Abia întoarsă de la Londra, unde a deschis stagiunea “George Enescu” la sediul Institutului Cultural Român din Belgrave Square nr. 1, formația Trio Contraste a luat drumul Germaniei, pentru două săptămâni (11 – 23 octombrie) , într-un turneu de promovare a recentului CD  –Tabu – , apărut la editura “gutingi”, în Germania.Pentru cine nu ştie, formația Trio Contraste a fost înființată la Timişoara, în anul 1986, de către pianistul Sorin Petrescu, solist al Filarmonicii “Banatul” din localitate. În scurtă vreme a devenit una dintre cele mai active, apreciate şi performante formații camerale româneşti, programată în mai toate festivalurile prestigioase de muzică contemporană din lume, la care a obținut premii importante. Din anul 2000, după ce Emil Şain (clarinet, saxofon) s-a stabilit definitiv în Spania, eu, Ion Bogdan Ştefănescu, prim flautist la Filarmonica bucureşteană “George Enescu”, am fost cooptat ca membru al trio-ului. Cel de al treilea component al formației, Doru Roman, percuționistul nostru, este şi el solist al Filarmonicii timişorene. De altfel, grație directorului instituţiei, dl. Ioan Coriolan Gârboni, toți trei am devenit solişti ai Filarmonicii “Banatul”, formația noastră căpătând statut oficial încă din anul 2005. De subliniat faptul că printr-un destin fericit al acestui grup de aşa-zise “contraste” s-a pecetluit pentru vecie prietenia   bănățenilor cu “miticii”(accentul trebuie pus pe al doilea “i”).

CD-ul Tabu conține integral muzica Violetei Dinescu, compozitoare cu o fulminantă carieră realizată în Germania. Este profesoară de compoziție la Universitatea din Oldenburg, unde a organizat cea mai mare bibliotecă de date, partituri, cărți şi articole scrise de compozitori şi muzicologi români, şi a inițiat un simpozion anual George Enescu. Prin valoroasa ei operă, Violeta Dinescu a ajuns în elita componisticii mondiale, primind comenzi de la cele mai prestigioase instituții şi formații din lume.

Este şi cazul acestui CD – portret, realizat la cererea Deutschlandfunk din Köln. Ideea titlului îmi aparține. Mi s-a părut a fi uşor de pronunțat în orice limbă, sensul cuvântului e arhi-cunoscut, e scurt, are impact, fiind totodată titlul unui film mut – celebru în istoria cinematografiei -, pentru care Violeta Dinescu a scris muzica: o valoroasă comandă primită în anul 1987 chiar din partea Fundației Murnau. Filmul Tabu, ultimul realizat, în 1930, de către Wilhelm Friedrich Murnau, unul dintre cei mai mari cineaşti ai lumii, este încă în vogă: s-au făcut primele filmări subacvatice; s-au folosit în rolurile principale actori neprofesionişti, aleşi dintre băştinaşi (triburile din Bora-Bora), în scopul transpunerii pe ecran a unei istorii secrete: fata şefului de trib fuge cu iubitul înainte de a fi învestită cu statutul de “fecioară sacră”. Întreaga echipă de filmare a fost blestemată de către conducatorul comunității să fie mistuită de flăcări, dacă va îndrăzni să dezvăluie lumii civilizate istoria “tabu” a tribului său. Ei bine, după câteva luni de la premiera filmului, cameramanul sfârşeste în timpul unor filmări, pe o plajă din America, decesul datorându-se unui fenomen rarisim: combustie spontană! Murnau, la rândul lui, va muri ars, ceva mai târziu, într-un accident de maşină. Filmul însă a făcut carieră şi se studiază şi astăzi în institutele de cinematografie. Într-un fel, nici Violeta Dinescu, cea care a cutezat să compună muzica pentru film, nu a fost scutită de acel blestem, fiindcă exact în timpul procesului de creație, Violeta şi-a pierdut tatăl. O forță divină a ținut-o dreaptă şi i-a dat inspirație să termine această muzică de o bogăție coloristică şi imaginativă impresionante. În original, muzica a fost gândită pentru o orchestră de cameră (17 instrumentişti) cu dirijor, personajele din film fiind bine conturate şi delimitate de timbrurile instrumentelor din orchestră. Sorin Petrescu a avut ideea de a aranja această muzică pentru formula noastră. Bogăția instrumentală extrem de mare şi rolul important acordat în partitură clarinetului, ne-a determinat să-i solicităm colaborarea lui Dorin Cuibariu, tot bănățean – filarmonist şi el. Performanța noastră de această dată constă şi în faptul că putem cânta la mai multe instrumente: pianistul cântă şi la percuție, clarinetistul la saxofon, flautistul, la suona şi percuție, iar percuționustul la… trombon!  Astfel, cu un ansamblu de numai patru instrumentişti, care acoperă o foarte diversificată paletă sonoră, este mult mai uşor s-o porneşti în turneu. De mai bine de 6 ani colindăm lumea în lung şi-n lat. De-a lungul vremii, am întâlnit melomani care ascultaseră originalul şi veniseră special să asculte această variantă. Întotdeauna publicul rămâne impresionat de puterea filmului, a muzicii  şi – de ce să n-o spun?- a interpretării noastre.

