Adrian Pop, un compozitor pe cât de valoros, pe atât de scump la vedere în peisajul muzical bucureştean. Locuieşte departe de lumea dezlănțuită, la CLuj, unde, de ani buni, îşi asumă rolul de coordonator al vieții muzicale a oraşului: director al Filarmonicii “Transilvania” şi rector al Universității de Muzică, în cadrul căreia, bineînțeles, este şi profesor.

IBŞ – În vâltoarea activităților cu caracter artistic, dar şi administrativ, pe care le desfăşuraţi, vă întreb:  compozitorul Adrian Pop mai găseşte timp pentru creaţie?

AP – Trebuie să vă aduc la cunoştinţă faptul că în clipa aceasta, când are loc discuţia noastră, sunt ex-rector, tocmai din pricină că-mi găseam cu greu timp pentru a crea. Astfel că am hotărât să nu mai candidez pentru al doilea mandat, aşa cum reflexul funcțiilor din ziua de azi pare a o cere (pe bună dreptate poate, căci o construcție ce se doreşte a fi realizată temeinic are nevoie de o perioadă mai îndelungată, iar în 8 ani aceasta se concretizează mai bine decât în 4). Aceeaşi perioadă de 4 ani a avut şi mandatul meu la “Filarmonica Transilvania” (instituţie care a fost onorată cu acest nume prestigios în timpul directoratului meu) la care, de asemenea, am renunţat. Consider că prin cele două funcţii pe care le-am îndeplinit, cumulând practic 8 ani, mi-am făcut datoria față de ceea ce înseamnă viața muzicală de obşte a oraşului de cultură în care m-am născut şi în care trăiesc, într-un mod mai degrabă lipsit de spirit de aventură, dar un mod în care îmi place să cred că aprofundez şi că simt fibra locului.

IBŞ – Şi totuşi aveți o operă consistentă.

AP – Timpul pentru creație este un timp smuls cotidianului, extras cu operațiuni chirurgicale. Am hotărât să scad turația motoarelor pe care ți-o impune vâltoarea în care trăim, spre a-mi putea realiza proiectele de compoziție care, slavă Domnului, există, unele dintre ele cu o vechime chiar de 3 decenii. Nu-mi mai rămâne chiar atât de mult timp şi îmi doresc ca aceste schițe adunate de-a lungul vremii să fie finalizate.

IBŞ – Ați renunțat şi la profesorat?

AP – Fireşte că nu; din punct de vedere didactic încă sunt foarte prins, cu îndrumări de doctorate şi multe alte necesități şi datorii față de generațiile viitoare, pe care mi le asum. Recunosc că sunt un profesor căruia îi place să predea.

IBŞ – Cum vi se pare viața universitară de acum, în comparaţie cu cea pe care ați trăit-o dumneavoastră, ca student?

AP – Poate că am un reflex al vârstei, am 60 de ani, dar trebuie să spun că întreaga perioadă a şcolarizării mele, ca elev la un liceu de mare tradiție în Cluj, la secția reală, şi apoi student la Conservatorul de Muzică “Ghorghe Dima” a însemnat un parcurs la care am participat 100%; mă refer la prezență, lucru care acum a dispărut complet din mentalitatea noastră. Acest parcurs mi-a permis ca, în fiecare moment, cunoştințele dobândite să se clădească peste cele anterioare. Nu existau hiatusuri în programe, totul avea o continuitate firească. Profesorii, fie ei talentați, cu figuri luminoase, fie mediocri sau chiar răi, erau egali pentru noi în privinţa autorităţii, întrucât acţionau în cadrul unui sistem pe care îl înțelegeam, îl respectam şi ni-l asumam. Cu toţii îşi făceau datoria cu dramul de har sau conştinciozitatea de care erau în stare, atitudine pe care astăzi nu o mai recunosc, pentru că ne-am relaxat foarte mult din ’90 încoace. Universitățile încearcă acum să refacă un climat de seriozitate, care îi priveşte pe toți, de la studenți la profesori, dar care e foarte greu de recuperat, după îndelungata cavalcadă a libertății prost înțelese.

IBŞ – La un moment dat, ați colaborat la Naționalul clujean cu unul dintre cei mai importanți regizori de teatru români, Vlad Mugur, care a pus în scenă “Hamlet”. Cum se scrie muzică pentru teatru?

AP – Este într-adevăr o experiență pasionantă. A fost un “Hamlet” foarte special, cel puțin sub raport muzical. Am mai lucrat şi pentru un teatru francez de provincie, din oraşul Belfort, tot un proiect shakespearian: “Regle Lear”, la care a trebuit să scriu muzică pentru un cor ce alcătuia întreaga figurație a piesei.

IBŞ – În stilul tragediei antice.

AP – Întocmai. Revenind la colaborarea mea cu Vlad Mugur, am intrat în echipa respectivă spre sfârşit, când regizorul a decis să renunțe la linia muzicală inițială. Aşadar, am ajuns când spectacolul era montat. Am asistat la nişte repetiții avansate, şi am avut câteva discuții peripatetice cu Vlad Mugur, din care am dedus că, în esență, îşi dorea un spectacol fără muzică.

IBŞ – Adică o muzică fără sunete, interioară?

