Muzeul Național „George Enescu”, împreună cu Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România, a organizat în Aula Palatului Cantacuziono, în seara zilei de 19 martie, un recital extraordinar al pianistului Sorin Petrescu.
În ciuda faptului că acesta este unul dintre cei mai buni pianiști români, cu o activitate remarcabilă în străinătate și în sălile de concert din vestul României, stagiunile bucureștene nu au parte de prezența sa aproape deloc. Evident, faptul se datorează lipsei de interes (ca să nu spun mai mult) din partea responsabililor cu organizarea stagiunilor de la Sala Radio sau de la Ateneul Român, pentru că este nefiresc ca unui asemenea muzician de valoare să nu i se ofere ocazia de a cânta în compania orchestrelor fruntașe ale tării, mai cu seamă că statutul său profesional îi conferă acest drept, Sorin Petrescu fiind solistul Filarmonicii ”Banatul” din Timișoara.
Periplul muzical pe care pianistul ni l-a propus în seara mai sus amintită a evidențiat, pe de o parte, calitățile sale muzicale – tehnică pianistică desăvârșită, tușeu impecabil, o intuiție muzicală remarcabilă și o perfectă cunoaștere și asumare a stilurilor, atât de diferite, relevate printr-o permanentă gândire orchestrală a discursului muzical -, iar pe de altă parte, a scos la iveală o componentă a personalității artistului, rar întâlnită la alți interpreți, și anume gândirea de tip regizoral prin care a condus înlănțuirea pieselor (romantice, impresioniste, contemporane), într-un continuu ascensio, conform legilor nescrise ale spectacolului. Formula perfectă pe care o anunțam în titlu constă în faptul că, prin alăturarea, într-o logică demnă de invidiat, a unor compozitori foarte diferiți, Sorin Petrescu a alcătuit un fascinant puzzle muzical. În felul acesta, melomanul venit să asculte Liszt sau Debussy a avut prilejul să ia contact și cu o altfel de muzică, contemporană sau de avangardă, de o calitate excepțională, aparținând unor minunați compozitori români: Constantin SIlvestri, Anatol Vieru, Carmen Cârneci și Octavian Nemescu. Reversul medaliei este, desigur, valabil în egală măsură.
Scrupulozitatea cu care Sorin Petrescu și-a organizat apariția meteorică în București ne este demonstrată şi de titlul dat de artist recitalului său – ”conCentrice” – inducându-ne, din prima clipă, senzația de fluid sonor ce ne învăluie continuu, în spirală. Iar magia interpretării sale ne-a făcut să ne dorim ca acest fluid să nu se sfârșească, să nu se risipească. O dată în plus, minuțiozitatea elaborării actului său artistic se evidenţiază în textul cu profunde conotații poetice pe care Sorin Petrescu l-a prezentat în programul de sală:
„Suntem expuși la vibrațiile acustice cărora am învățat să le impunem norme. Sunetul ne reamintește că totul este o succesiune de începuturi… altminteri, ne stă în fire să ne deprime fiecare lucru care se termină. Ne consolează primele armonice, ne depărtăm fugind spre ultimele… Încă nu am ajuns la muzică. Deși știm de unde vine sunetul, nu știm de unde vine muzica. Ne atașăm de evenimentele parcursului pe care le numim: categorii estetice, stiluri, epoci. Suntem atenți la detalii, așteptăm înfiorări, adulmecăm înțelesuri. Cel mai anevoie este să străpungem timpul, înapoi, prin desișul de aparențe… spre gestul originar. Ne mai dorim? Mai încercăm?”
După ce ochiul a atins aceste gânduri aşternute pe hârtie și a mai citit încă o dată titlul, eliberarea de grijile cotidiene s-a şi produs, asemena impresionantei experienţe ce se trăieşte la intrarea în templele budiste, când purificarea celor care le calcă pragul are loc prin spălarea cu fum a feței.
Spectacolul s-a deschis cu o lucrare compusă de Franz Liszt – ”Sf. Francesco d’Assisi predicând păsărilor”-, o piesă pe care puțini pianiști o au în repertoriu. Câteva minute bune, zarva păsărilor, creată prin salbe de sunete repartizate numai în registrul acut al pianului, conferă acestei lucrări un aer foarte modern, contemporan, relevând personalitatea vizionară a compozitorului. După care, momentele de predică, realizate printr-un parcurs calm al sonorităților consonante, când luminoase, când grave, nu fac decât să accentueze zbaterea continuă de aripi și ciocuri neostoite, totul într-un discurs pianistic realizat cu un fantastic control al proporțiilor, al duratelor frazelor și al suspensiilor de expresie. În prelungirea acestei lucrări surpinzătoare prin claritatea trăirilor, Sorin Petrescu pare să fi ales o replică peste timp ce aparține compozitoarei Carmen Cârneci – ”conSolar”. Muzica, cu o scriitură clasică, cu sonorități decantate și mereu impulsionate de un pronunțat avânt romantic, a dat o nouă dimensiune solară stării noastre „conCentrice”. Am asistat, de data aceasta, la un dialog al păsărilor cu ”ucenicul vrăjitor”. Întreaga atmosferă țesută, pas cu pas, cu mare precauție, se rupe brusc determinându-ne starea de perplexitate în fața inevitabilului. Un excepțional final care, pur și simplu îți taie răsuflarea, lasă loc de continuare, te stârnește, te face să vrei să asculți mai mult, efect pe care, cu siguranță, a mizat și realizatorul acestui inspirat spectacol sonor. ”Sf. Francesco de Paola mergând pe valuri” a fost lucrarea care a continuat mirajul. De data aceasta, Franz Liszt impune pianistului o tehnică eclatantă, fără de care piesa ar putea deveni aproape anostă. În cazul de faţă însă, pianistul ne-a uluit de-a dreptul cu cavalcadele lui sonore, adevărate luminații, oferind profunzime muzicală printr-un simț perfect al construcției discursului și un control incredibil al dinamicii și tempo-ului.