Turneul a început în forță, prin concertul susținut într-una dintre cele mai importante săli de concert din Berlin: Konzerthaus. Toate instrumentele de percuție ne aşteptau pe scenă, ni s-au oferit cabine, am fost anunțați prin stație când să urcăm la scenă şi, exact la semnul regizorului tehnic, am intrat în lumina reflectoarelor, primiți cu un vuiet de aplauze. Am cântat în sala mijlocie (ca mărime: 800 de locuri). În paralel, în sala mare, era programt recitalul unuia dintre cei mai apreciați pianişti la ora actuală: Fazil Say. Şi totuşi, am avut public, chiar foarte mult. Succesul a fost mare, organizatorii arătându-se interesaţi să-şi reînnoiască invitaţia.

A doua zi a fost acea zi de 13 cu ghinion. Ne-am urcat în maşina noastră, un microbuz Volskwagen, şi, dând să pornim la drum, ambreiajul a cedat! Am rămas, spre norocul nostru, în parcare, cu maşina înțesată de instrumente de percuție şi bagaje. Am găsit însă un neamț inimos, care ne-a remorcat cu un cablu – aşa, ca pe la noi – şi ne-a tractat până la cel mai apropiat atelier auto, unde întristarea noastră s-a amplificat : reparația costa 1300 euro şi puteam lua maşina abia după cinci zile (Ce să-i faci? Pentru o maşină “vintage”, piesele de schimb sunt foarte greu de procurat). Am plecat cu un taxi să căutăm o maşină de închiriat. Cum nemții au peste tot Volskwagen-uri (şi, mai nou, Dacii), am ales (totuşi) marca germană şi, cu instrumentele re-stivuite, şi cu noi înghesuiți printre tuburile vibrafonului, am plecat spre Hamburg unde, chiar în aceeaşi seară, interpretam Tabu. Nu vă pot spune prea multe despre eveniment, deoarece ghinionul s-a ținut scai de mine: am intrat pe scenă cu temperatură mare, din cauza unei enterocolite acute. Mâncasem cu o zi înainte într-un restaurant ținut de o familie de vietnamezi. Când l-am întrebat pe puştiul de 12 ani, care ne-a servit, ce mănâncă de obicei din ceea ce găteşte tatăl lui, a zâmbit încurcat şi a recunoscut că preferă KFC. Era însă prea târziu, înfulecasem “minunile” culinare. Deviza acelui restaurant era: ”Mănânci aici şi mori acasă”. Două zile am băut doar ceai de mentă, cumpărat din benzinării, căci farmaciştii germani pretind rețetă şi pentru batistele de hârtie. Amatori! În România ne putem îmbolnăvi liniştiți. Farmaciştii noştri merg pe deviza: “Clientul nostru, stăpânul nostru”.

