Exact acum 16 ani, în zilele de început ale unei veri ce se anunța toridă, mă întâlnesc, din întâmplare, pe Știrbei Vodă, în preajma Conservatorului, cu bunul meu prieten Ciprian Marinescu, violonist, la acea vreme, în Orchestra Națională Radio. După ani buni de școală, liceu și facultate petrecuți împreună, soarta ne despărțise oarecum. Faptul că activam în același domeniu, în orchestre atât de apropiate cum sunt cele ale Filarmonicii ”George Enescu„ și Radio-ului nu însemna că ne mai puteam întâlni prea des. Aveam programe diferite, colegi diferiți și destine complet separate, aparent. În acea zi, amândoi aveam pasul grăbit de parcă eram urmăriți sau fugeam de ceva invizibil pentru restul trecătorilor. Și totuși ne-am salutat bucuroși și ne-am temperat ritmul alert pentru a ne destăinui, unul celuilalt, câteva din evenimentele ce vizau unui viitor destul de apropiat.
“Sunt grăbit”, îmi spune el, “pentru că trebuie să-mi pun la punct actele. Plec în Japonia”. “Și eu”, îl întrerup nerăbdător. “Am fost ales între cei 20 de candidați pentru concursul de la Kobe.” “Ești tare”, zice, “și eu tot la Kobe merg, numai că plec definitiv. Mă însor!” “Cu o româncă sper”, îi spun eu, șugubăț. “Exact invers”, îmi răspunde bătându-mă pe umăr. “Cu o japoneză pe care am cunoscut-o în România.” “Bravo frățioare”, zic, “eu studiez de-mi sar capacele și tu petreci. Nu-i drept. Eu de pe-acum am emoții pentru luna august.” “Și mie îmi bate inima tot pentru aceeași lună, când las totul în urmă și mă aventurez într-o țară complet necunoscută.”
Ne-am despărțit foarte firesc, ținându-ne pumnii unul altuia și ne-am întâlnit, la fel de firesc, peste exact două luni, la Kobe. Singura diferență a fost că Ciprian stătea la casa lui, înconjurată de cireși, cu pereți glisanți, de hârtie, cu grădină terasată, podețe și apă curgătoare ce se auzea ca o muzică ambientală când deschideai geamul, iar eu eram cazat la un hotel de 5 stele cum nu mai văzusem până atunci. Astfel am aflat ce înseamnă respectul pentru natură, dar și pentru cei care își asumă o experienţă ce presupune curajul de a apărea în fața unui juriu format din cei mai de seamă flautiști ai momentului.
Ciprian Marinescu și-a urmat destinul muzical în Japonia, unde a devenit concert-maestrul Orchestrei Simfonice din Osaka, desfășurând, în paralel, și o foarte apreciată carieră pedagogică. După mai bine de 10 ani de orchestră, a ales să devină liber profesionist. A descoperit că se câștigă mult mai bine din predat și din colaborările susținute cu diferite orchestre. De atunci și până astăzi ne-am tot întâlnit, fie în Japonia, fie pe scena Ateneului Român, unde am susținut căteva recitaluri împreună.
Norocul a făcut ca Ciprian să întâlnească un om cu totul aparte, chimist, unul dintre cei mai de succes cercetători japonezi, Takashi Kimoto San. Acest om minunat nu poate trăi fără muzică clasică. Chiar dacă firma lui – Kimoto Electronic Co. LTD. – care produce echipamentul cel mai performant pentru măsurarea nocivității din aer, pământ și apă, echipament proiectat de însuși Kimoto San, este cea mai bună din lume, acesta găsește resurse fizice și, mai ales, materiale, pentru a susține continuu o orchestră de cameră a cărui concert-maestru și șef este chiar prietenul meu, Ciprian Marinescu. Orchestra – Harmonyus Chamber Orchestra – susține cel puțin 10 concerte anual, în cele mai prestigioase săli de concert din Japonia, având ca invitați soliști și dirijori de mare prestigiu. Toți membrii orchestrei sunt aleși cu mare grijă de către Ciprian. Sunt cooptați chiar și muzicieni care locuiesc în Tokio, dacă el îi consideră indispensabili.
Programul pentru un concert este trimis muzicienilor cu mult timp înainte, iar aceștia sosesc la prima repetiție cu partiturile studiate în cele mai fine detalii. Tehnica de cântat în orchestrele japoneze presupune și un studiu amănunțit, din partea fiecărui muzician, a partiturii generale (partitura dirijorului) pentru muzica ce urmează a fi interpretată. În felul acesta, prima repetiție sună ca cea din ziua concertului la o orchestră est-europeană. În plus, puterea lor de concentrare rămâne constantă pe o perioadă de 6-8 ore de repetiție, ceea ce conduce la performanțe nebănuite pentru noi, europenii.