AP – Foarte ciudat! Mi-a cerut practic să regizez sonor zgomotele pe care actorii le produceau. Celebra scenă de “teatru în teatru” din piesă începea cu acel semnal tipic spectacolului renascentist: o bătaie în podea cu halebarda, sau bastonul ori steagul, spre a anunța intrarea actorilor, şi de aici am gândit un întreg concert de zgomote produse de toți cei prezenți în scenă. Din păcate, regizorul n-a folosit multe dintre momentele de muzică minimală – (nu minimalistă!) – pe care le creasem. Există o scenă, pe zidurile cetății, în care se aud zvonuri de petrecere din apartamentele regale, iar străjerii comentează cu Hamlet desfrâul de acolo. În această scenă se vorbeşte explicit despre muzică, iar eu am gândit cu multă grijă o sonoritate ca adusă de vânt, cu clinchete de pahare… Surpinzător, maestrul Vlad Mugur nu a dorit muzică tocmai în această secvență. A acceptat, totuşi, câteva momente muzicale: un solo de flaut, care cred că mi-a reuşit foarte bine – flautul cânta numai atunci când era în mâna unui personaj anume, iar când trecea în mâna altuia, tăcea –  la premieră, scena a ieşit foarte exact, deşi la repetiții păruse imposibil de realizat, actorii neputându-şi corela de fiecare dată gesturile cu sunetul. Am avut însă şansa să pot realiza “muzica de cortină”, care dura minute bune. De asemenea, a trebuit să compun şi câteva cântece, pentru că actorii trebuiau să şi cânte în unele roluri: cântecul Groparului, al Ofeliei, şi m-am ciocnit de foarte ciudate situații, căci unii dintre ei nu erau capabili să reproducă după pian nici măcar melodii foarte simple, cu toate că evident aveau ureche muzicală! Repetam în sala cu pian (fiindcă la Cluj Teatrul şi Opera au acelaşi sediu) încercând să-i învăţ să cânte acele melodii cu ajutorul pianului. Imposibil! Am fost nevoit să imprim muzica cu soția mea – cântecele erau pentru voci feminine, chiar şi groparul era femeie (Miriam Cuibus, o voce mai gravă). Foarte interesantă idee, iar pentru mine, ca muzician, o situaţie realmente surprinzătoare. Însă în clipa în care le-am dat caseta, actrițele au putut, în doi timpi şi trei mişcări, să reproducă ceea ce compusesem. Mi-ar fi plăcut să fac mai multă muzică de teatru, dar nu am avut contactele necesare. Chiar şi aşa, aceste două colaborări mi-au adus foarte multe satisfacții şi amintiri plăcute, datorate acelui mediu extraordinar, care este trupa de teatru.

IBŞ – Apropo de experiența franceză, unde a trebuit să compuneți muzică pentru cor, este genul coral predilect în creația dumeavoastră?

AP – N-aş spune că am o predilecție într-o direcție sau alta, însă aşa a făcut destinul meu componistic, să am succese importante cu muzica pentru cor. Chiar de curând am avut bucuria să fiu din nou prețuit de colegii mei prin acordarea premiului Uniunii Compozitorilor pentru o “recidivă” corală (spun recidivă pentru că nu am mai scris pentru cor de vreo douăzeci de ani). Este pentru a treia oară când muzica mea corală este premiată la nivelul breslei. Sunt perceput ca un coralist, iar acest mod de exprimare este adânc înrădăcinat în ființa mea, pentru că tatăl meu, Dorin Pop, a fost unul dintre cei mai importanți dirijori de cor din istoria vieții muzicale româneşti. El a fost artizanul corului “Capella Transylvanica” din Cluj. A format o şcoală care contiuă şi astăzi. Mulți dirijori de cor din țară au ca reper profesional munca şi personalitatea tatălui meu. El, în 1955, dirija un cor mic, finanțat de filiala Uniunii Compozitorilor din CLuj, care, ulterior, a devenit corul de cameră mai sus amintit. Un cor de cameră avant la lettre, pentru că pe vremea aceea la noi noțiunea încă nu se cunoştea. Şi-a dorit ca acest cor să fie de nivel european, astfel că a ales un program repertorial pe două direcții: una renascentistă – şcoala maximă pentru cor şi pentru compoziție corală – şi cealaltă, contemporană, esențială pentru cultura noastră. De multe ori asistam la repetiții, câteodată stăteam chiar în brațele coristelor şi, probabil, m-am impregnat de acest mediu. Scriitura mea corală este apreciată de colegi ca fiind o scriitură organică, eficientă, sensibilă, un model, în general, dar nu fac pentru asta nici un efort.

IBŞ – Totuşi, acest tip de scriitură presupune să lucrezi şi cu cuvântul.

AP – Sunt un mare iubitor de poezie, iar muzica pentru cor şi liedul constitue pentru mine chiar un laborator de creație. Multe lucrări corale au devenit argumente pentru muzica mea instrumentală. Aşa s-au născut de pildă cele “Opt bagatele pentru cvartet de coarde”, lucrare distinsă cu premiul Academiei Române. Practic, acest tip de muzică este un rezervor în care ideile se nasc firesc, în care vocalitatea, ritmul silabic reprezintă o bază pentru ceea ce concep şi în alte medii sonore – pentru că am scris şi muzică de orchestră, de cameră etc. Dacă aduni minutele, balanța nu se înclină în favoarea muzicii corale, dar sunt perceput ca un coralist datorită succeselor pe care acest tip de muzică a mea le-a avut.

