Flaut zămislit

Din os împărătesc

Ademenind harul ceresc

Mi-ai prins sufletul în cerc

Asemenea cocorului

Îndrăgostit

Şi neînchipuit de alb

Abia atins de gând

Osul argintat

S-a sfărâmat

Şoptind durerea sunetului

Trecut ca o săgeată

Prin transparenţa

Liniştii de piatră

Ce sunet neştiut

De nici o ureche

S-a-ntors din lăuntru

Albăstrind copacii

Ca un zvon stelar

Lăcrimat

Pe frunze de arţar

Din osul rupt

Cu patimă de menestrel

Ecoul s-a desprins hoinar

Silabisind prin nouri de cleştar

Cu rece glas

Încercuit de timp

Dar din dar…Orfeu…Olimp

Oricărui iubitor de muzică îi este familiar sunetul de flaut care, aşa cum mărturiseşte şi poetul, pare a fi fost dăruit omului într-una din glorioasele zile ale Facerii Lumii. Faptul că mitologia atribuie zeilor crearea flautului conferă acestuia o aură divină. Astfel, în mitologia greacă, legenda spune că Pan este cel care ar fi inventat flautul (flûte de Pan) pentru a-i desfăta, deopotrivă, pe zei şi pe oameni. Fiu al lui Zeus şi al Penelopei, zeu al grădinilor şi ogoarelor, nelipsit dintre păstori, cu o înfăţişare ce provoca spaimă – jumătate om, jumătate ţap – Pan, cel îndrăgostit de nimfa Syrinx, fiica zeului râului Ladon, i-a aţinut acesteia calea în pădure. Speriată, Syrinx a fugit şi s-a aruncat în apele ocrotitoare ale părintelui său, care a preschimbat-o pe loc într-o trestie. Vibraţiile acesteia în bătaia vântului i-au părut lui Pan asemenea plânsului nimfei. A tăiat atunci trestia în mai multe bucăţi, le-a îmbinat între ele şi, cu sufletul îndurerat, a prins a susura cântecul trist al dragostei neîmpărtăşite.

O altă legendă a mitologiei greceşti ne vorbeşte despre crearea flautului de către Atena, zeiţa înţelepciunii şi protectoarea artelor. La unul dintre banchetele organizate de zei, se întâmplă ca Atena, într-un moment de inspiraţie, să reuşească a făuri un flaut, dintr-un os de cerb. Zeiţele Hera şi Afrodita luară în batjocură creaţia ei, datorită grimasei provocate pe chipul Atenei de suflatul în flaut. Supărată, aceasta se retrase în pădure, unde îşi oglindi chipul în luciul apei. De-abia atunci înţelese motivul batjocurii suratelor sale: figura sa era într-adevăr ridicolă, cu obrajii umflaţi de aerul ce urma să dea naştere sunetelor. Enervată, Atena aruncă instrumentul şi blestemă pe oricine avea să îl ridice. Un păstor din Frigia, pe nume Marsyas, trecând din întâmplare prin acel loc, zări flautul azvârlit pe pământ şi, curios, îl ridică de jos. Treptat, păstorul deprinse meşteşugul cântatului, iar muzica sa ajunse să fascineze pe oricine se oprea să-l asculte. Curând, Marsyas deveni celebru pentru arta sa şi, mândru de aceasta, îl provocă la un duel artistic pe însuşi Apollo, zeul muzicii şi al poeziei. Nimfele care asistau la incitanta confruntare aveau să-i judece, fără părtinire, pe cei doi competitori pentru frumuseţea artei lor. Ca să-şi atragă sufragiile, Apollo folosi un truc: alese să cânte la liră, arpegiind acorduri pe toată întinderea instrumentului, ceea ce Marsyas nu putea face cu flautul, astfel că fu declarat învins. Pentru îndrăzneala sa de a se întrece cu o zeitate, bietul cioban fu legat de un copac şi jupuit de viu. Satirii şi nimfele îi plânseră moartea până când lacrimile lor formară un râu ce-i luă numele. Flautul lui Marsyas, purtat de şuvoiul apei până la malurile Sicyonei, fu găsit de un alt cioban care, prin ironia soartei, îl consacră templului închinat de localnici lui Apollo însuşi. Din pielea lui Marsyas se făcu un burduf care fu aşezat pe o coloană, în oraşul său natal, Celene. Legenda spune că atunci când cineva cânta la flaut, burduful se mişca în semn de satisfacţie, iar când se cânta la liră, burduful rămânea nemişcat.

