Ziua de sâmbătă, 13 aprilie, o zi de primăvară adevărată, cum de multă vreme nu am mai avut, nu s-ar fi putut încheia mai bine decât printr-un recital în panteonul cultural al țării, Ateneul Român, oferit de unul dintre marii harpiști ai lumii, Ion Ivan Roncea.
În calitatea sa de solist al Filarmonicii ”George Enescu”, avem bucuria de a-l asculta în fiecare stagiune în recitaluri şi concerte de înaltă clasă. Anul acesta, ne-am temut că nu vom mai avea acest privilegiu, întrucât programul anunțat de secretariatul muzical al instituţiei nu cuprindea și aparițiile maestrului. Abia acum, în luna aprilie, am aflat că va concerta, în zilele de 16 şi 17 Mai, în compania orchestrei Filarmonicii. Trebuie să recunoaștem că ne aflăm în fața unei practici nefireşti şi unice: stagiunea Filarmonicii ”George Enescu” nu este adusă în întregime la cunoștinţa publicului meloman la începutul ei, adică din luna septembrie, aşa cum se procedează în toate marile instituţii muzicale ale lumii, care, respectându-şi numele, activează conform unei organizări impecabile, ci se comunică pe bucăţele, în etape; iar obţinerea de bilete nu este posibilă decât prin deplasarea doritorilor până la Ateneu, pentru a le cumpăra direct de la casa de bilete, ele neputându-se achiziționa pe Internet, nici achita cu cardul. Cu alte cuvinte, atât biletele, cât şi abonamentele se plătesc numai în numerar. Incredibil, pentru o instituţie de primă mână a ţării, în secolul XXI! Este doar un exemplu dintre multe altele care ar putea demonstra conducerea defectuoasă, timp de 20 de ani, a Filarmonicii “George Enescu” și, din păcate, perpetuarea situației chiar și după ce lucrurile, aparent, s-au schimbat.
Revenind la frumoasa zi de primăvară – 13 aprilie – a anului de grație 2013, când am avut fericita ocazie de a participa la un eveniment de excepţie, marca Ion Ivan Roncea, le vom spune celor care au lipsit, din varii motive (astenie de primăvară ori, dimpotrivă, dor de ducă spre zone mai înverzite, ori lipsă de informare : doar 4 afișe în faţa Ateneului pentru populaţia unei întregi capitale înseamnă aproape nimic – iată un alt exemplu de prost management), că au ratat un regal muzical rareori oferit melomanilor pe o scenă românească.
O carte de vizită ca cea a marelui harpist s-ar fi cuvenit să umple sala Ateneului Român până la refuz. Într-o societate cu respect pentru valorile culturale, așa s-ar fi întâmplat. Şi să mai spunem că unul dintre cei mai apreciați harpiști ai lumii, adică Ion Ivan Roncea, nu are până astăzi nici măcar un CD publicat în România. Vorbim de o carieră îndelungată, în care muzicianul a realizat sute de înregistrări și mii de concerte și recitaluri, dintre care, desigur, multe ar fi meritat să fie reproduse pe disc. A fost declarat cel mai bun harpist din lume în 1976, când a câștigat prestigiosul Concurs Internațional de Harpă din Israel, unde a primit, ca premiu, o harpă Lyon & Healy, confecţionată la Chicago şi considerată ca fiind cel mai bun instrument de acest gen din lume. Pe această harpă, Ion Ivan Roncea cântă și astăzi. Este o adevărată bijuterie, asemenea viorilor Stradivarius și Guarnieri sau flautelor Muramatsu. După numai trei ani, în 1979, Ion Ivan Roncea primește Certificatul de Apreciere din parte Asociației Harpiștilor Americani, iar în 1984 i se decernează premiul ”Lily Laskin” al Societății pentru Renașterea Harpei din S.U.A. Pentru cine a trăit acut în acei ani de totală izolare culturală și socială, o astfel de performanță poate părea ireală, iar pentru cei care au păşit în viaţă mult mai târziu, ea este, probabil, de domeniul trecutului. Acestora le voi spune, însă, că acea performanţă rămâne neegalată până astăzi. Şi fără îndoială acum, la vârsta maturității depline, Ion Ivan Roncea justifică din plin performanţa sa din tinerețe, un adevărat Everest al recunoașterii mondiale. De aceea ne mirăm de lipsa de interes de care are parte tocmai acum, când aparițiile sale scenice sunt din ce în ce mai pline de harul celor dăruiţi cu adevărat.
Iată cum îl apreciază critica de specialitate din întreaga lume după recitalurile și concertele susținute în cele mai reprezentative centre muzicale: ”interpret de clasă mondială, un mare muzician” (Londra); ”a prezentat un recital strălucitor, primit cu entuziasm de către public” (New York); ”… măiestrie inegalabilă” (Frankfurt); ”un virtuoz al harpei” (Budapesta); ”un liric al harpei” (Salzburg); ”un muzician sută la sută, un artist complet, unul dintre cei mai buni harpiști ai lumii” (București). E greu să înșirăm țările și scenele muzicale unde marele nostru muzician a cântat, dar ne putem bucura că a ales să trăiască în România și să ne încânte în fiecare stagiune pe noi, melomanii români.
Harpa, prin excelență, este un instrument foarte rafinat, cu un sunet celest ce liniștește spiritele și ne învăluie într-o aură de lumină lină. Orice piesă cântată la harpă este o adevărată încântare atunci când aceasta e mânuită cu har. Recitalul oferit de către Ion Ivan Roncea ne-a purtat într-un spațiu sonor foarte bine elaborat, în care fiecare piesă aducea un plus de expresie, menţinând trează atenţia publicului şi dorinţa de a asculta cât mai mult. Așa se face că, după optzeci de minute de muzică, maestrului i s-au solicitat, cu insistenţă, trei bisuri și încă ar mai fi fost loc pentru altele.
