Skip to content →

Cine are nevoie de flaut?

Parafrazând titlul unei piese de teatru pusă în scenă cu ani în urmă de regizorul Andrei Şerban la Naţionalul bucureştean – Cine are nevoie de teatru? – ne-am putea întreba, desigur, şi: cine are nevoie de flaut? O întrebare îndreptăţită pentru cei mai mulţi dintre semenii noştri, preocupaţi în deosebi de ziua de mâine; o întrebare ce revine cu obstinaţie şi efect catalizator asupra ritmului biologic al artistului, în fiecare miez de noapte. Puţini sunt aceia care observă că, în drumurile lor de zi cu zi, în cele mai diverse locuri – prin magazine sau autobuze, în maşinile personale sau chiar la locul de muncă – sunetul flautului îi însoţeşte adesea, stăruitor ca un duh bun, ca o aripă de înger, ferindu-i parcă de intemperiile vieţii cotidiene.

Nimic nu ne relaxează  şi nu ne împacă mai lesne şi mai curat ca sunetul prietenos şi cald al flautului. Terapia prin sunet este un fapt cunoscut de către asiatici şi recunoscut de către psihologii europeni şi americani în zilele noastre, motiv pentru care sunetul de flaut a devenit astăzi omniprezent. De altfel, încă din cele mai îndepărtate timpuri, locuitorii planetei Pamânt, deopotrivă cu zeii, nimfele şi alte făpturi mitice, şi-au topit rugile, speranţele şi resemnările în sunet de flaut. Dar, despre ce vorbim? Despre sunet de flaut, nimfe, zei, terapie prin sunet? Astăzi, când generațiile Matrix schimbă idei si impresii cu viteza sunetului, când nu mai e timp de reverii sau revelații, când reclama e mai importanta decât produsul artistic pentru că fără reclamă nimic nu mai există (câtă lume poți atrage cu doar patru afişe postate în jurul Ateneului?), când banul fixează judecăți de valoare, când tot mai des ți se spune, mai în glumă, mai în serios: “ce să-ți fac, daca nu ți-a plăcut cartea!” ş.a.m.d. În tot acest peisaj pestriț, în care totul se petrece cu viteza unui clip, întrebarea se pune cu încăpățânare: cine are nevoie de flaut?… Răspunsul nu ezită să se desprindă din marasmul creat: cei ce îşi doresc să se apropie de acea zonă spiritualizată a vieţii pe care, o bună parte dintre noi, încercăm să o menţinem la stadiu de efervescenţă, aşa încât ziua de mâine să ne ofere tihna sufletească pe care nu arginţii, ci doar argintul ne-o poate înlesni. Cum altfel să încheiem această pledoarie pentru sufletul mângâiat de flaut, decât apelând la poetul mereu aproape nouă:

Intr-o sfântă bună zi
Ochiul cel căprui se-opri

Scrutând ager prin pustii

El zăreşte printre astre

Arbore cu frunze-albastre

Nimfe blonde ce dau iama

Peste câmpuri – zice drama –

Ameţite nu-şi sau seama

Că departe le priveşte

Ochiul meu şi Pan fireşte

Care dornic să se joace
Sare ca-nţepat de ace
Drept în faţa lor

Ce moace
De dispreţ şi spaimă-ncearcă
Fetele ce Pan le-aleargă

El vrea ca să se amuze
Să le-ating-uşor pe buze
E cuprins de stări confuze

Fiindcă zânele mofluze

Sar în apă să se-ascunze.
Aşteptare bosumflată
Trist blestem ni se arată

Căci din apa-nvolburată

Trestii crude şuierânde

Se iţesc spre mal plăpânde

Iară Pan slut şi nevolnic

Om şi ţap suflet destoinic

Smulge din al apei luciu

Trestii – zâne şi-un merluciu.
Devenită ca un viciuIncantaţie – supliciu
Aminteşte de-un capriciu

Iar povestea n-a sfârşit

Fiindcă astăzi negreşit

De-ntâmplare răvăşit
Cânt cu sunet diafan
La celestul „flute de Pan”.

(FLUTE DE PAN – scurtă istorie)
Ion Bogdan Stefănescu

Published in News

Comments