IBŞ – Aveți instrumente muzicale preferate?

AP – Educația mea muzicală include la loc de cinste violoncelul, astfel că am scris destul de mult pentru acest instrument. Îl cunosc în amănunt, mai cânt din când în când, dar fără pretenții mari.

IBŞ – Ce a reprezentat personalitatea lui Enescu pentru dumneavoastră?

AP – Enescu este pentru mine un model, prin faptul că a realizat pentru muzica noastră sincronia efectivă cu spiritul timpului şi nivelul tehnic mondial, fiind un om al epocii sale de cel mai înalt nivel. Nu a fost un compozitor înaintaş, nu a fost un compozitor de areal minor. El a intrat cu dreptul în mediul culturii europene şi mondiale. Apoi, sunt atras de atitudinea stilistică a lui Enescu, pe care străinii o califică uneori drept eclectică. Pentru mine, acest cuvânt nu are în mod automat o conotație negativă (aş lăsa mai degrabă o asemenea conotaţie pe seama epigonicului). De ce să nu practici, să nu te apropii de ceea ce îți place. Eclectismul lui Enescu este de această factură. Desigur că identificăm bucuriile lui în a aprecia o linie stilistică sau alta dar, în final, Enescu nu este câtuşi de puțin epigonic. Nu imită pe nimeni, pentru că asimilează în mod desăvârşit toate aceste influențe, care nu pot fi renegate. Aceasta este şi atitudinea mea. În creația mea nu există zig-zag-uri, nu îmi neg etapele. Mă pot recunoaşte perfect în opus 1, care este un ”coruleț” de un minut şi ceva – “Vine vulpea de la munte” – destul de celebru în mediul coral, iar ceea ce am scris când eram student aş scrie şi acum dacă aş avea inspirația respectivă. A merge pe o linie constantă, fără să mă simt obligat să « schimb macazul » (iau act de ceea ce se întâmplă cu toate modele, dar nu mă simt obligat să semnez condica, ceea ce, în sec. XX a devenit aproape o manie), îmi oferă o relativă linişte, o prezență mai reţinută de la turnantele avangardei, o atitudine ce asigură o anumită linearitate la nivelul vieții de compozitor. Enescu, spre exemplu – pentru că tot am vorbit despre el -,  a avut-o dintotdeauna. Dacă analizăm “Octuorul” – operă de tinerețe – şi “Simfonia de cameră”- operă de maturitate, chiar de senectute, observăm acelaşi tip de flux, acelaşi obiectiv principal: aprofundarea – sigur, cu alt limbaj, alte timbralități – a aceluiaşi ideal de formă ciclică, specific enesciană. Practic, este reeditarea unei tentative frumos rotunjite în “Octuor” şi încă o dată rotujite la vârsta sintezelor prin “Simfonia de cameră”. Este o linearitate de esență, şi nu una a lipsei de imaginație.

IBS – Obişnuiți să reveniți asupra unor lucrări după ce le ascultați în primă audiție?

AP – Din păcate, întotdeauna, întrucât imginea e mai puternică decât tehnica. Un creator visează şi apoi încearcă, prin tehnica pe care a dobândit-o, să fixeze visul, şi nu întotdeauna acest fapt se petrece conform aşteptărilor. Lupta creatorului este de a fixa viziunile sale pentru a le transmite celorlalți, cu maximum de acuratețe; nu numai să le fixeze, dar şi să le dezvolte, deoarece viziunile se transformă în argumentul unei activități care nu mai este onirică, ci constructivă. Practic, o prelungire a acestui fior oniric. Pentru că nu întotdeauna îmi reuşeşte acest traseu, sigur că atunci revin asupra lucrărilor. Pot exista şi motive de “dospire a aluatului”. Spre exemplu, lucrarea care mi-a adus recunoaştere în cadrul generației mele – “Etos 1”, compusă în ’76 , cu care mă mândresc şi astăzi – a fost modificată chiar în momentul în care am terminat-o, fiindcă am constatat că introducerea nu mai era adecvată cu direcția în care magma sonoră evoluase. Oarecum asemenea şarpelui “Uroboros” din piesele prietenei mele Doina Rotaru, sfârşitul a ajuns să înghită începutul…

IBŞ – Dar mai întâi ați ascultat piesa, şi apoi ați intervenit?

AP – Sigur. Confruntarea cu prima audiție este un lucru foarte dur pentru mine.

IBŞ – Puteți să scrieți la comandă?

Ap – Bineînțeles că pot, dar asta îmi adaugă multe coşmaruri, întrucât sunt un autor lent. În anii ’80, am fost în stare să refuz includerea pe disc a unei lucrări, fiindcă mi-aş fi dorit să schimb ceva şi nu doream ca piesa să fie publicată în formă nerevizuită. Culmea este că nici nu am mai apucat să fac acele schimbări până astăzi. Există un anumit fanatism în dorința mea ca piesa să fie perfectă, iar sabia lui Damocles pe care o reprezintă un termen în care eşti angajat la mod contractual îmi este o povară grea. E drept că am intrat în câteva astfel de situații, şi am şi ieşit, cu câteva nopți nedormite, teafăr din ele. Sigur că aceasta este starea normală. Se spune că Mozart nu putea să scrie fără această presiune. Într-un fel are sens: pentru ce să scrii dacă nu ai o comandă? La noi, lucrurile stau puțin diferit, pentru că puțini compozitori sunt liber-profesionişti în domeniul muzicii culte şi să trebuiască să trăiască doar din compoziții. În general noi trăim din altceva, şi întotdeauna negociem timpul creației cu timpul consacrat altor necesități stringente. E drept că în clipa în care primeşti o comandă e stimulativ şi reprezintă şi o recunoaştere în avans. Te simți flatat.