În legendele chineze, sunetul de flaut este hărăzit cu virtuţi supra-naturale, ce pot stârni vânturile sau conduce un cuplu de îndrăgostiţi spre o stare edenică. În concepţia taoistă, flautul – construit din fier – este asociat ideii de putere (el taie rădăcina norilor şi despică stâncile) şi, fiind astfel pus în relaţie cu trăsnetul şi cu ploaia, devine simbol al fecundităţii.

În Mesopotamia, flautul din trestie, folosit de musulmanii dervişi în cursul oratoriului spiritual însoţit de dansuri (sama) simbolizează sufletul despărţit de sursa lui divină, în aspiraţia de a se reîntoarce la ea: Noi suntem flautul, iar muzica vine de la Tine, se adresează divinităţii Jalal-od-Din Rumi, întemeietorul Ordinului Mawlavişilor…. Legenda spune că profetul Mahomed i-ar fi încredinţat ginerelui său, Ali, anumite taine ce trebuiau păstrate cu sfinţenie. Timp de patruzeci de zile acesta s-a străduit să-şi ţină făgăduiala dar, incapabil să mai ducă de unul singur povara acelor secrete, a plecat în pustiu spre a se elibera rostindu-le cu capul aplecat într-o fântână. Din saliva ce i-a picurat în apă a răsărit o trestie pe care un păstor a tăiat-o, i-a făcut găuri şi a cântat cu ea, vrăjind pe oricine îl asculta, căci sunetul flautului său se născuse din însăşi magia tainelor divine.

În India, flautul de trestie sau bambus avea atribuţii religioase bine definite, fiind considerat instrumentul preferat al lui Krishna: Când Krishna cântă la flaut, întreaga lume se umple de dragoste. Râurile se opresc, pietrele strălucesc, florile de lotus freamătă, gazelele, vacile şi păsările încremenesc, vrăjite.

Descrierea flautului se întâlneşte şi într-o altă culegere indiană, Mathanavî, care, de asemenea, se referă la esenţa divină a instrumentului:

Ascultă trestia, atâtea lucruri povesteşte! Ea spune tainele ascunse ale Celui de Sus; e palidă la culoare şi goală pe dinăuntru, iar creştetul şi l-a lăsat în voia vântului când repetă: Doamne, Doamne, fără vorbe şi nu într-o limbă anume.

Despre vraja exercitată de sunetul flautului aflăm şi din legendele amero-indiene. Mărturiile acelor culturi ne demonstrează faptul că singurul instrument autentic, pe care băştinaşii îl păstrau cu sfinţenie, era chiar flautul. Aceştia împărtăşeau credinţa că sunetul său avea puterea de a subjuga inimile femeilor, fiind aşadar cel mai potrivit instrument pentru cântecul de dragoste.

Legenda flautului vorbeşte despre un tânăr îndrăgostit de fata celui mai puternic om din tribul lor. Băiatul însă era sărac, nu putea deci să-i ofere nimic fetei, aşa încât nu-i era permis nici măcar să-i vorbească. Copleşit de tristeţe, tânărul se refugie în munţi. Aşazat sub un copac, îşi plângea cu disperare dragostea neîmpărtăşită. De mila lui, vântul începu să adie în juru-i, pentru a-i zvânta lacrimile. În timpul acesta, chiar deasupra capului său, o ciocănitoare bătea cu forţă în scoarţa copacului, iar vântul care se agita în jurul băiatului deznădăjduit, pătrunzând prin găurile perforate de pasăre, dădu viaţă unor sunete calde, liniştitoare. La un moment dat, creanga fermecată îi căzu la picioare. Înmărmurit, tânărul o culese de jos, convins în adâncul fiinţei sale că primise un semn divin. Pe drumul de întoarcere, el fu oprit şi provocat la un duel muzical de către un elan. Când animalul îşi dădu seama de nepriceperea băiatului, deveni îngăduitor şi îl învăţă pe acesta un cântec de dragoste cu puteri magice. Patru nopţi la rând, îndrăgostitul cântă sub balconul fetei, în speranţa de a-i câştiga dragostea. Visul i se împlini în cea de a cincea zi, când tânăra ieşi la râu, să aducă apă. La auzul încântătoarei melodii, rămase ţintuită şi se simţi brusc cuprinsă de vraja miraculoasă pe care sunetele îngereşti ale acelui instrument nemaiîntâlnit o răspândea în jur. În acest fel, cei doi rămaseră împreună. Este primul cuplu de îndrăgostiţi unit prin cântecul unui flaut.

