În seara zilei de 16 decembrie, la Opera Națională Română din București a avut loc mult așteptata premieră a operei “O scrisoare pierdută” de Dan Dediu, după piesa omonimă de Ion Luca Caragiale. Se știa despre această lucrare, pentru că, în luna Mai, în cadrul festivalului Săptămâna Internațională a Muzicii Contemporane (SIMC), Dan Dediu a prezentat o schiță în concert a ceea ce avea să devină o adevărată operă. Atunci Dan Dediu a fost un spectacol în sine, asigurând, la pian, întregul acompaniament pentru ariile soliștilor și reducând în mod spectaculos materialul sonor destinat unei orchestre. Pentru ca acel recital să fie închegat, compozitorul a recurs la un artificiu prin care a legat momentele cântăreților cu alte lucrări ale sale care se potriveau cu spiritul amplei compoziții viitoare. A fost și atunci un adevărat succes, despre care toată lumea vorbea entuziasmată. Acum însă, într-un timp record, Dan Dediu a trebuit să scrie partiturile pentru dirijor, cor, soliști și orchestră mare, extinsă cu instrumente ce sunt întălnite în muzica de jazz sau folclorică: baterie de jazz, saxofone, chitară sau țambal și acordeon.
Sala Operei a fost plină de muzicieni, critici, muzicologi, realizatori de emisiuni muzicale, rude și prieteni ai protgoniștilor, dar și melomani dornici să vadă și să asculte minunea despre care se tot vorbea în târg. Și, cu siguranță, au avut parte de un spectacol pe măsura așteptărilor.
Dan Dediu este cunoscut ca fiind un compozitor cu o amprentă bine definită, în care virtuozitatea, umorul și desele trimiteri la stiluri muzicale consacrate fac din lucrările sale adevărate pietre de încercare pentru interpreți, cu un succes garantat la public. Nu mai puțin surprinzătoare este și disponibilitatea sa de a găsi de fiecare dată titlul potrivit, cu impact imediat în conștiința auditorului (vezi ciclul Viermi de măr, Frenezia, Litanie pentru un fluture, Vaier, Caricatures granulaires, Nostradamusik, Narcotic spaces, Cartoon Varioations on a Theme by Mozart, Introduceri și Cântecele ariciului, Idile și Guerrille, Scorbura etc.) și puterea sa imaginativă în asocierea diferitelor timbruri instrumentale, cum ar fi flaut cu clarinet, violoncel sau sxofon, 4 corni, pian la două mâini stângi, 4 fagoți și 2 cotrafagoți, orchestră de flaute etc..
În opera “O scrisoare pierdută” avem parte de toate aceste ingrediente ce alcătuiesc marca Dediu. De data aceasta, textul perfect al lui I.L Caragiale a constituit sursa de inspirație a compozitorului, text transformat într-un libret foarte bine realizat de către dl. Ștefan Neagrău, cu o singură observație, și anume reducerea la minimum a personajului Pristanda, atât de savuros în piesa caragialiană.
Este bine cunoscută și recunoscută actualitatea acestui text, în care se reflectă viața noastră politică și, implicit, mereu același viitor (și astăzi, alegem să fim conduși de “gogomani”, farisei și târgoveți). Cam așa artă fotografia parlamentului nostru, a liderilor de partid și a fruntașilor acestora Ponta, Crin sau Băsescu, un plagiator și doi fruntași purtând nume cu puternice conotații olfactive. La fel de fuduli, demagogi și avizi de putere au fost și Iliescu, Petre Roman, Năstase și tot felul de alți Crini. Cu alte cuvinte, exact oglinda vie a personajelor lui Caragiale: Cațavencu, Tipătescu, Zoe, Farfuridi sau Cetățeanul turmentat. Apropo, noi cu cine votăm sau, mai bine zis, noi cu cine am votat? Revenind însă la premiera noastră, nimic nu putea fi mai ofertant pentru imaginația lui Dan Dediu decăt această caricatură politică, pe care o trăiește el însuși, cu toate simțurile. Era de la sine înțeles că autorul muzicii ne va oferi un periplu muzical cum numai el o poate face, prin toate stilurile și genurile muzicale, atât de eterogene, de pestrițe, de multe ori vulgare, cum, de altfel, arată și scena politică modernă a României.
Îmi aduc aminte că acum opt ani, cotropit fiind de ofensiva manelelor ce prindea contur în conștiința fiecăruia dintre noi cu ajutorul unor moderatori ai unor emisiuni de largă audiență, programate mai ales la ProTV, am avut inițiativa de a comanda o manea pentru flaut, bineînțele stilizată, pe care să o interpretez, în spirit de frondă, la Ateneul Romăn. Probabil că mulți compozitori ar fi fost oripilați de o asemenea propunere, dar eu i-am cerut-o lui Dan Dediu care, imediat, a spus da, e o provocare! Lucrarea, compusă pentru flaut și două piane, s-a numit “Viermi de măr”, aluzie la acele frânturi de melodii facile pe care nu ni le putem scoate din ureche, pe care le fredonăm până la epuizare. Ei bine, această piesă, extrem de inventivă atât melodic, cât mai ales ritmic, a devenit un hit, având un impact extraordinar la public, prin faptul că te simți purtat într-o lume cu personaje pitorești, care îți apar ca niște holograme pe un fundal de fum de hașiș.