IBŞ – Frumoasă ideea că inspirația aparține oniricului, dar există varianta filmului în care trebuie compusă muzică pe imaginea deja constituită. Ați scrie muzică de film?

AP – Mi-am dorit, şi am fost oarecum aproape să scriu muzica unui film mai vechi – “Iancu Jianu” – prin anii ’80. Cred că mai am schițele. Am gândit o muzică mai consumistă, între folk şi folclor şi ceea ce imaginasem cred că s-ar fi potrivit pentru acel film cu haiduci. Până la urmă, muzica a fost scrisă de Cornelia Tăutu. Recunosc că sunt un cinefil destul de serios, merg în sala de cinema pentru a avea percepția corectă. Urmăresc zecile de ore din cadrul Festivalului TIFF, care înseamnă un adevărat regal pentru CLuj. Aş putea să fac muzică de film, dacă aş avea timp destul. Nu ştiu care mai este ritmul în zilele noastre. Cred că este un ritm debordant şi nu ştiu dacă mi s-ar potrivi.

IBŞ – Ținând cont de tendința evidentă de a inocula, prin mass media, în mințile şi sufletele oamenilor o muzică destul de precară, cum vedeți viitorul muzicii contemporane?

AP – Sufletul şi inteligența omului îşi vor lua întotdeauna o anumită revanşă. Am citit un autor francez, specialist în ştiințele comunicării, care strecoară în demonstrația sa sintagma “individualism de masă”. Mi-a atras acut atenția, pentru că şi în analizele extrem de pertinente ale lui Mircea Eliade privind sacrul şi profanul – invazia profanului, exilul sacrului din societatea contemprană şi riscurile pe care această exilare le conține – se vorbeşte despre decăderea sacrului şi despre trecerea din timpul mitic în cel istoric. Vorbeşte, de asemenea, şi despre rezistența de nezdruncinat a eternei reîntoarceri – întotdeauna renaştem la “An Nou”, oricât am fi de perfecționați din punct de vedere tehnologic şi ştiințific – şi arată că individualismul şi abandonarea religiilor ca fundament pe care ne clădim viața şi conştiința este o temă a lumii contemporane. Iar individualismul de masă este pasul următor. Pasul care va duce societatea în pragul exploziei, pentru că, dacă fiecare dintre mărunții componenți ai unei societăți – totuşi omul este o ființă socială şi pentru asta are legi, pentru asta există state care asigură funcționalitate – aspiră către această atitudine de psalmist care dialoghează cu divinitatea, s-ar putea ca lucrurile să devină explozive, şi asta nu peste foarte mult timp, fiindcă am făcut paşi foarte mari. A face din conştiința omului ceva care este manevrabil prin legi de marketing e o practică foarte comună azi. Ne punem întrebarea unde este locul marii arte şi unde al artei de consum? Când funcțiile artei sunt tot mai mult reduse la consum, când nişele dispar pentru că nu aduc venituri consistente şi imediate, pericolul este foarte mare. Cred însă că totuşi conştiința umană nu va suporta această anihilare pe care unii dintre noi o simțim dureros, alții o privesc ca pe o sărbătoare continuă, ca pe “sărbătoarea berii” care tinde să înlocuiască în conştiința comună ceea ce înseamnă cu adevărat actul artistic. Sper că va exista, la un moment dat, o revanşă şi că se va găsi o soluție pentru aceste nişe. Faptul că cei care au acces la cultura înaltă sunt izolați într-o nişă este ceva nou.

IBŞ – În alte epoci situația era alta?

AP –  În alte timpuri, muzica de divertisment şi marea muzică nu erau diferențiate. Eine kleine Nachtmusik sau Divertimento de Mozart sunt nişte simfonii în toată puterea cuvântului, stilistic vorbind, în aceeaşi matcă cu marea sa muzică, iar din punct de vedere al măiestriei, cu totul remarcabile. Această diferență s-a făcut în epoca romantică, şi este una progresivă, acutizată în zilele noastre. Când merg cu maşina şi ascult un FM oarecare, unde se prezintă top-urile, nu mai aud decât melodii în care a depăşi substratul armonic de 4 acorduri pare a fi o interdicție. În clipa în care te-ai limitat la aceste 4 acorduri, oricât ar fi de inspirată linia melodică, ai interzis ascultătorului tău o linie de acces, o linie de înălțime. Am impresia că e un lucru programat, că a găsi cel mai mic numitor comun al aspirației estetice devine – ca să păstrez limbajul de marketing – un target esențial, doar că această propunere nu este esențială pentru natura umană. Aşadar, marketingul actual este atât de invaziv, încât nu mai ține cont de natura umană care, până la urmă, se va răzbuna. Îmi pun cuvintele într-o lumină belicoasă, dar, în mod sigur natura umană nu va putea fi anihilată.

