E foarte incitant ca din postura de ascultator să treci la cea de invitat al emisiunii “Vorba de cultură” de pe canalul Radio România Cultural, emisiune în care gazde sunt Ema Stere si Atila Vizauer. A fost o săptămână (26 – 30 mai a.c.) plină de senzații tari, fiindcă discuțiile noastre au pendulat în jurul unui subiect ce întotdeauna produce reacții contradictorii: lamentările, indolența şi ipocrizia oamenilor de cultură. Mărturisesc că ideea abordării acestei teme mi-a venit în timp ce mă aflam, ca spectator, la “serbarea” decernării premiilor APTR, într-una din sălile Teatrului Național din Bucureşti. Dat fiind spectrul atât de larg al temei, o să prezint cele trei ipostaze pe rând, în trei articole distincte. Iată-l pe cel dintâi:
Despre ipocrizia oamenilor de cultură
La “serbarea” mai sus pomenită, am fost martorul unor momente foarte asemănătoare spectacolelor de tristă amintire ale perioadei comuniste în care, întotdeauna, se preamărea lupta dintre bine şi foarte bine. Am văzut mai întâi cum diferiţi oameni de marcă ai culturii româneşti, membri ai juriului ce decernase premiile, erau invitaţi în scenă, pe rând, pentru a-şi ocupa locul la o masă meschină, cu scaune înguste şi înghesuite unul într-altul, aşa încât astfel aşezaţi, umăr la umăr, păreau a forma un zid de netrecut. Locul ales pentru ei din marea scenă a Naţionalului a constituit o sursă permanentă de ridicol, pe toată durata evenimentului, căci premiații, dacă mulțumeau cu fața la public, erau nevoiţi să stea cu dosul spre onoratul juriu, iar dacă încercau, stânjeniți de penibilul situației, să mulțumeasacă juriului, atunci noi, cei din sală, le aplaudam părțile dorsale. Interesantă regie pentru nişte profesionişti, nu-i aşa? Consider apoi că s-ar cuveni amendat şi limbajul amfitrioanei acestei memorabile seri – dna Manuela Cernat – care, când cu aparentă duioşie în glas, când cu exaltarea unei tinere proaspăt primite în partid, când cu un umor greoi şi desuet, s-a străduit să ne facă părtaşi la stările pe care domnia sa le-a experimentat cu fiecare emisiune premiată. Ne-a spus chiar şi o poezioară pe care o persoană din diasporă i-a trimis-o Doinei Cornea: “Tu, Doina Cornea / tu, mamă şi bunică / în fața ta / mă simt atât de mică”. Hilar a fost şi momentul în care s-a anunțat premiul pentru imagine, premiatul fiind considerat un profesionist de excepție; acesta însă, plin de vervă, în mulțumirile adresate juriului, a mărturisit că, de fapt, în acea seară fusese premiat amatorismul, căci minunatele imagini din filmul său aparţineau, deopotrivă, şi şoferului şi maşiniştilor echipei sale, datorită condițiilor vitrege în care se realizase reportajul: “au dat şi ei o mână de ajutor”. În general, au fost lăudate şi premiate emisiuni foarte bune, dar nici unul dintre membrii juriului nu a avut curajul să spună că totul era degeaba, că se îmbătau cu apă rece, că-şi ofereau singuri plăceri, pentru că, de fapt, toate acele emisiuni nu ajungeau să fie vizionate de telespectatori, având în vedere ora târzie la care erau programate; că nici ei nu le văzuseră la TV, atunci când fuseseră difuzate, ci de-abia acum, când li se solicitase să le jurizeze. Nu trebuia oare spus că, de foarte multe ori, când o emisiune câştigă un premiu APTR, la scurtă vreme ea dispare din grila de programe? “Travling circular” realizată de Iuliana Ciugulea, “Clipe şi sunete” realizată de Oana Drăgulinescu, “Nocturne” – Marina Constantinescu sau “Aventura sunetului” avându-l ca amfition pe Dan Dediu sunt câteva astfel de exemple. Şi totuşi, aceiaşi directori de canale TV care au decis eliminarea acestor emisiuni sunt linguşiți de oameni în al căror cuvânt ar trebui să credem, căci fiecare dintre ei marchează în felul său peisajul nostru cultural. Nu ar trebui oare spus că tot ceea ce reprezintă astăzi divertisment televizat este realizat numai cu amatori? Că, după ’90, cei care au condus şi conduc televiziunile în România au pervertit gustul telespectatorilor cu o voluptate diabolică, aducând în prim plan atât de hulitele brigăzi artistice ale Epocii de Aur, eliminând orice urmă de actor profesionist? Binecunoscutul grup “Divertis” nu este decât o altfel de brigadă artistică; emisiunile lui Teo sunt de-a dreptul genocid cultural. În numele aşa-zisului “rating” se produc în conştiința telespectatorilor mutații greu de remediat pe viitor, judecățile de valoare sunt complet răsturnate. Trăim în plină dictatură a “ratingului”. Deşi sunt enorm de mulţi telespectatori neinteresaţi de emisiuni gen “Vacanța mare” sau de manele, tipul acesta de manifestări inundă audio-vizualul şi, prin el, mintea şi sufletele oamenilor. Toți acei amatori ce odinioară priveau prin gard la faptele de reală cultură realizate de marii noştri artişti astăzi decid în funcții de conducere ale televiziunilor sau departamentelor acestora. Aşa se explică spălarea pe creier a celor ce trec dintr-o vacanță mare într-alta.
Mai nou, în plan cultural, a apărut o expresie vehiculată de toți cei care organizează, conduc sau răsplătesc acțiunile ce se străduiesc să mențină viu interesul pentru cultură: “anul acesta sărbătorim majoratul”. E logic că tot ce a prins viată în ’90 a ajuns, în 2008, la majorat: toate festivalurile şi serbările cu premii au devenit mature, numai că maturi, până la urmă, devenim cu toții, cu educație sau fără, cu tare comuniste sau fără, cu bani sau fără, cu premii sau fără aşa că, vorba românului: decât bolnav şi săraci, mai bine sănătos şi bogat. Aşadar, până la urmă, tot la viguroasa filosofie a suporterilor jocului cu mingea ajungem: pe ei, pe mama lor!!!!!