Recitalul s-a deschis cu o lucrare foarte importantă pentru istoria muzicii românești: singura mărturie de muzică barocă de pe teritoriul nostru – ”Codex Caioni” – o culegere de piese compuse de Ioan Căianu, călugăr franciscan care a trăit în Transilvania și care este primul compozitor român de muzică cultă. Sonoritatea harpei este cea mai potrivită pentru armoniile clare, pure și pline de rafinament ale partiturii, pe care artistul le-a pus în evidență cu o emoţie bine controlată.
A urmat ”Sarabandă și Ground” de William Croft, şi el, compozitor și organist, asemenea lui Ioan Căianu. Așadar, maestrul a propus o replică a barocului englez, cât se poate de bine venită. Am putut remarca uşor diferențele semantice, soluțiile armonice, ornamentale și tehnice pe care această muzică le impunea. Cu mișcări de magician, Ion Ivan Roncea ne-a introdus în atmosfera curților regale ale acelor vremuri, al căror ecou, probabil, se mai face simţit și astăzi, dar la care noi, muritorii de rând, putem avea acces doar cu ochii minții, ajutaţi, iată, şi de sonoritatea harpei lui Roncea. Și pentru a nu spulbera vraja, recitalul a continuat tot cu o lucrare barocă, plină de farmec și virtuozitate, aparţinând celebrului compozitor englez Henry Purcell.
Un șlagăr al perioadei baroce, cu siguranță, este celebra ”Passacaglia” a lui Georg Fridrich Händel care a sunat impecabil la harpă. Claritatea interpretării, constând în proporția perfectă a tempo-urilor și dinamicii, a dus la o explozie de aplauze, pe care, de obicei, le aștepți la final de recital (noi ne aflam deabia la jumătatea primei părți).
În prelungirea atmosferei create de capodoperele muzicii baroce, ne-a fost prezentat ”Preludiul din Suita în stil vechi” de George Enescu, o lucrare de mare rafinament, ce presupune o tehnică desăvârșită a instrumentului, a cărei eclatantă interpretare a transformat Ateneul Român în cea mai frumoasă catedrală. Sufletele noastre vibrau din ce în ce mai intens, atmosfera se încălzea tot mai mult, pentru ca, prin ”Sonata” lui Mateo Albeniz (preot și compozitor) să dobândească nuanțe de-a dreptul incandescente, pregătindu-ne pentru filonul romantic al muzicii lui Jan Ladislav Dussek, compozitor ceh și pianist concertist bine cunoscut în a doua jumătate a secolului XVIII, unul dintre primii interpreți căruia i s-au organizat turnee europene, de la Londra până la Sankt Petersburg.
În a doua parte a recitalului, registrul trăirilor s-a schimbat, odată cu aducerea în faţa publicului a muzicii lui Debussy. Coardele harpei păreau a fi atinse de adieri de vânt, de voaluri de mătase, şi nu de mâini omeneşti. ”Fata cu părul bălai” și ”Arabesc nr.1” sunt lucrări ce par a fi desprinse dintr-o lume mitică, de poveste, cu nuanțe și armonii de o subtilitate tipic impresionistă, pentru care este nevoie de o tehnică cu totul specială. Asemenea tușelor difuze din pictură, sunetele ne creează senzația unei perdele de ceață prin care întrezărim siluete, întotdeauna imponderabile, iar imaginația noastră este continuu alimentată cu senzații ce activează parcă toate simțurile. În acest gen de muzică, harpa lui Ion Ivan Roncea a sunat divin.
Precum marii actori care pot doar cu o privire sau o ridicare din sprânceană să subjuge o sală întreagă, s-o țină cu răsuflarea la gură, Ion Ivan Roncea, printr-o ciupitură de coardă, ne-a dezvăluit atmosfera de virtuozitate şi senzualitate ce urma a fi instaurată de muzica lui Isaac Albenitz, cu voluptatea ei tipic hispanică: ”Malagueña” și ”Serenada” au electrizat publicul.
Într-un continuu ascensio de expresie și măiestrie, au urmat „Variațiunile pe o temă de Mozart” de Mihail Glinka, în care discursul instrumental a strălucit, pentru ca finalul recitalului să aducă în fața publicului ”Fantezia pe teme din poemul simfonic Vltava” de Hanus Trnecek, acesta din urmă fiind un renumit harpist ceh, motiv pentru care lucrarea pune în valoare atât de bine valențele instrumentului și performanțele interpretului.
Dezlănțuirea aplauzelor și uralele provocate de reușita punerii în scenă a acestui fascinant periplu muzical l-au convins pe Ion Ivan Roncea să mai acorde încă trei bisuri: „Dansul focului” de David Watkins, ”Ragtime” de Scott Joplin și ”Colorado”, un dans popular venezuelean, toate trei smulgând ropote de aplauze și ovații.
Am privit toată această spectaculoasă evoluție din ultimul rând al sălii, locul din care audiţia este mai bună și, pe tot parcursul spectacolului, m-am simţit subjugat de mâinile artistului, mâini care – datorită faptului că nu puteam distinge coardele subțiri ale instrumentului de la o asemenea distanță – păreau să miște doar aerul, provocând însă cele mai diafane sau grave sonorități, într-un dans când ritualic, când uimitor de senzual, când aprig şi mistuitor, asemeni unor limbi de foc. Coregrafia fascinantă a acelor mâini imponderabile mă determină să consider recitalul ce ni s-a oferit la Ateneul Român în seara zilei de 13 aprilie ca pe un act de adevărată magie.