IBŞ – Totuşi, în secolul XX s-au petrecut mari răsturnări de situații.

AP – În domeniul muzicii culte, secolul XX a însemnat un secol de sfâşietoare experințe ale avangardei. O dorință adolescentină acută de a rupe cu tradiția, datorită faptului că în la Belle Époque această tradiție părea a fi epuizată. Ciclurile istoriei însă îşi urmează cursul, astfel încât acum tendința compozitorilor de avangardă de a ieşi din nişă, de a recâştiga acel teren, acea comunicare cu o masă mai mare de ascultători, care să le dea sensul valabilității artei lor, va face să regăsim mecanisme pe care le-am abandonat din dorința de a câştiga o independență estetică. Tradiția poate fi o povară sau o comoară şi de aceea gesturile artistice nu sunt unitare. Până la urmă, lucrurile înalte nu se lasă standardizate şi individualismul nu este ceva care să fie de mase… Spuneau latinii: Quod licet Iovi not licet bovi. Acum ne dorim să reactualizăm această regulă de aur, care există de milenii.

IBŞ – Oare acest corset, care ne limitează gândirea, care, în subliminal, reduce masele la un numitor comun, înlesneşte posibilitatea unora de a-i conduce pe ceilalți mai uşor?

AP – Negreşit că da. Lucrurile converg în această direcţie. Masele de oameni trebuie conduse. Întotdeauna comunitățile umane au fost conduse de anumite ierarhii. Majoritatea era supusă de către conducători în sprijinul unei idei. Însă în stadiul în care am ajuns, al globalizării, acest lucru tinde să devină universal şi atunci se caută cel mai mic numitor comun, pentru a avea acces la toți oamenii. Nu degeaba cultura se opune standardizării, căci ea înseamnă varietate, identitate, personalitate regională. În cosecință, ceea ce putem pierde prin globalizare se păstrează prin cultură.

IBŞ – Şi când globalizarea pătrunde în cultură?

AP – Atunci când globalizarea pătrunde şi în cultură, nu mai există granițe conceptuale. Există o foarte simplă şi adevărată împărțire a domeniilor culturii pe care marele nostru sociolog, Dimitrie Gusti, o făcea astfel: cultură înaltă, cultură populară (în sensul anglo-saxon al cuvântului, adică “pop” – cultura de mase, care se vinde în număr imens de exemplare) şi cultura folclorică. La noi, în limba română, când spunem muzică populară ne gândim la cea folclorică, iar englezul când spune “pop music” se gândeşte la muzica de mase, – nu cea politic controlată, cum istoria noastră recentă ne învață să gândim, adică acele cântece patriotice prin care se cultivau anumite sentimente dorite de un totalitarism comunist – ci o muzică ce pătrunde în toate casele, ieftină, dar plătită de foarte mulți. Ei bine, acest fenomen implică un pericol. Aşa cum ne-am revoltat împotriva acelei muzici de mase a comunismului, care infestase până şi programele Filarmonicilor, fără ca să fie necesar acest lucru, tot aşa ne putem măcar pune în gardă în fața acestui tip de muzică pop care abdică de la nivele pe care un ascultător de vârsta mea le poate atribui unor trupe ca Beatles sau Genesis, care nu făceau o muzică de 4 acorduri, ci aveau fraze imprevizibile, timbruri rafinate, subtilități ale textului şi aşa mai departe. În vremea anilor ’60, au devenit tot mai prezente acele clasamente, top-uri, care reprezintă măsuri comerciale ale valorii, dar acum cred că anumiți agenți de marketing dictează trupelor ce fel de muzică trebuie să facă şi, investind în acest tip de muzică, o vor promova, implicit, indiferent cât de proastă este.

IBŞ – Şi eu susțin că, în zilele noastre, prostia se plăteşte foarte scump. Revenind la muzica cultă, ce compozitori preferați aveți?

AP – Bach, Beethoven, Brahms, Debussy, Stravinsky.

IBŞ – Niciun contemporan?

AP – În contemporaneitate nu aş putea numi vreunul, pentru că formația mea de eclectic nu are terenul necesar pentru a-şi manifesta preferința. Am o deschidere de ascultare extrem de largă, sunt foarte receptiv, dar îmi fac zei doar din compozitorii secolelor trecute.

IBŞ – E greu să conduci o Filarmonică?

AP – Dacă ai pasiunea şi datele necesare nu ar trebui să fie greu. În general, nu este greu să faci ceva la care te pricepi. Astăzi însă, a conduce o Filarmonică este greu pentru că e un teritoriu oarecum lipsit de reguli şi la discreția unor subiectivisme de mase. Orchestrele au devenit organisme mult prea sindicale şi nu toate au sindicate înțelepte. Competența unui intendant care structurează stagiunea este înfrântă cu mare uşurință de un curent de opinie, poate întâmplător, exprimat de orchestră. În clipa de față există o prea mare libertate de exprimare a colectivelor. Orchestrele sunt totuşi nişte organisme mai apropiate de armată decât de colective democratice. Fiecare îşi îndeplineşte sarcina pe scenă cu o rigoare perfectă. Politica de alcătuire a unei stagiuni are mai multe formante decât cele care pot fi percepute în mod direct de către orchestră.