A urmat Aachen, unde am cântat în cadrul festivalului Music und heute la Klangbrücke, una dintre cele mai cunoscute săli din zonă, în care se organizează concerte de muzică contemporană. Am fost invitați cu un program care să cuprindă compozitori români: Aurel Stroe, Corneliu Dan Georgescu, Eugen Wendel, Cornelia Tăutu, Horia Şurianu, Violeta Dinescu, Dan Dediu, Gabriel Mălăncioiu. Pe Corneliu Dan Georgescu l-am întâlnit la Berlin, dar Horia Şurianu şi Eugen Wendel au venit la Aachen, unul de la Paris, celălalt de la Bruxelles. Ne-am bucurat şi noi şi publicul, care i-a putut aplauda în carne şi oase. Programul a fost bine gândit, fiindcă fiecare piesă era de o altă factură: de la folclorul românesc din Motive transilvane de Corneliu Dan Gerogescu şi preluările stilitzate din muzica amerindiană, extrem-asiatică şi românească din Pastoralele lui Aurel Stroe, până la plasticitatea muzicii Corneliei Tăutu din lucrarea Da Capo şi umorul nestăvilit al lui Dan Dediu din Cartoon Variations on a Theme by Mozart. Muzica românească a stârnit urale în acea seară.

Cum un necaz nu vine niciodată singur, în timpul recitalului am lovit capul flautului de aur (marca Muramatsu) de vibrafonul lui Doru, provocându-i un “cucui” vizibil şi din avion. La scurt timp după nefericitul accident, din cauza vibrațiilor puternice ale pianului, de pe scaunul pe care pusesem celelalte instrumente a căzut flautul alto, devenind impracticabil. Am auzit rumoarea publicului şi brusc mi-a venit în minte cântecul lui Fredy Mercury – The Show Must Go On – drept pentru care mi-am văzut mai departe de fluierat, pentru că eu “când vreau să fluier, fluier!”.

A urmat Baden-Baden, unde am întâlnit-o pe Violeta Dinescu. Concertul a fost organizat de Primăria oraşului, chiar în sala de concert a instituției: Alten Ratsaal. Programul a fost identic cu cel de la Aachen, dar fără flaute lovite, şi a fost primit cu mare entuziasm. Totuşi, problemele s-au ținut lanț şi aici: mai întâi am avut de întâmpinat greaua – imposibila, de fapt – acţiune a parcării. Noroc cu Violeta Dinescu, care, într-o candidă pornire, a scris – în limba germană, desigur – un bilet pe care l-a prins sub ştergător: “Este maşina Violetei Dinescu. Nu am putut parca în altă parte. Mulțumesc pentru înţelegere”. De necrezut, maşina a rămas pe acel loc timp de două zile şi nu am încasat nici o amendă. Vă vine să credeți sau nu, Violeta Dinescu, deţinătoare a distincției de “Compozitor al oraşului”, este cunoscută de toată lumea în Baden-Baden, dar mai ales de polițişti, datorită stilului inconfundabil în care-şi parchează, adeseori, maşina. Apoi, după ce am descărcat instrumentele la sală şi am plecat, pe jos, spre hotel, Doru Roman şi-a dat seama că uitase în broasca portbagajului cheia maşinii închiriate. Sorin şi Doru au plecat în fugă s-o recupereze, iar eu am rămas la hotel să mă odihnesc, urmând să ne întâlnim direct la sală, înainte de concert. Convins că ştiu drumul, am hotărât că pot ajunge mai repede pe o scurtătură. Dar, cum leneşul mai mult aleargă, m-am trezit în cu totul altă parte, cu doar câteva minute înaintea începerii recitalului. Disperat, am oprit o maşină din care mi-au zâmbit trei îngeri de sex opus, care m-au salvat (ah, binecuvântate Ariadne!) din labirintul în care era cât pe ce să mă pierd. Am ajuns la fix, dar n-am mai avut timp să mă schimb în hainele de concert. Am cântat în blugi Dolce & Gabana, cu un design de ultimă oră, adică rupți în foarte multe locuri. Publicul însă m-a primit cu mare entuziasm, contracarând privirea mustrătoare şi roşeața din obrajii lui Sorin Petrescu. Nici Doru Roman n-a fost ocolit de problema pantalonilor: mi-a mărturisit că, în drumul de la maşină la sală, îi căzuseră de pe umeraş, pe stradă, fără ca el să observe. De-abia după o jumătate de oră, vrând să se îmbrace pentru concert, şi-a dat seama că n-are cu ce. A alergat din nou spre maşină şi şi-a găsit pantalonii aşteptându-l în mijlocul drumului. Iată aşadar cum contrastele din Trio Contraste şi-au găsit o concludentă expresie până şi în designul costumelor de scenă.

