Pentru 25 de zile, capitala culturală a lumii a fost la Bucureşti.

Ştiu că ştiți pe cine am parafrazat în titlu, dar am considerat că  este starea de spirit care ne defineşte în acest moment al existenței noastre într-o lume atât de contradictorie şi controversată.  De douăzeci de ani suntem din ce în ce mai sufocați de mediatizarea subculturii, a amatorilor ce se consideră (şi sunt consideraţi) artişti, a vedeteleor de o clipă, a kitsch-ului fără frontiere, a unui tip de muzică ce lasă în creierul şi sufletul nostru numai zgomot şi zgură şi totuşi, iată că suntem capabili să organizăm un regal muzical fără egal pe plan mondial, un festival ce poartă numele celui mai complex artist român –  violonist, pianist, dirijor, compozitor – George Enescu. Un festival ce poate părea o anomalie în contextul nostru cultural, dacă ținem seama de afişele stradale şi sondajele de opinie pe care ni le livrează zilnic presa şi televiziunile. Şi totuşi, cel mai generos festival din lume, din punct de vedere material, dar şi al întinderii (25 de zile) îşi deschide porțile, odată la doi ani, în luna septembrie, la Bucureşti, iar de câteva ediții încoace şi în cele mai importante centre culturale ale României (Iaşi, Cluj, Timişoara, Sibiu, Braşov, Craiova etc.). Pentru mai bine de trei săptămâni, cei mai valoroşi artişti ai lumii au putut fi aplaudați în România, la Festivalul “George Enescu”, aflat anul acesta la a XX-a ediție.

În sfârşit, Preşedenția, guvernul (cei care susțin financiar acest festival) şi organizatorii (ARTEXIM) au înțeles că o asemenea investiție trebuie să beneficieze şi de o mediatizare pe măsură, astfel că ediția din acest an a beneficiat de importanți parteneri media, precum Mezzo, CNN, BBC şi mulți alții. Cu siguranță, un rol important în acest parteneriat l-a avut dl. Ioan Holender, director al ultimelor două ediţii ale Festivalului, o garanție internațională pentru cei ce se ocupă de promovarea muzicii clasice, dar şi pentru interpreții străini invitați care, cu ceva vreme în urmă, priveau circumspect posibilitatea unei apariții în România.

În sfârşit, în această ediție aniversară muzica contemporană a fost reprezentată la un nivel de excepție pe întreaga desfăşurare a festivalului, nu ca în anii precedenți, când era izolată practic de restul evenimentelor,  prin rezervarea unei săptămâni în exclusivitae, ceea ce l-a făcut pe directorul precedent să declare acea săptămână ca fiind “gaura neagră a Festivalului”. Se cuvine ca dl. Mihai Constantinescu, directorul ARTEXIM, să primească respectul şi felicitările noastre pentru o astfel de inițiativă. De altfel, pot spune că această ediție se distinge prin faptul că a adus în prim plan marii compozitori ai sec. al XX-lea.

Păstrând deja tradiția concertelor de la miezul nopții, muzica barocă şi clasică a excelat prin interpretarea celor mai de seamă ansambluri de profil din lume, ori prin harul unor muzicieni inefabili – i-aş numi -, precum Christian Zacharias şi Murray Perahia; dar programul concertelor camerale şi cel al marilor orchestre simfonice ale lumii, precum London Symphony Orchestra, The Mariinsky Theatre Symphony Orchestra, Staatskapelle Berlin, Wiener Philharmoniker etc. – conduse de cei mai mari dirijori ai momentului: Daniel Barenboim, Zubin Mehta, Valery Gergiev, Vasily Petrenko etc.-, s-a orientat spre un repertoriu, s-ar putea crede, mai puţin obişnuit în sălile de concert din România. Nici vorbă! Timp de 25 de zile, Ateneul Român (aprox. 1000 locuri), Sala Radio (1000 locuri) şi Sala Palatului (4000 de locuri) au fost arhipline. S-au auzit urale după fiecare piesă de Wagner, Bruckner, Enescu, Mahler, Webern, Bartok, Zemlinsky, Walton, Messiaen, Prokofiev, Richard Strauss, Scriabin, Stravinsky, Şostakovici, Britten, Weill, Dan Dediu sau Anatol Vieru.