IBŞ – Tendința aceasta este universală. Bunăoară, dl. Theodor Griroriu povestea că, la Orchestra Națională din Paris, a întâmpinat refuzul sindicatului pentru piesa sa, care avea în distribuiție doar viori. Acolo există sindicate distincte pentru fiecare compartiment al orchestrei, iar sindicatul violoniştilor a reclamat faptul că ceilalți erau liberi, iar ei ar fi trebui să muncească mai mult decât restul orchestrei.

AP – O imixtiune a sindicatului în activitatea managerială, dincolo de menirea unui sindicat. Nu aş vrea să se înțeleagă că un manager trebuie să fie un despot. Un director care face greşeli ar trebui să iasă din peisaj, dar nu la prima greşeală. După un bilanț de un an se poate evalua prestația sa managerială. Sunt termene de care trebuie să se țină cont.

IBŞ – Ați avut multe probleme de rezolvat ca rector?

AP – Sistemul universitar este într-o reformă prelungită şi, din cauza aceasta, mi se pare absurdă. Trăim o psihoză a reformei şi avem tendința de a confunda reforma cu revoluția. Dacă, în istorie, analizăm raportul acestor două noțiuni, revoluțiile sunt lucruri brutale, teribile, distrugătoare, care construiesc pe ce au dărâmat, reformele, dimpotrivă, construiesc pe ce au moştenit. Ori, la noi, sub umbrela reformei, distrugem sisteme, pe care le înlocuim cu altele mereu noi, iar acest lucru este foarte riscant. Dispensarea de anumite valori perene pare să fie acum o definiție. Spre exemplu, pe multe le aruncăm peste bord pentru simplu fapt că au fost cultivate şi în comunism. Dar aceste valori nu au nimic cu comunismul. Mai mult decât atât, nici chiar comunismul nu le-a distrus. Există acum o voluptate în a le anihila. Este un fenomen paradoxal, tragi-comic şi, în cele din urmă, tragic.

IBS – Ne-am întâlnit la Bucureşti în cadrul proiectului MIDAS (studii post-doctorale) inițiat de Dan Dediu, rectorul Universității de Muzică din Bucureşti. Cum vi se pare această inițiativă?

AP – Este o inițiativă firească a unei personalități culturale extrem de receptive, care a ştiut să reacționeze la posibilitatea de a aduce în domeniul nostru această infuzie pe care programele structurale europene o reprezintă. Este un lucru absolut excepțional. Şi eu am fost chemat ca partener în acest proiect. Am inventat împreună un tip de cercetare care este de mai mică anvergură decât un doctorat, pentru că nu dispune de timpul alocat cercetării doctorale, însă implică o concentrare specială, proprie nivelului actual al celor înscrişi în program şi care au obținut deja titlul de Doctor. Ne-am gândit foarte bine cum să formulăm tematica şi pretențiile, pentru ca acest proiect să funcționeze, iar acum, când ne aporopiem de finalul primului an, ne bucurăm să vedem că am judecat corect. Dar cel mai mare folos, la care nu ne-am gândit de la bun început, este faptul că prin modul de organizare – cu întâlniri lunare ale tuturor celor care au avut acces la acest program şi care provin din cele trei mari centre universitare: Bucureşti, Cluj şi Iaşi – se creează un loc ideal pentru ca aceşti oameni să se cunoască.

IBŞ – Aveați ceva echivalent în vremea studenției dumneavoastră?

AP – Conservatorul ieşean organiza în anii ’70 cursurile de vară de la Piatra Neamț, celebrele « Vacanţe muzicale », unde erau invitați profesori de mare prestigiu – Niculescu, Vieru, Stroe ş.a. – care ofereau prelegeri şi cursuri de o noutate absolută. Erau puse în discuție tematici care ieşeau din curricula universitară şi deschideau noi perspective. Acele cursuri au însemnat pentru noi locul ideal pentru a ne cunoaşte, la nivel de generație. Importanța unor asemenea cadre formatoare de conştiință națională este capitală. Acelaşi lucru se întâmplă acum cu proiectul MIDAS.

IBŞ – În tehnica şi concepția dumneavoastră componistică intră şi aspectul matematic?

AP – În anii ’60 am fost “rezolvitor” la gazeta “Matematica”, ceea ce reprezenta o mare cinste.

IBŞ – Adică rezolvați probleme?

AP – Exact. Cei mai isteți copilaşi în domeniul matematicii aveau posibilitatea să rezolve în această revistă probleme formulate pe un plan de subtilitate superior, dar cu noțiunile primite în şcoală, la anumite nivele. Erau impecabil gândite, trebuia însă să ai talent de matematician, să fii foarte creativ. Trimiteam la gazetă problemele rezolvate, iar o comisie de profesori le evalua şi hotăra apariția în revistă. Erau citate numele rezolvitorilor şi mândria noastră era imensă dacă ne regăseam pe listă. Naivitatea aceasta nu o mai regăsim. Astăzi, apariția numelui într-o revistă nu mai are acelaşi impact.