Desenele pe rocă descoperite pe tărâmurile Americilor ne înfăţisează un personaj ciudat, pe numele său Kokopelli, ce ţine în mână un flaut.

Kokopelli era un cuceritor de inimi, un vagabond cocoşat (simbol al fertilităţii în civilizaţiile amero-indiene), râvnit de femeile singure, ai căror bărbaţi erau plecaţi la strânsul recoltelor. Sunetele flautului său răspândeau pasiunea şi dorinţa veşnicului îndrăgostit.

Adevăratul sens al cuvântului flaut este pur şi simplu acela de respiraţie. Apoi, semnificaţia se îndepărtează de cea de foşnet, de susur al aerului produs prin respiraţie, termenul ajungând să caracterizeze un concept elevat : sunet contopit cu poezia. Plutarch, în tratatul său despre apele curgătoare, descrie un soi de ierburi de pe malurile râului Marsyas, denumite flaut, care, în bătaia vântului, produceau un sunet extrem de dulce şi armonios. Poetul chinez Hu Yang-siu se referă în versurile sale la flaut pentru a descrie cântatul greierelui: Un singur sunet şuierat din depărtări/Stăruitor precum al flautului/…Topindu-se-n tăcere/Se-ntoarce înviorat/Un singur sunet este aici şi nu e.

În zilele noastre este greu de reprodus sunetul instrumentului antic, pierdut în negura timpului. Anumite scrieri ne dezvăluie informaţii preţioase legate de materialul din care se făureau flautele, precum fildeşul, cornul, osul de cerb, trestia, lemnul de merişor, scoruş sau laur, argint sau chiar oţel. Din păcate, cum nici un fragment de muzică antică nu a supravieţuit trecerii timpului, nu ne rămâne decât încercarea de a ne-o imagina cu ajutorul textelor şi al fragmentelor de flaute expuse astăzi în muzee. Se ştie totuşi cu siguranţă că instrumentul avea valenţe curative. Plutarch spunea că flautul calmează spiritul şi pătrunde în ureche cu un sunet dulce, care aduce pacea şi tihna aproape de suflet. Din pricina sunetului dulce şi graţios, supărarea instalată în mintea noastră, îngrijorarea pe care nici vinul nu o poate alunga, se topesc într-un somn liniştit, sunetul fiind ca un balsam pentru noi… Vorbind despre magia sunetului de flaut, Aristotel se dovedeşte un fin observator al esenţei acesteia: Odată, am ascultat cu mare plăcere un cântec acompaniat de flaut, iar apoi un altul acompaniat de liră. Sunetul vocii umane şi cel al flautului se îmbinau perfect, datorită afinităţilor şi similitudinilor dintre ele, amândouă născându-se prin respiraţie, în timp ce sunetul lirei este produs total diferit. De aceea el nu se potriveşte la fel de bine cu cel al vocii, tulburându-ne simţurile şi mişcându-ne mai puţin.

Toate instrumentele de suflat preistorice îşi au originea direct în natură, ele fiind confecţionate din os, lemn, piatră, corn de animal sau scoică. În ceea ce priveşte modalitate a de producere a sunetului, descoperirile importante datează încă din epoca preistorică şi sunt practic neschimbate până în zilele noastre.