De data aceasta însă, Dan Dediu nu mai disimulează, nu camuflează nimic, ci ne poartă prin acest balamuc creat de politicieni cu ajutorul unui corp sonor cu o desfășurare impresionantă: de la muzică folclorică în variantă proprie (teme extraordinare imginate de compozitor) la manelele noastre cele de toate zilele – speculând cu foarte mult umor timbrurile de țambal, acordeon și clarinet -, de la citate din Prokofiev (Romeo și Julieta, tabloul Moartea lui Tibald), Stravinski (Sacre du printemp) sau celebrul Vals al lui Shostakovici – pe care, în primele 5 măsuri, ai senzația că îl vei auzi integral, numai că, ingeniozitatea lui Dan Dediu nu poate fi stăvilită și, folosindu-se doar de aluzia fină a primelor măsuri, autorul creează propriul vals, păstrând saxofonul ca instrument solistic -, la sonorități ce te duc cu gândul la muzica filmului englezesc ce îl are ca personaj principal pe celebrul detectiv Hercule Poirot sau la muzica latino, atât de răspândită astăzi în “soțietatea noastră”: bossanova, rumbă lentă, passo doble și, mai ales, tango.
În toată această feerie sonoră, orchestra s-a descurcat foarte bine (excelente solo-urile acordeonului, țambalului, saxofonului și clarinetului), iar dirijorul Tiberiu Soare a fost conducătorul ideal. A reușit să proporționeze perfect sonoritățile bogate ale orchestrei în așa fel încăt soliștii să se simtă în largul lor. De asemenea, toate meandrele ritmice și coloristice au fost foarte bine evidențiate de dirijor.
Am remarcat, în mod special, trei dintre soliștii serii: Simonida Luțescu, o Zoe bine interpretată, cu o voce penetrantă și un bun joc de scenă, pe Răzvan Georgescu, interpretul personajului Agamiță Dandanache, o voce împrumutată de la Filarmonica George Enescu, o voce foarte bine condusă pe tot parcursul rolului, cu un foarte bun joc actoricesc și, de asemenea, pe Liviu Indricău, cel care a dat viață personajului Cetățeanul turmentat, o voce serioasă, audibilă, pregnantă, de asemenea, cu un joc scenic foarte bun. Celelalte voci mi s-au părut ușor anemice, în ciuda eforturilor considerabile ale orchestrei de a nu-i acoperi. Pun această insatisfacție pe seama acusticii sălii care pare a nu ajuta deloc soliștii. De altfel, această problemă a fost evidentă în relația corului cu orchestra, decalajele produse fiind în mod categoric datorate imposibilității de a se auzi unii pe alții. Însă corul în sine a sunat foarte bine și se cuvin felicitări maestrului de cor Daniel Jinga, cel care a pregătit echipa pentru această producție. Revenind la vocile solistice putem spune că Ștefan Schuller – Pristanda (solist al Operei Naționale) a fost mult prea puțin speculat în această producție, iar Ștefan Popov – Tipătescu, Andrei Lazăr – Cațavencu, Florin Diaconescu – Trahanache -, cu o impostație care se datorează, probabil, faptului că aceștia cântă mai mult roluri în operete, unde pretențiile timbrale sunt diferite, au avut un impact mai scăzut pentru că treceau cu greu scena spre audiență. Să fie acesta un prim pas al noului director Răzvan Dincă, după cum se zvonește prin târg, care să ducă la unirea celor două prestigioase instituții? Ar fi mare păcat ca o institușie cu o asemenea tradiție și un public pe măsură să dispară din peisajul muzical bucureștean prin asimilarea ei în colectivul Operei Naționale.
Cuvinte de laudă trebuiesc adresate regizorului Ștefan Neagrău și șcenografei Viorica Petrovici care au realizat o punere în scenă pe măsura textului și a muzicii. O realizare modernă, cu soluții ingenioase, cu mijloace de decor reduse dar foarte eficiente, cu un joc de scenă bine condus, în care o apariție insolită și sensibilă au avut-o și soliștii baletului Monica Petrică și Raul Oprea care au completat în mod fericit actul artistic integral. Decorul realizat din siluete aflate mereu într-un clar-obscur, siluete care reprezentau oameni ce citau ziare imense, creându-se perfect senzația că, de fapt, nimeni nu citește, ziarul fiind folosit doar ca paravan pentru ca totul să fie supravegheat și ascultat, senzație pe care am trăit-o în mod acut foarte mulți ani și continuă, mult mai camuflat, și astăzi.
Opera a fost aplaudată minute în șir la scenă deschisă, publicul răsplătind astfel interpretarea soliștilor, corului, orchestrei și a conducătorului acestora – Tiberiu Soare – dar și pe cei care au contribuit în mod strălucit la realizarea scenică a spectacolului – regizorul și libretistul Ștefam Neagrău, scenografa Vioarica Petrovici, coregrafa Florica Stănescu -, iar, după îndelungi cereri de ieșire la rampă și pe magicianul care a făcut ca totul să fie posibil – Dan Dediu. Bravoooooooo!!!!!