IBŞ – Aş. depinde în ce revistă! Poți avea mari probleme, de nerezolvat…

AP – Ferească Dumnezeu! Era o lume naivă, dar foarte onestă profesional. Parcursul meu şcolar a fost al unui premiant, foarte bun la matematică şi fizică. Mergeam la Olimpiade. Am urmat un liceu real până la capăt, însă tatăl meu, care era muzician, mi-a oferit prin studii private un contrabalans la această preocupare preponderentă. Practic, nu a vrut să-mi influnțeze opțiunea de carieră. Am ales muzica abia în clasa a XI-a, drept pentru care nu m-am mai înscris, din partea Liceului Barițiu, la Olimpiadă. Pentru dirigintele meu de atunci, profesorul Dumitreasa, foarte ambițios pe domeniul domniei sale care era matematica, a fost ceva de neconceput, astfel încât a convins consiliul profesoral să hotărască participarea obligatorie a celor desemnați. Atunci, într-o frondă adolescentină,  m-am înscris la Olipiada de română! Culmea este că, dacă la olimpiadele de matematică ajunsesem până la nivel judeţean, la cea de română am ajuns la nivel național. E drept că aveam o mare pasiune pentru poezie. Eram în clasa a XII-a când s-a “dat drumul” la Blaga, dacă vă puteți imagina! Era un autor proscris. Aşadar, în ultima parte a studiilor mele liceale am trăit momente de deschidere succesive, iar profesorul de română ne obliga să ştim poezii pe de rost cu ghiotura. Am dat o mică palmă morală profesorului de matematică, dezertând din rândul matematicienilor şi intrând în cel al iubitorilor de literatură, căci despre muzică nici un încăpea vorbă, la nivel de licee reale muzica era o mai degrabă o cenuşăreasă – dar totuşi nu era scoasă din programele şcolare…

IBŞ – Simțiți că a contat pentru dumneavoastră acel parcurs?

AP – În mod sigur. Formația de matematician este esenţială pentru mintea omului. Poți face o clasificare, geometria limpede devine o a doua natură, se dezvoltă capacitatea de a înțelege ce înseamnă o integrală, o diferențială, ce înseamnă o funcție trigonometrică, o matrice, teoria probabilității, bazele de numerație şi nu regret deloc această aşezare mentală care, în mod paradoxal, mi-a adus prima recunoaştere națională la Piatra Neamț.

IBŞ – La cursurile mai sus amintite?

AP – Întocmai. Chiar sub mâna atentă şi personalitatea solară a lui Ştefan Niculescu. Eu sunt discipolul lui Sigismund Toduță şi Cornel Țăranu, dar mă consider, în egală măsură, şi discipolul lui Ştefan Niculescu, prin cursurile de la Piatra Neamț, la care am participat doi ani consecutiv, în ’72 şi ’73. La unul dintre acele cursuri, maestrul Niculescu (având şi o diplomă de inginer, şi în consecinţă o minte cultivată pe mai multe planuri, inclusiv cel al matematicii) ne-a prezentat o problemă care se putea rezolva prim metoda matematică de “inducție completă”, pe care doar eu am fost în stare s-o rezolv; să vă explic: dacă o propoziție este valabilă atunci când numărul de variante este n, şi dacă această formulă a valabiltății pentru n elemente poate justifica algebric valabilitatea şi pentru n + 1 elemente, poți să tragi concluzia că vei putea adăuga încă 1 şi încă 1, până la infinit; deci inducția este completă. El ne dăduse această problemă fără să se gândească la posibilitatea rezolvării ei pe cale algebrică, aşa cum am încercat să descriu mai sus. Nimeni nu a înțeles argumentaţia mea, desigur, în afară de Ştefan Niculescu însuşi. După această ispravă, maestrul a devenit atent şi la ceea ce compuneam. L-am vizitat de foarte multe ori la Bucureşti, pentru a-l consulta şi a primi sfaturi. Toți cei trei mentori au contribuit la desăvârşirea personalității mele componistice, fără a-mi schimba însă atitudinea fundamnetală, care rămâne una lineară, dar deschisă tuturor provocărilor.

IBŞ – Sunteți un spirit renascentist, stăpâniți multe zone ale culturii, dar mă gândesc, oare vă pasionează şi istoria?

AP – În mod special moştenesc această atracție de la bunicul meu, care a fost preot, dar al căriu hobby a fost istoria. Avea o biblotecă de tip vechi, cu toate volumele legate la fel, aşa cum vedem în filmele britanice. Acolo am deprins pasiunea pentru istorie şi tot ceea ce citesc rețin imediat. Spun studenților mei că cele două mari domenii ale cunoaşterii, cel ştiințific şi cel umanist, sunt ca nişte arbori: un trunchi cu nenumărate ramuri. Trunchiul cunoaşterii ştiințifice este matematica – ştiință fundamentală, cu aplicabilitate în orice, la fizică, la chimie, la IT etc., iar în ceea ce priveşte ştiințele umaniste, istoria este trunchiul. Istoria şi matematica sunt domenii structuratoare. Istoria mă ajută să mă orientez în lumea culturii pe care, până la urmă, am ales-o.

IBŞ – Dar oare istoria nu se scrie la momentul prezent?

AP – Ba da, dar prezentul se naşte din trecut.

IBŞ – Tatăl meu, Eusebiu Ştefănescu, a avut ideea unui spectacol care reprezintă practic un eseu poetic, în care îi pune față în față pe Mihai Eminescu şi pe Nichita Stănescu, ținând seama de viziunile lor poetice, de marile teme ale poeziei: timpul, iubirea, îngerul ş.a.m.d. El susține că într-un fel îl citeşti pe Nichita Stănescu dacă ai citit Eminescu, dar şi reversul e valabil, adică altfel îl înțelegi pe Eminescu, dacă l-ai citit pe Nichita.

