La noi, la Londra, oricând!

 

… Cum spune poetul: “suntem cu toţii prinşi în lanţ / pe străzi obscure din Bizanţ”, aşa se face că mă aflam într-un clenci de replici, stropit cu vin, bere şi mulţi mici, în grădina cuibărită chiar în inima Muzeului Literaturii, primit, la început cu parcimonie, mai apoi cu bucurie, de către “Domnu’ Suciu”, care domina adunarea, din înălţimea sa de astru, asemenea planetei Saturn, înconjurat de un inel de ioni pozitivi: Ioan Groşan, Ioan Buduca, Ion Cristescu, Ioana Crăciunescu, Ion Mureşan, Ioan Es Pop, Ioan Eusebiu Ştefănescu, eu, adică Ion Bogdan Ştefănescu, cu soţia, Ioana Anca Vidaeff – Ştefănescu, bine străjuiţi de Mircea Tiberian şi de Mircia Dumitrescu -“geniul genial”-, împreună , şi el, cu soţia, Anne Orban, pasageră însă, din motive de copil lăsat acasă (dar când stătea lângă Mircia, îl ținea de mână, numind gestul “ținutul secuiesc”). Mircia însă era cel statornic, dăruind masa cu pocale aurii sau sinilii, în funcţie de mesean, că doar era sărbătorit. Şi în toată acea zarvă, oglindită de morga sculptată de viaţă a lui Eugen Suciu şi mai apoi de Mircia, sună chiar telefonul meu de care nu mai ştiam nimic. Suna de sub o salată de varză. Vocea de Glenmorangie a domnului Suciu s-a lovit de butonul verde şi a trebuit să îl duc la ureche. Nu suportă soneriile, doar femeile atente. După o convorbire succintă, am simţit o linişte tăioasă, dar curioasă, în jurul meu: “M-au invitat să cânt la Londra, în deschiderea stagiunii George Enescu, la Institutul Cultural Român”. ” Ştii bancul cu Londra?”, m-a întrebat imediat tatăl meu, Eusebiu Ştefănescu, aflat în capul mesei, la o distanţă considerabilă, având în vedere numărul meselor adăugate pe parcurs, în funcţie de mesenii mereu înmulţiţi. “Nu ştiu, zic, da’ poate-l ştie Domnu’ Suciu”. “Bine că eşti tu deştept”, zise el molfăind un trabuc destul de stins.  “Lon’dragă nişte gogoşi”? şi printre râsete se aude vocea lui Groşan: “Voi râdeţi, dar Ionuţ chiar pleacă la Londra, iar eu mă duc la mama, în Bucovina, să vă aduc piure de castane”. Şi uite aşa am plecat eu spre Londra, cu gândul la piureul de castane pe care nu o să-l apuc din cauza hămesiţilor de băutori…, dar ce buni scriitori, actori, sculptori, ori de câte ori vor ei, aşa, ca nişte zei.

Am fost invitat şi am plecat pentru cântat cu “Trio Contraste”, rimele se scurg din taste, în ziua de 5 octombrie, recitalul fiind programat a doua zi. Programul nostru a oglindit în mod strălucit influenţa pe care Enescu a avut-o pentru generaţiile de compozitori ulterioare, revelând o adevărată şcoala românească de compoziţie. Vă rog să mă credeţi că avem cu ce ne mândri şi, mai ales, ce respecta şi promova: George Enescu – trei scene din opera Oedip, Constantin Silvestri – Baccanale, Dinu Lipatti – Introducere şi Allegro, Paul Constantinescu – Brâul, Tiberiu Brediceanu – Trei dansuri româneşti, Adrian Enescu (nu e o coincidenţă de nume, e chiar nepotul) – Laudamus Te, Aurel Stroe – Trei Pastorale, Violeta Dinescu – Tabu şi Dan Dediu – Cartoon Variations on a Theme by Mozart .

