbări radicale de curente şi opțiuni estetice, în care compozitorii se ghidau după anumite mode, el a rămas credincios principiilor sale estetice, nu a avut ambiții să fie în pas cu noile tendințe muzicale. Cred că scria greu, foarte laborios: fiecare nuanță, agogica sunt minuțios notate. Cvartetele, simfoniile sunt capodopere. Nu mă dumiresc de ce muzica lui Enescu nu este şlagăr în România, aşa cum muzica lui Bartók  este în Ungaria. Simfoniile lui ar trebui să fie în repertoriul oricărei orchestre româneşti şi, în fapt, se cântă atât de rar.

IBŞ: – Ați dirijat tot repertoriul de orchestră enescian?

LB: – Nu. Am dirijat, în primă audiție absolută, nişte simfonii de şcoală, apoi Simfonia I, Octetul, Suitele, Rapsodiile. Nu am dirijat Simfonia a II-a, dar am cântat-o pe vremea când eram în orchestră.

IBŞ: – Aveți vreun compozitor român preferat?

LB: – Mai mulți: Vieru, Niculescu, Stroe, Olah, Țăranu şi, dintre cei tineri, Dan Dediu.

IBŞ: – Dirijatul vă ocupă practic tot timpul. Cum ați salvat ceva şi pentru compoziție sau pentru orchestrarea unor piese?

LB: – Se ştie că am condus o formație de muzică veche – Musica Rediviva -, iar repertoriul pe care îl abordam era făcut de mine. Am lucrat în foarte multe biblioteci transilvănene, de la Alba Iulia şi Sibiu, până la Şumuleu sau Miercurea Ciuc, unde am găsit materiale pe care le-am aranjat pentru formula noastră: 4 blockflöte, 4 viola da gamba, lăută şi clavicord. Muzica era preluată din Codex Caioni, Sartorius, Reilich, Speer, muzicieni ai secolului XVI, XVII.

IBŞ: – Şi în repertoriul dumneavoastră de orchestră predomină muzica barocă, muzica sacră.

LB: – Într-adevăr, este un repertoriu predilect.

IBS: – Sunteți printre puținii care cunosc în amănunt tehnicile de cântat ale acestui tip de muzică. Observ că mulți dirijori mai tineri nu prea fac diferențe între o muzică barocă şi una romantică. Au cam aceeaşi gestică, aceleaşi porniri muzicale.

LB: – Sigur că nu poți cânta muzică polifonică à la Bach cu sunet de Richard Strauss. Ar suna ca nuca în perete. Dar să cânți tot muzică de Bach ținând arcuşul de la mijloc, folosind non-vibrato cu acele crescendo-uri forțate, tot acolo ajungi. La Strauss cânți cât îți permite instrumentul, la Bach însă cât să auzi şi celelalte voci. E esențial. Pentru mine Monteverdi este fenomenal. Dacă îl intepretezi cu vârf de arcuş şi cu toate acele exagerări de nuanțe, îl sacrifici. După ce am orchestrat Arta fugii, Ofranda muzicală, am încercat să văd ce a fost înainte de Bach şi aşa am descoperit lumea lui Monteverdi, strălucitoare, care m-a făcut realmente fericit.

IBS: – Pomenind de tehnică, eu mă gândeam şi la ştiința ornamentației.

LB: – Ei, asta e o problemă. Ornamentația ține de ideea de improvizație. Ca interpret, ai posibilitatea să devii un pic creator. La Bach parcă nu aş îndrăzni să improvizez nimic. Nici n-aş termina niciodată Arta fugii. Îi iert pe cei care au terminat-o. Bach înseamnă râu, iar Beethoven spunea: ăsta nu e râu, e ocean! A scris enorm de mult, dar nu cred că poți găsi o lucrare despre care să spui că nu e tocmai reuşită. La Beethoven se mai întâmplă; la Mozart nu.

IBS: – Dicteu divin.

LB: – Şi la Bach la fel.

IBŞ: – Care este secretul longevității dumneavoastră artistice?

LB: – Care longevitate? Îmbătrânesc şi ies din circuit.

IBŞ: – Cred totuşi că prin artă poți reuşi, à la longue, să-ți păstrezi la cote înalte deplinătatea funcţiilor mentale şi fizice.

LB: – Meseria asta nu o poți face împins de la spate, ci pentru că nu poți alege altceva. Se spune că noi nu ştim altceva decât muzică. Pentru cei din jur părem uneori duşi cu sorcova. Recunosc că am o lume a mea şi mă pot lipsi de tot ce e în jur. Îi mulțumesc lui Dumezeu că am ales meseria asta şi că, în meseria asta pot să trăiesc cât mai am zile. Nu mă mai interesează altceva.

IBŞ: – Doamne ajută!