AP – Cred că are perfectă dreptate, cu toate că Nichita l-a citit pe Eminescu, invers nu. Dar, atâta vreme cât istoria este trunchiul pe care se altoieşte cultura, atunci când ai un inel, a mai trecut un an, fiindcă inelele nu se formează mai repede de unul pe an, aviz celor care grăbesc procesele…

IBŞ – Care provoacă revoluții…

AP – Exact, atunci inelul cel mai nou le cuprinde pe cele vechi. Mi se pare cu totul legitimă şi minunată viziunea despre care îmi spuneți.

IBŞ – Ce poeți preferați aveți?

AP – Pentru mine poetul pur-sânge este Rilke. Cunosc bine limba germană, şi Rilke rămâne un guvernator al părerilor mele despre poezie. Apoi, sunt foarte mulți poeți români pe care îi cunosc foarte bine. În momentul de față, îmi place tot mai mult Eminescu, pentru că îi descopăr modernitatea. Multă vreme l-am considerat, după tradiție, ca fiind ultimul romantic. Citesc poeți români integral. Spre exemplu Arghezi, şi îmi nuanțez părerea despre el. Îmi place acum mai mult ludicul şi mă las fermecat mai puțin de ceea ce îmi plăcea inițial, şi anume volumele de debut. Citesc Sorescu. Am citit integral Rimbaud, care mi-a schimbat puțin lumea…

IBŞ – Citiți poeții străini în original?

AP – E păcat să nu citeşti în original dacă te poți descurca cu un dicționar, şi apoi, cu cât citeşti mai mult, cu atât mai puţin vei folosi dicţionarul.

IBŞ – Aţi găsit mari diferențe între original şi traducere, în cazul lui Rilke?

AP – Drept să vă spun, nu am citit traduceri. În ’79 am fost la Burgas, în Bulgaria, la un atelier de muzică contemporană. La întoarcere, m-am oprit la Sofia, unde am dat peste librăria țărilor lagărului socialist. Găseai literatură spaniolă şi germană, pentru că în lagărul socialist erau şi Cuba şi RDG-ul. Am cumpărat două volume dintr-o integrală Rilke, pe care le păstrez ca pe Biblie. Au o foiță extrem de subțire, micrometrică, şi totuşi litera nu trece de pe o parte pe alta. Nu este o ediție de lux, ci una compactă, dar de o calitate ireproşabilă şi, de câte ori o țin în mână, simțul meu de bibliofil este satisfăcut. Despre traduceri însă, pot să vă spun că am văzut, prin anii studenției, o carte cu supracopertă cenuşiu-albăstruie, având schiţat în contur portretul binecunoscut al lui Eminescu tânăr, intitulată Eminescu – Gedichte. Am cumpărat-o, ca să am ce să fac cadou unor prieteni germani. O mai am şi acum în bibliotecă. Nu m-am îndurat să o dau. Citesc acele traduceri, şi mi se par splendide. Câte trei versiuni la aceeaşi poezie. Extraordinar! Cred în posibilitatea ca o traducere să ofere un tip de echivalență. Încerc să scriu o cantată pe “Scrisoarea I”, care va avea ca suport una dintre versiunile din această carte, pentru că mă gândesc şi la posibilitatea de a exporta muzica pe care o concep. Tradutore – traditore, evident, dar multe lucruri pot fi echivalate.

IBŞ – Poeziile trebuie traduse de către poeți?

AP – Poate de către poeți ratați. Eu am tradus versuri de Christian Morgenstern, pentru că am scris coruri pe poezia lui, coruri pe care nu le puteam publica la noi fără aceste traduceri în limba română. Traducerile mi-au luat tot atât de mult timp cât compozițiile în sine, dar a fost o experiență foarte plăcută. Traducerea unui text care urmează a fi tratat muzical e pretențioasă şi sub aspectul păstrării perfecte a prozodiei, a divizibilității versului, deci servituți sunt foarte multe, dar am reuşit, şi pot spune că unele dintre ele au chiar un dram de valoare poetică. Aşadar, un poet ratat ca mine poate că este mai potrivit pentru o traducere, fiindcă se supune. Citesc în traducerea unui mare poet – Şerban Foarță –  un poem de Mallarmé, aproape intraductibil: L‘après-midi d‘un faune. E Foarță!

IBŞ – Acum, că v-ați eliberat de funcții, nu mai sunteți rector, nu mai sunteţi director, aveți proiecte în planul imediat?

AP – Sigur că da. Această cantată pe versuri de Eminescu. Chiar mi-am băgat gâtul în laț şi am semnat un angajament cu Uniunea Compozitorilor pentru această lucrare. Mai sunt şi alte proiecte de compoziție, amânate, pe care acum sper să le finalizez.

IBŞ – Visul să vă călăuzească paşii.

AP – Apropo de oniric. Să ştiți că folosesc cuvântul oniric într-un mod metaforic. Eu nu visez muzica, o fac cu pianul, cu chin, când merg pe stradă, cu trenul. Nu aştept să visez, o provoc.

IBŞ – În încheiere, aş vrea să vă smulg promisiunea unei piese pentru flaut.

AP – Am să zic mulțumesc, da. Flautul este un instrument pentru care am scris destul de mult şi mă simt în stare să recidivez.