Există un Festival Enescu şi în Germania, anual organizat de Fudaţia “Alexandru Ioan Cuza”, iar de când domnul Branea a preluat destinele Institutului Cultural Român de la Londra, există şi o stagiune George Enescu în capitala culturală a lumii. Invitaţii, fie ei muzicieni români sau străini, au obligaţia să interpreteze o piesă de Enescu pe lângă alţi mari compozitori. Pentru formula noastră de trio, această cutumă ar părea imposibil de respectat, fiindcă George Enescu n-a scris nicio lucrare pentru flaut, pian şi percuţie. Dar, pentru că acum câţiva ani am fost invitaţi la festivalul din Germania, Sorin Petrescu, pianistul formaţiei, a avut curajul, şi a reuşit în mod spectaculos, să aranjeze nici mai mult nici mai puţin decât opera Oedip, capodopera maestrului, alcătuind o Suită de 25 de minute, în care a cuprins părţile cele mai melodioase ale operei, incitându-i astfel pe ascultători să-şi dorească a cunoaşte întreaga lucrare.  Am prezentat o selecţie de trei scene, pentru a nu crea o disproporţie faţă de celelalte lucrări alese în program, dar muzica lui Enescu a avut mare succes. A urmat Constantin Silvestri, compozitor şi dirijor cu o carieră fulminantă realizată chiar la Londra: Baccanale, o lucrare pentru pian solo, ce solicită şi pune în valoare virtuozitatea pianistului.  Pentru o conturare cât mai exactă a valorilor româneşti din prima jumătate a secolului XX, nu putea lipsi Dinu Lipatti, unul dintre cei mai mari pianişti ai lumii din toate timpurile. Introducere şi Allegro este o lucrare inedită pentru flaut solo, comandă specială, dedicată flautistului francez Roger Cortet. Bocetul tipic folclorului românesc din Introducere şi dansul “Cimpoiul” din Allegro, în care sunt puse în evidenţă agilitatea şi fantezia flautistului, fac ca această lucrare să merite categoric a fi inclusă în repertoriul instrumentiştilor profesionişti. În încheierea primei părţi, am interpretat două aranjamente, pastişe folclorice, ce aparţin unor alte două personalităţi marcante ale componisticii româneşti: Paul Constantinescu şi Tiberiu Brediceanu. Atât Brâul cât şi cele Trei dansuri româneşti pun în lumină complexitatea ritmică şi melodică a folclorului nostru. Aranjamentul nu face decât să sporească efectul muzicii (iniţial sunt scrise pentru pian),  prin apropierea de sonoritatea instrumentelor populare: am folosit piculina cu intenţia de a imita fluierul mic, flautul de concert, dublat de voce, sau flautul bas, imitând cavalul, precum şi xilofonul, instrument ce prin sonoritate şi virtuozitate ridică, invariabil, sala în picioare.

Partea a doua a fost dedicată creatorilor moderni care de-a lungul vremii ne-au dedicat lucrări importante. Laudamus Te a fost scrisă special pentru Doru Roman, percuţionistul nostru. Ne-am conceput programul în aşa fel încât fiecare dintre noi să aibă şi o piesă solo, spre a ne pune în valoare abilităţile, dar şi pentru a alterna propunerea sonoră, care ar putea deveni uneori plictisitoare prin respectarea aceleeaşi formule de trio. Violeta Dinescu a fost prezentă în program cu lucrarea Tabu, o suită realizată tot de Sorin Petrescu după muzica ei, compusă special pentru filmul cu acelaşi nume al lui Murnau. Spectaculozitatea acestei lucrări constă şi în faptul că toţi trei cântăm, la un moment dat, la instrumente de percuţie, apoi eu cânt şi la suona (oboi indian), iar Doru Roman  la trombon,  în timp ce eu îl susţin cu intrumentele de percutie. Cele Trei pastorale de Aurel Stroe sunt explorări ale zonelor extra-europene. Pe cât de simple par, pe atât de complexe şi profunde sunt. Aurel Stroe este, cu siguranţă, unul dintre marii creatori ai sfârşitului de secol XX.  A trăit o bună parte a vieţii în Germania, la Mannheim, ca şi Violeta Dinescu de altfel, care este profesoară la Universitatea de Muzică din Oldenburg. A obţinut premiul Herder, echivalentul premiului Nobel pentru compozitori. Maestrul ne-a dat mână liberă să aranjăm aceste piese pentru trio, fapt ce ne-a măgulit, desigur, cunoscută fiind scrupulozitatea sa pentru păstrarea întocmai a sonorităţilor pe care le-a imaginat. Ciclul celor Zece pastorale au fost gândite pentru clavecin şi orgă, iar noi am reuşit să nu le alterăm câtuşi de puţin spiritul, imaginând totodată sonorități inedite: percuţionistul bate în coardele pianului, creând un efect de ţambal, adecvat melosului arhaic românesc din prima pastorală; eu am folosit flautul bas, acompaniat de percuţie cu membrane de piele, pentru pastorala cu ecouri din muzica amero-indiană, şi flautul ditz (chinezesc) pentru cea de a treia pastorală, în care şi pianul este preparat, în scopul creării unei sonorităţi tipice universului muzical asiatic. Am încheiat recitalul într-o zonă ludică, imaginată de compozitorul Dan Dediu, recunoscut pentru umorul său: Cartoon Variations on a Theme by Mozart. Dan Dediu este, foarte probabil, cel mai apreciat compozitor al generaţiei sale şi un nume important în peisajul componistic internaţional, cântat pe marile scene ale lumii;  de o bună perioadă de timp este şi rectorul Universităţii de Muzică din Bucureşti. De fiecare dată când o programăm, lucrarea sa încheie recitalul, pentru că este de o mare virtuozitate instrumentală şi imaginativă, iar pe parcursul ei cu siguranţă se râde în sală, bisul fiind astfel asigurat. Păstrând aceeaşi tonalitate, daţi-mi voie să glumesc şi eu, în continuare, dându-i o replică poetică, inspirată din titlurile variaţiunilor sale:

