Îndrăgostit de întrebări sau întrebări de-ndrăgostit?

Să fi iubit atingerea ta castă?

Să fi dorit eu floarea cea albastră?

Să fi lăsat ca umbra să-ţi vorbească?

Să fi visat privirea ta cerească?

Să fi plecat cu raza sângerândă?

Să fi uitat de salcia tremurândă?

Să fi ştiut că-s muritor?

Să fi murit neştiutor?

Am apelat din nou la amicul nostru – poetul, pentru a sublinia o stare de spirit pe care o  prizez continuu, cu voluptatea primei senzații, cu prospețimea primei tinereți şi, în acelaşi timp, cu condescendența unui împătimit față de cei care nu mai au timp pentru întrebări, vlagă pentru a experimenta sau coardă sensibilă pentru a vibra la albul nostalgiilor, la vişina-putredă a regretelor sau la roşul uscat al pasiunilor tocite de timp.  Mă întreb cum, o populație pentru care ziua de luni a însemnat – ani buni şi, din punct de vedere artistic, foarte frumoşi – Teatru TV, realizat de regizori şi actori iubiți şi respectați, a ajuns astăzi să fie dependentă de telenovele, de băşcălia sordidă a grupurilor umoristice ( fostele brigăzi artistice, dezlănțuite în propagarea prostului gust, a kitsch-ului, a derizoriului)? Cum, zilele de joi sau vineri, rezervate transmisiunilor în direct de la Sala Radio sau de la Ateneul Român, s-au topit în neant, fără a lăsa cea mai mică urmă în conştiința telespectatorilor care astăzi fac rating emisiunilor cu jocuri tembelizante? Cum  au fost şterse din grilele anilor ’90 Seratele lui Iosif Sava, fără ca abonații să se revolte? Cum e posibil ca atâția tineri, adolescenți crescuți în vâltoarea acestei perpetue tranziții, să nu mai citească Dumas, Flaubert, Sthendal, Maupassant, Exupery? Cum au putut să dispară Poveştile nemuritoare pentru atâția copii subjugați de marasmul universului lui Herry Potter, Stăpânul inelelor sau Poveştile din Narnia? Lumea plină de Feți Frumoşi, Ilene Cosânzene şi personaje cu tâlc, lumea desenelor animate pline de tandrețe, umor şi culori minunate, a fost, peste noapte, înlocuită de vrăjitori cu şcoală, roboți şi personaje scălâmbe sau cu desene terne, pline de vulgaritate şi de violență  a dialogului. Cum, o muzică ce putea fi auzită doar în cele mai sordide restaurante de cartier sau provincie este astăzi mediatizată, aduce bani, face audiență, anihilând orice criteriu estetic şi bunul simţ comun? Cum, o moderatoare cu educație (profesoară de engleză) promovează în emisiunea ei de mare impact numai şi numai “minorități artistice”? Cum se poate ca acei tulburători regizori de film după care tânjeam dureros nereuşind, adesea, să le vedem producțiile – Fellini, Bergman, Antonioni, Etore Scola, frații Tavianni, Ken Russel sau Tarkovski şi Abuladze – sunt parcă dați uitării azi, când noile generații preferă filmele  violente, cu foarte multe gloanțe, sânge şi creier împrăştiat? Cum se face că animale precum câinii, părăsiți fără resentimente, loviți, scuipați, schingiuiți, ajung să fie chiar vânați la drumul mare, sau caii să fie înfometați şi biciuiți până la epuizare, pisicile transformate în mingi de fotbal, în timp ce alte bestii numite oameni umblă nestigheriți prin urbe, ba chiar apar mândri la televizor ori pe internet? Cum se poate ca acea stirpe odinioară atât de prețuită, a poeților, să fie astăzi ştearsă din memoria colectivă, prin faptul că foarte multe edituri nu-şi mai asumă riscul publicării volumelor lor, sub durerosul motiv că nu se mai vând? Cum e posibil ca până astăzi să nu existe un program ministerial coerent prin care George Enescu să fie impus în marile stagiuni internaționale? Cum răbdăm faptul că marilor noştri creatori în viață nu li se acordă atenția cuvenită, deşi miniştrii culturii, de-a lungul acestei perioade de înflorire existențială, au fost chiar importanți oameni de cultură?

Salvarea identității noastre în acest peisaj contorsionat sălăşluieşte în întrebarea întrebărilor, pe care poetul “nepereche” ne-a lăsat-o cu limbă de moarte, răstignindu-ne parcă: “Nu e păcat ca să se lepede / clipa cea repede ce ni s-a dat?”

Să