Următorul recital a avut loc la Muzeul de Artă din Mannheim, cu un program în două părți, diferit de celelalte. Am cântat Nächtlichen Suite compusă de Ernst-Lothar von Knorr, un compozitor german post-romantic, foarte puțin cântat într-o lume dominată de Schönberg, Webern, Stockhausen sau Pierre Boulez şi trei piese de Violeta Dinescu: Bindfaden, www. weiss. wirkt. Wunder (lucrare dedicată doctorului care îi îngrijise mama o lungă perioadă) şi Suita Tabu, aranjament care surprinde momentele cele mai reprezentative din întreaga muzică a filmului. În partea a doua, la dorinţa organizatorilor, muzică de Bernstein, Leroy Anderson, Mejia şi Moleiro. Sala de concert din cadrul muzeului este impresionantă: pereții sunt tapetaţi cu tablouri aparținând Epocii de Aur (Golden Age; la noi – “Golden Blitz”?); scena, proporțională cu dimensiunea sălii, creează o ambianță excelentă pentru concertele camerale. Ce bine ar fi să existe şi în România asemenea săli în cadrul muzeelor! Să nu spuneți că există, fiindcă aici pianul era un Beckstein, scena şi pupitrele din lemn de stejar, iar scaunele, foarte confortabile. Dar, ca să continui în stilul cu care v-am obişnuit, aflaţi că o mică-mare problemă am avut şi în acea seară: Sorin a uitat alimentatorul sintetizatorului la hotel, iar piesa Violetei, dedicată doctorului, nu se putea cânta. Organizatorii au alerga sa rezolve problema, spre norocul nostru. Ar fi fost o catastrofă, pentru că doctorul venise special să asculte lucrarea.

Ultima repriză s-a desfăşurat la Frankfurt. În ziua liberă, Doru a plecat spre Berlin, să-şi recupereze maşina. Un drum de 12 ore dus-întors. Eu m-am repezit până la Wiesbaden, ca să-­mi repar flautele într-un atelier profesionist. M-a primit directorul, care mi-a pus la dispoziție întreg colectivul de reparatori. În mai puțin de o oră, flautele mele reveniseră la viață. Spre miezul nopții a apărut şi celebrul Doru… cu o maşină de curse (!) fiindcă, pe drumul de întoarcere, un duh rău  găurise eşapamentul microbuzului său. Aşadar, a doua zi am descins la Hessischer Rundfunk dintr-un microbuzcu aspirații de formula 1. Concertul nostru avea loc în Sala Mare, pe aceeaşi scenă unde cântă şi orchestra simfonică. De data aceasta nu am mai prezentat muzică românească, ci latino-americană, o muzică excelentă pentru un “concert de prânz”. Înregistrarea se va difuza pe 10 noiembrie. Aşadar, un al patrulea program, complet diferit. Lăsând la o parte modestia, mă întreb câte formații ar avea această disponibilitate? Am interpretat muzică din Peru, Chile, Brazilia, Argentina, Bolivia şi Venezuela, ce aparține unor compozitori celebri pentru acest gen: Adolfo Mejia, Moises Moleiro, Antonio Gardel, Alice Gomez sau Astor Piazzolla. Am folosit o mulțime de alte instrumente pentru a creea o varietate cât mai mare de culori şi stări. Pe lângă zecile de instrumente de percuție, Doru a folosit chitara; Sorin cânta, din când în când, cu o mână la pian şi cu cealaltă la sintetizator, creând tot felul de timbruri interesante, iar eu, pe lângă familia flautelor, am folosit fluiere tradiționale sau anumite instrumente de percuție. Publicul (1500 de oameni) a fost electrizat în asemenea măsură încât, la un simplu semn, a început să fredoneze, sedus de melodicitatea cântecelor peruane. Organizatorul ne-a mărturisit că nu mai întâlnise aşa ceva la publicul german, mai ales în acea sală. Fuseserăm avertizați că recitalul nu poate ține mai mult de nouăzeci de minute, deoarece 300 dintre plătitori aveau inclus în prețul biletului şi prânzul. Restaurantul se afla, bineînțeles, în incinta instituției, cu un personal impresionant şi cu mâncăruri senzaționale. Aviz amatorilor care se tot străduiesc, fără prea mult spor, să conducă instituțiile noastre de spectacol. Aceste bilete erau piperate, dar se epuizaseră toate. Din nou organizatorul a fost surpins să constate că, spre deosebire de alte concerte similare, unde la oră fixă publicul se ridica de pe scaune pentru a se duce la restaurant, acum a aplaudat în rafale lungi, cu urale şi fluierături, până când totul s-a transformat într-o cadență prelungită ce părea a spune că lumea uitase de festinul care o aştepta. Le-am dăruit trei bisuri cu muzică de “Buena Vista Social Club”: Tico-Tico, Carioca şi Tequila. După concert am fost invitați şi noi la acel restaurant. O altă idee de apreciat la organizatori, fiindcă toți cei care şi-au dorit să discute cu noi, să ne pună întrebări sau să ne ceară autografe, au putut să o facă, spre marea lor satisfacție. Inutil să mai fac vreo comparaţie cu stilul de lucru al managerilor noştri de instituții culturale.