 

Cartoon variations on a Theme by Mozart

lui Dan Dediu

The Phantom of Wolfgang Amadeus

Palid sta între coloane

Printre săbii şi blazoane

Râsul lui a răstignit

Flacăra înţelepciunii

Don Giovanni răguşit

Aer cu miros de funii

Figaro nebărbierit

Şorţuri în bătaia lunii

Muzică şi aclamaţii

La major !  îi strigă fraţii

 

Electric Hamlet

Hamlet bântuit de voci, de miază noapte

În cimitirul plin de amintiri deşarte

A-ngenuncheat sub clopot de lumină

Cu suflet alb privind ce va să vină

Pe umbra crucii cu miros de lemn

Roşu-ncrustat – răzbunător îndemn

O voce-ndepărtată prin ochii pământii

S-a strecurat în şoaptă : « A fi sau a nu fi »

Cimpanzee’s Melancholy

Cimpanzeul – semizeul

Ce polemiza cu leul

A avut un vis eretic :

Publicul striga frenetic

Biciul se răstea bezmetic

Însă el încoronat

În arenă adulat

Pe dresor l-a-ngenuncheat

Iar cu leul alb de frică

A băut chiar una mică

Şi-ncă una şi-ncă una

Până ce i-a lovit bruma

Dimineaţa s-au privit

Cu gând nemărturisit

Cimpanzeul – melancolic

Leul – trist – bătrân alcoolic !

 

Stravinskian Baby

Clona lui Stravinsky frate

Mic dar foarte lat în spate

Chiromant şi alchimist

Cu RH de pianist

Asculta cum spuma berii

Ostoind nervul plăcerii

Fredona în toiul verii

“Ritualul primăverii”

 

 

 

 

African Rodeo

Şagalaga zungalaga

Dungalaga zungalaga

Hai!  Mobutu călărea

Şagalaga zungalaga

Hai!  Şi zebra tot fugea

Şagalaga zungalaga

Dungalaga zungalaga

Acu’ zebra călărea

Şagalaga zungalaga

Şi Mobutu greu fugea

Suspina şi galopa

Şagalaga zungalaga

Dungalaga zungalaga

 

Galactic Waltz

Clipe albe cu miros de var

Şoapte reci, atingeri de cleştar

Ţăndări s-au împrăştiat

Peste valsul suspendat

_ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _

 

Mor de frig, sunt tot chircit

Dediu ăsta-i cam sărit

 

Nu ştiu ce efect au aceste versuri asupra cititorului, dar vă asigur că muzica lui Dan Dediu a stârnit aplauze furtunoase şi, aşa cum anticipasem, a urmat un bis, cu care am încheiat seara la cote maxime: am interpretat Căluşul, în forma lui tradiţională, o piesă populară de o forţă şi o energie ieşite din comun. Pot spune, parafrazând un titlu de emisiune celebră acum câtăva vreme: am văzut şi londonezi fericiţi. De fapt, toată lumea a plecat fericită; i-am inclus şi pe românii invitaţi la concert, şi pe organizatorii acestuia (o organizare impecabilă, demnă de Belgrave Square nr.1 – adică buricul târgului -, unde îşi are sediul Institutul Cultural Român din Londra).

Sejurul nostru a fost foarte scurt, iar bănăţenilor mei, Sorin şi Doru, le-a fost tare greu să se obişnuiască cu traficul. Tot timpul li se părea că se circulă pe sens invers. De altfel, ei au aceeaşi senzaţie şi când vin la Bucureşti.  Aşa se întâmplă când trăieşti la Timişoara.

Am plecat spre aeroport a doua zi, pe 7 octombrie, luându-ne rămas bun de la Dorian Branea şi de la echipa sa minunată.  Din maşina care ne ducea la aeroport,  am mai  privit odată înspre acea clădire impunătoare din inima Londrei: statura ei impresionantă şi tumultul străzii mi-au proiectat în minte, brusc, o altă imagine, chiar mult mai dragă sufletului meu: domnul Suciu, tronând, statuar şi impasibil, peste zarva mesei noastre şi-a străzii bucureştene, unde cam mulţi şoferi, în admiraţia lor, probabil, pentru metropola londoneză, circulă adesea pe sens invers.