Parcă nicio altă piesă nu putea fi mai potrivită în continuare decât ”centriFuga” lui Octavian Nemescu. O lucrare scrisă acum 30 de ani, dar de o modernitate actuală încă. Muzica imaginată de Octavian Nemescu și decantată prin interpretarea lui Sorin Petrescu ne revelează alchimia perfectă dintre sunetul viu, ieșit din carnea și „respirările” interpretului, şi cel provenit din mediul electronic, îndelung elaborat. Sonoritățile benzii, la început evanescente, ajung să devină obsedante, ca într-un coșmar. Sunt din ce în ce mai sticloase, mai tăioase, dar – culmea! – fără a deveni violente. Sonoritățile pianului aparțin unui personaj ce încearcă, din răsputeri, să evadeze din visul care îl ține prizonier într-o cameră cu pereți albi și bine antifonați. Surprinzător, Nemescu reușește prin sunete să creeze senzația apariției bruște, pe scenă, a acestei fiinţe zbuciumate. Prin renunțarea deliberată la latura onirică, prezența sonoră a pianului capătă o anumită vivacitate, o poftă de viață, o revigorantă exuberanță. Aceia dintre dumneavoastră care veţi fi avut ocazia să participaţi la spectacolul ”Lanterna magică”, celebru în anii 70′ – 80′ în Cehoslovacia, veţi putea aprecia mai lesne performanța componistică a lui Octavian Nemescu și interpretarea lui Sorin Petrescu. Într-o manieră asemănătoare, spectacolul amintit, unic în lume la acea vreme, reușea şi el să contopească două lumi paralele, cea din film şi cea din sala de spectacol, lumi delimitate de un ecran. Printr-o iluzie optică, publicul asista la materializarea, pe scenă, a acțiunii și a personajelor din film. Prin analogie, putem vorbi, în cazul piesei lui Octavian Nemescu, de o preluare a sonorităților imprimate pe bandă de către pian, prelungindu-se în felul acesta sugestia tribulaţiilor fiinţei din vis. Sunt adevărate flashback-uri de memorie, realizate prin sonorități tăioase, printr-o anume bolboroseală și prin gesturi bruște, necontrolate. Personajul nostru se simte, și în viața reală, supravegheat, amenințat continuu. Se creează o ambianţă în care, odată intrat, nu se mai poate ieși. Întregul fluid sonor ia forma unor pereți ficși, prin care poți privi, dar nu poți fi văzut.
După toate aceste stări contorsionate şi contradictorii, interpretul ne-a oferit un moment de plutire şi chiar de scufundare într-un adânc în care lumina răzbate: ”Catedrala scufundată” a lui Claude Debussy. Controlul perfect al sonorităților acvatice, cu perioade glaciale, transparente sau tumultuoase, inundate de lumina prin care se străvede catedrala, ne-a purtat ochii minții printr-o galerie de picturi ale lui Claude Monet.
Revenirea la suprafață s-a petrecut cu ajutorul sonorităților stranii ale muzicii lui Anatol Vieru din piesa ”Ricercare„. Compozitorul reușește aici să creeze senzația de nemișcare, de plutire fără direcție pe luciul de apă, asemenea aburului din zorii zilei, mișcat de adieri sau rafale, luminat de subțirimea razelor sau înghițit de umbre, prins în vârtejuri tumultuoase pentru scurte perioade, spre a reveni obsesiv la starea de nemișcare, de liniște, de plutire, ca un suflet zăbavnic încă pe această lume, întru protejarea celor dragi.
Am părăsit starea de imponderabilitate prin lucrarea lui Debussy, ”Focuri de artificii”, o lucrare plină de virtuozitate, de exuberanță, de volute sonore șfichiuitoare sau irizări rafinate, o alternanță de stări ce impun o tehnică pianistică spectaculoasă, până într-acolo încât claviatura pianului începe să scoată flăcări și scântei.
Cred că nicio altă lucrare nu putea închide mai bine acest miraj sonor decât piesa ”Baccanale” a lui Constantin Silvestri. Pe măsură ce spectacolul creștea în intensitate, în multitudinea de trăiri, te întrebai ce ar mai putea urma și, iată, Sorin Petrescu a atins puctul culminant prin această capodoperă a literaturii pianistice româneşti. O lucrare de mare dificultate și spectaculozitate, care ne poartă în fascinanta lume a jazz-ului, a ragtime-ului, dar și în cea, nu mai puțin lipsită de surprize, a jocului popular românesc.
Cu siguranță, o asemenea performanță ar trebui repetată, pentru că starea de grație e greu de atins și, odată ajuns la ea, îți dorești să nu se mai sfârșească sau să-ţi mai fie prilejuită şi cu altă ocazie. Cu siguranță, o astfel de muzică, în stare să inducă starea de fericire, de satisfacție plenară, ar trebui ascultată de cât mai mulți oameni. Cu siguranță, un astfel de pianist ar trebui să apară pe scenele noastre muzicale cât mai des, ar trebui imprimat şi recompensat cum se cuvine pentru meritele sale de către responsabilii (dacă există!) ai prezervării adevăratei imagini a culturii române, din care Sorin Petrescu chiar face parte.