Într-o astfel de atmosferă de lucru am poposit eu, Ion Bogdan Ștefănescu, în mijlocul acestor minunați muzicieni, pentru a susține concertul programat în ziua de 23 august (luna aceasta pare să ne fie predestinată), concert ce a avut loc într-una dintre cele mai importante, elegante și performante săli de concert din Japonia, Yzumi Hall, din Osaka. Emoțiile au fost cu atât mai mari cu cât, la pupitrul dirijoral, se afla o mare personalitate a momentului, maestrul Naoto Otomo. Faptul că dirijează prestigioase ansambluri japoneze, de la NHK Symphony Orchestra, la Osaka Symphony Orchestra sau ansambluri celebre europene și americane precum Royal Stockholm Orchestra, The Philharmonia sau The Colorado Orchestra a dus, implicit, la colaborarea domniei sale cu unii dintre cei mai de seamă soliști mondiali precum Frank Peter Zimmermann, Joshua Bell, Shlomo Mintz, Yuri Bashmest, David Geringas, Radu Lupu, Sumi Jo, José Carreras etc. Arta dirijorală a maestrului dar și conduita profesională a orchestranților au creat o atmosferă de repetiție cum rar mi-a fost dat să trăiesc.
Programul a fost ales împreună cu neostoitul manager al Festivalului ”George Enescu”, dl Mihai Constantinescu, pentru că acest concert se va repeta și pe data de 15 septembire la București, în sala Ateneului Român. Domnia sa a impus acestui ansamblu să interpreteze ”Octuorul” de Enescu, o lucare splendidă ce se cântă foarte rar, dat fiind gradul mare de dificultate, cu atât mai mult cu cât, în situația noastră, este vorba despre un ansamblu de coarde și nu doar de opt instrumentiști. Acest fapt presupune o tehnică desăvârșită a fiecărui muzician în parte și o cunoaștere perfectă a textului în integralitatea sa, adică aprofundarea partiturii generale. Numai așa se poate reproduce textul muzical în toată perfecținea sa, problemele de intonație și semantica muzicală fiind dintre cele mai complexe posibile.
Maestrul Naoto Otomo ne-a mărturisit că este de-a dreptul onorat că a fost invitat să dirijeze această lucrare despre care nu aflase până la vârsta sa, dar pe care acum o consideră una dintre cele mai desăvârșite lucrări ale secolului XX. Acesta poate constitui un nou semnal de alarmă pentru felul cum noi, românii, alegem să ne promovăm valorile culturale. Muzica lui Enescu ar face o carieră fulminantă în Japonia tocmai prin faptul că, în pofida dificultăţilor de înţelegere şi de interpretare, ansamblurile japoneze sunt capabile să spargă orice bariere tehnice și muzicale, permițând muzicii să sune în toată splendoarea ei. „Octuorul” a sunat divin în interpretarea acestor bravi muzicieni și a fost apaludat minute în șir de un public extraordinar de cald ce a umplut până la refuz splendida sală de concert, cu o acustică impecabilă.
Pentru ca lucrarea enesciană să fie plasată în mod profesionist în programul nostru, au fost incluse alte două lucrări, în partea I a concertului, lucrări ce conturează stilistic prima jumătate a secolului al XX-lea: ”Triptique” de Yasushi Akutagawa și ”Concertul pentru flaut și orchestră de coarde” de André Jolivet.
Compozitorul japonez (1925 -1989) a studiat muzica la Tokio, dar a reușit să aibă strânse legături cu marii compozitori ruși precum Dmitri Shostakovich, Aram Khachaturian sau Dmitri Kabalevsky. De aceea muzica sa este dominată de o energie, de o forță tipic shostakoviană și, de multe ori, de o exuberanță pe care o întâlnim doar la Prokofiev. Această lucrare pune foarte bine în evidență performanțele de netăgăduit ale Harmonyus Chamber Orchestra, adică un sunet compact, voluptuos, plin de armonice, intonație perfectă, strălucire, virtuozitate până la incandescență, atribute indispensabile pentru părțile I și a III-a, contrastul fiind perfect realizat în partea a II-a, unde se impune o anume candoare a sunetului și o sensibilitate ce creează o stare de imponderabilitate care îl poartă pe ascultător în zone inefabile.
O adevărată piatră de încercare pentru solist, dirijor și orchestră este Concertul lui A. Jolivet (1905 – 1974), compus în 1949. Tempourile impuse, rafinamentul dar și robustețea sonorităților, precum și dificultatea textului continuu cromatizat, cu o intervalică contorsionată extrem de bine fixată (orice mică deviere de la text poate produce o catastrofă sonoră) duc la un efect de acrobație muzicală de mare performanță: practic, se merge pe sârmă fără plasă dedesubt.
Și în acest caz, orchestranții, a căror partitură este, de multe ori, tratată solistic, au răspuns impecabil la impulsurile perfecte ale dirijorului Naoto Otomo.
Ca un element de picanterie, pot spune că am fost profund măgulit de faptul că echipa Muramatsu (flautul de aur!) a venit special de la Tokyo pentru a-mi asculta interpretarea.
Cu alte cuvinte, nu-mi rămâne decât să sper că programul perfect coagulat în jurul muzicii geniale a lui George Enescu (1881 – 1955) va avea succesul meritat și pe scena Ateneului Român.
Un argument în plus ar fi și mărturisirea pe care patronul Harmonyus Chamber Orchestra, dl Takashi Kimoto, mi-a făcut-o, recunoscând că săptămâna petrecută alături de noi, muzicenii, a fost cea mai frumoasă din viața lui și că momentul de la Ateneul Român va fi cel mai înălțător din cariera sa, iară nu realizările sale tehnice recunoscute pe plan mondial, mai cu seamă că, pentru prima dată în istoria Festivalului Enescu este invitată o orchestră japoneză, orchestră care îi aparține. Tora! Tora! Tora!