Cercetătorul Ivan Turk, doctor în Paleontologie la Academia de Ştiinţe din Ljubliana, a descoperit într-o peşteră ce atestă urme ale vieţii din epoca Neandertal, un fragment dintr-un străvechi flaut de os, a cărui vechime a fost stabilită între 43.000 şi 82.000 de ani, motiv pentru care este considerat ca fiind cel mai vechi instrument muzical cunoscut până în prezent. Descoperirea este importantă şi pentru implicaţiile ei în ceea ce priveşte teoria evoluţiei gamelor muzicale. Orificiile flautului de Neandertal sunt aşezate la distanţe inegale, fapt ce ar putea conduce la concluzia că au fost făcute în urma unei măsurători greşite sau a unei neglijenţe de perforare. În realitate însă, acestea se află într-o relaţie precisă între ele, demonstrând faptul că cel care a făurit instrumentul nu şi-a dorit producerea numai a unui singur sunet, ci a unui set de sunete: spaţiul dintre orificiile 2 şi 3 (de la stânga la dreapta) este de două ori mai mare decât cel dintre deschizăturile 3 şi 4, iar modul lor de aliniere ne indică faptul că este vorba de flaut.

Cercetările care au la bază raţiuni acustice demonstrează faptul că singurele game care pot fi emise cu orificii aşezate la distanţe inegale sunt cele pentatonice sau diatonice. Pentru că nu se ştie cu precizie lungimea exactă a flautului şi, implicit, dispunerea integrală a orificiilor, nu se pot determina înălţimile sunetelor emise, dar în mod clar, fragmentul studiat demostrează că avem de-a face cu o înlănţuire de ton – semiton, iar o asemenea combinaţie intervalică reprezintă nucleul a ceea ce va deveni mai târziu gama diatonică. Această demonstraţie întăreşte descoperirea profesorului Anne D.Kilmer de la facultatea Berkeley, care a descifrat pe o placă cu cuneiforme, veche de 4000 ani, un cântec scris într-un sistem diatonic, având şi armonie.

O altă descoperire în sprijinul ideii că instrumentele muzicale au fost create cu mult timp înainte de apariţia omului modern şi că strămoşii acestuia aveau şi noţiuni muzicale, o reprezintă cele peste treizeci de flaute găsite în China, în satul Jiahu, provincia Henan, situată pe valea râului Galben. Acestea au fost datate ca aparţinând perioadei neolitice, având o vârstă de peste 9000 ani î.Hr., mai vechi decât orice alt instrument folosit în Egiptul antic, Mesopotamia sau oricare altă civilizatie arhaică. Una dintre frumoasele legende chinezeşti povesteşte despre faptul că sunetul de flaut avea darul de a hipnotiza cocorii, stoluri întregi oprindu-se din zbor în jurul flautistului. Probabil de aceea toate flautele excavate sunt din os de cocor. Ele se ţin în poziţie verticală şi au şapte orificii dispuse în linie, ce parcurg întinderea unei octave. Lângă cel din urmă orificiu se mai află unul mai mic, care se presupune că avea rolul de a corecta anumite înălţimi. Majoritatea flautelor sunt deteriorate, unul singur păstrându-se într-o formă bună de cântat; un muzician a reuşit să interpreteze perfect un cântec popular chinezesc, folosind şi orificiul pentru corectarea înălţimilor.

Sorgintea divină a flautului, omniprezenţa sa în incantaţiile ritualice şi în hăţişul superstiţiilor, dar şi mărturiile arheologice îi conferă aura de cel mai vechi instrument cunoscut pe pământ, a cărui menire era aceea de a primeni sufletele încercate, de a induce starea de meditaţie şi de beatitudine, de a crea un liant sonor între om şi zeităţi, ajungând să fie parte integrantă a vieţii.

Kaltenmark M., Le Lie-sien tchouan, Beijing, 1953

Dervişi ce-şi desfăşoară ritualurile rotindu-se în cerc

Bhagavata – Purana

Mathanavî I, 599

Raymond Meylan, The Flute, după o traducere de Su Lien-duan şi Claude Roy, Amadeus Press Portland, Oregon, 1988, pag.9

Plutarch, Opere Morale, 419 – 20

Aristotel, Problemata, XIX,43