O propunere inedită a fost seria concertelor “World Music” de la Sala Radio, unde muzica anumitor culturi extra-europene a fost interpretată la cel mai înalt nivel de către cei mai renumiți muzicieni ai genului.

De asemenea, un succes sigur a fost şi “Piața Festivalului, o scenă în aer liber pe care au urcat tineri de la liceele de muzică din Bucureşti şi din țară, precum şi orchestrele noastre naționale, ansambluri de muzică de cameră şi solişti consacrați, interpretând o muzică adecvată concertelor în aer liber. Şi aici a fost arhiplin, fiind singurul loc cu intrare liberă, pentru ca un număr cât mai mare de spectatori să fie atras spre muzică.

Practic, timp de 25 de zile Bucureştiul s-a aflat într-o continuă sărbătoare muzicală, publicul alergând nesăţios de la o sală la alta, într-o bucurie generală, o efervescență şi o exuberanță ce ar fi bine să se păstreze pe chipurile românilor până la ediția viitoare, când starea de bine va fi, cu siguranță, reîmprospătată.

Totuşi, cred că n-ar strica, pentru strategia edițiilor viitoare, să aduc şi câteva obiecții. Prima se referă la concepția, instaurată de-a lungul celor 20 de ediții, de a nu asocia niciodată interpreți români mai tineri, dar de marcă, cu marile ansambluri şi personalităţi ale lumii. Ceea ce vreau să spun e că avem muzicieni excelenți, care ar putea avea ocazia să devină cunoscuți şi apreciați pe plan mondial dacă ar avea şansa să colaboreze cu formaţii deja consacrate. Bugetul uriaş alocat Festivalului s-ar justifica, poate, şi mai bine dacă, la fiecare ediție a acestuia, am lansa pe orbita muzicală internațională câteva nume româneşti ale momentului. Mi se pare că acest punct de vedere ar fi bine să figureze şi în planurile organizatorilor, doar ei în măsură să solicite asemenea colaborări, cu atât mai mult cu cât noi, românii, suntem finanţatorii Festivalului (nu doar organizatorii lui). Aş mai spune şi că programarea unui dirijor român cu şase concerte în Festival mi se pare o exagerare, chiar dacă a condus ansambluri diferite. Iar apariția “Orchestrei de Tineret” la Sala Palatului, sub genericul Mari orchestre ale lumii cred că poate fi considerată, şi ea, o exagerare.

O altă obiecție se referă la remunerarea marii majorităţi a artiştilor români participanți în festival. Sumele sunt derizorii în comparație cu ale străinilor, românii trebuind să se mulțumească mai curând cu onoarea participării într-un context al marilor valori mondiale.

În altă ordine de idei, mă gândesc cât de bine-venită ar fi o decizie a forurilor noastre competente în materie, prin care să se solicite (în schimbul unei eventuale reduceri a impozitului) ca un procent din veniturile marilor oameni de afaceri, a cluburilor de fotbal, a marilor întreprideri, a băncilor etc. să meargă într-un cont destinat construcţiei unei săli noi, moderne, de concert. În câțiva ani, probabil, am putea beneficia cu toții de ea. (Amintiţi-vă de miraculoasa deviză “Daţi un leu pentru Ateneu”). Cu cât această inițiativă întârzie, cu atât vom fi mai sufocați de mall-uri grandioase ivite, ca ciupercile după ploaie, în mijlocul oraşului, înghiţind orice loc propice pentru o asemenea construcţie cu caracter cultural. Suntem fascinați de mirajul extraordinarilor muzicieni care ne vizitează ţara, dar uităm că ei au nevoie în primul rând, pentru a se putea simți în largul lor pe scenă, de exact ceea ce nu suntem în stare să le oferim: o sală cu facilități şi acustică demnă de secolul XXI.

În concluzie, degringolada şi criza în care ne zbatem şi ne afundăm, ne îndreptățeşte să ne bucurăm şi să ne mândrim că Festivalul “George Enescu” există, şi să ne mirăm că românii, copleşiți de greutățile zilei de mâine şi bombardați de atâta prost gust, îşi păstrează totuşi buna educație şi găsesc resurse şi motivații pentru a umple sălile de concert.

Şi încă un sfat, foarte important: lăsați acasă telefoanele mobile! Am senzația că şi atunci când sunt închise, ele tot se aud sunând.