Absolut toată lumea cu care am vorbit a dorit să cumpere CD-uri cu muzica noastră, din păcate însă, nu aveam aşa ceva. I-am sfătuit să cumpere din magazinele lor, unde le puteau găsi pe cele publicate chiar în Germania, la editurile “gutingi” şi “Cavalli Records”. De altfel, dacă stau să mă gândesc bine, toate CD-urile mele au fost produse şi publicate în Germania. Am făcut nenumărate cereri către SRR (Societatea Română de Radio) pentru a se pune pe suport CD materialele imprimate de mine, singur, sau cu Trio Contraste, cereri care nu au rezonat pe nicio “frecvență”, topindu-se în eter. Nu-i nimic. Succesul nostru a fost atât de mare, încât organizatorii de la Hessischer Rundfunk au hotărât, ad hoc, să producă acest CD cu Trio Contraste, pe care lumea şi-l dorea atât de mult. Dacă pentru SRR nu suntem demni de nicio atenţie, iată că pentru nemți formaţia noastră , primită cu braţele deschise, chiar reprezintă o valoare: anul trecut, Tabu a fost produs de Deutchelandfunk – Köln, iar următorul nostru CD va apărea la Hessischer Rundfunk – Frankfurt. Avantaj ei!

Am plecat satisfăcuți spre România, Sorin Petrescu şi Doru Roman spre Timişoara, cu rapandula lor de maşină, cu ţeava de eşapament pansată în stil bănățean, cu o cutie de Coca-Cola prinsă cu “coliere româneşti”, adică sârmă, pentru a trece cât mai neobservată pe autostrăzile germano – austriaco – maghiare (la noi neputând fi vorba despre nici un fel de autostradă), iar eu, cu avionul, spre Bucureşti. Şi, ca să nu treacă o zi fără pățanii, la Otopeni am luat din greşeală (oboseala şi-a spus cuvântul) valiza unei chinezoaice, lăsându-l pe al meu să se învârtă la nesfârşit pe banda de bagaje. Cu siguranță biata femeie a părăsit aeroportul deznădăjduită, iar eu, în mod cert mi-am bătut cuie-n talpă, fiindcă, de-abia ajuns acasă în miez de noapte, a trebuit să mă întorc la aeroport unde, spre surpinderea mea, chiar am reuşit să-mi recuperez geamantanul, trimițând totodată scuzele mele doamnei din China. Când totul se termină cu bine, e bine! Am adormit spre dimineață, cu gândul că mă aşteptau, chiar în ziua aceea, la Filarmonică, Horia Andreescu (repetiție la ora 10 a.m.) şi Cristian Badea (concert la ora 7 p.m., în cinstea Regelui Mihai), adică din “Contraste” în contraste.