Când un coleg de partidă, pe care îl prețuieşti şi îl admiri pentru dăruierea sa, împlineşte 70 de ani, nu poți fi decât alături de el sărbătorindu-l prin căldura şi noblețea flautelor de argint, aşa cum numai un senior al instrumentului o merită.

Cincizeci de ani de carieră închinați unei singure scene – Filarmonica “G.Enescu” – o dragoste păstrată în timp prin întâlniri memorabile cu mari dirijori sau solişti ai lumii. Nicolae Maxim, căci pe el l-am sărbătorit, a fost înconjurat cu condescendență şi prietenie (rar sentiment în tagma noastră, a flautiştilor) de noi toți cei care am vrut să-i urăm La mulți ani! cu sănătate şi multă muzică. Au fost studenții lui, ai mei şi ai prietenului meu – Takasi Saito – flautist japonez ce predă flaut în Elveția (încurcate sunt căile Domnului). Am fost trei generații de profesori uniți prin discipoli: elvețienii, în al noulea cer fiidcă au avut ocazia să cânte într-o asemenea sală, cu o asemenea companie; românii, fericiți că au participat într-un cadru cu parfum cosmopolit. Toată lumea s-a simțit bine, iar muzica, de la Bach şi Vivaldi la aranjamentele de jazz, a înălțat această sărbătoare a flautului. Pe scenă au fost flaute bas, alto, piccolo şi, bineînțeles, cele de concert; o adevărată orchestră de cameră formată numai din flaute. A sunat îngereşte. S-au spus vorbe frumoase, emoționante, aşa cum se întâmplă la sărbătoriri. Am fost atât de convingători, încât TVR Cultural a realizat un reportaj despre evenimentul nostru.

Pentru mine, de cand am devenit colegi de partida la Filarmonica “G.Enescu”, Nicolae Maxim a fost ca un părinte, întotdeauna gata să-mi sară în ajutor. Eu pentru el – mi-a mărturisit după concert – i-am fost ca un fiu cu care însă nu s-a certat niciodată (adevaratul fiu, pe numele sau Mihai Maxim, este tot flautist, mi-a fost coleg de generație si, de foarte multi ani, predă flaut în Germania).

Ar fi bine ca astfel de evenimente să se petreacă la Filarmonică, atunci când şi alți colegi, din alte partide, ajung pe acelaşi piedestal. Prea mulți au plecat în pensia lor cu sentimentul greu că nimănui nu-i mai pasă de ceea ce ei au realizat în ansamblul Filarmonicii. Sper să fi fost un exemplu pentru colegii mei (nu au fost prea mulți în sală) şi pentru cei care conduc instituția (o astfel de sărbătoare s-ar putea bucura de o organizare oficială; măcar să fie marcată printr-o prezentare specială în programul de sală al săptămânii, cu poza sărbătoritului şi un scurt text de omagiere; în alte centre muzicale se obişnuieşte ca în fiecare lună să fie prezentat în programul de sală câte un membru al orchestrei).

Parafrazând titlul unei emisiuni, celebre acum câțiva ani, aş putea spune, cu amintirea încă impregnată de emoția acelor momente că: Am întâlnit şi flautişti fericiți!