Sună îngrozitor acest titlu care, pe lângă trivialitate, mai are şi cadența lozincilor ce ne-au tocit timpanele ani de-a rândul. Nu voi vorbi în continuare despre cele două mari companii care au fuzionat pentru a face față mai bine crizei pe care noi, românii, credeam că am depăşit-o. De fapt aceste parteneriate între companii cu prestigiu nu sunt decât semnale de alarmă pentru criza  care ne paşte pe viitor şi spre care ne îndreptăm cu voioşie, doar suntem maeştri în a face haz de necaz. În orice caz, subiectul se cuvine a fi dezbătut de către cei care ne guvernează destinele, dacă au curaj şi, mai ales, dacă sunt cinstiți. Eu am de gând să aduc în discuție aici “evenimentul artistic” organizat cu prilejul acestei fuzionări.

Aş remarca înainte de toate faptul că mai toate companiile, băncile şi firmele mari de la noi angajează, pe bani mulţi, îmi închipui, tineri sau mai puțini tineri (dar tineri, oricum), în echipele lor de PR, ce au sarcina de a promova o imagine favorabilă a instituţiei şi de a organiza totodată evenimente prin care să atragă cât mai mulţi clienţi, căci acesta e “targetul” tuturora.  Ei bine, în ceea ce mă priveşte, îi asigur pe cei de la Generali că, în urma  evenimentului la care mă  refer, pe mine m-au pierdut de client.

La urma urmelor, ideea de a asocia într-un spectacol de divertisment muzica rock cu muzica clasică nu ar fi trebuit să fie deloc rea. Este un concept lansat de multă vreme pe scenele  lumii, cu participarea unor formații celebre sau a unor mari vedete,  pentru care s-au organizat, cu un uriaş succes, turnee mondiale într-o asemenea formulă: Pink Floyd, Queen, cei trei tenori (Domingo, Carreras şi Pavarotti)  cântând alături de mari vedete ale muzicii de consum. Un exemplu strălucit există şi la noi: formația Iris.

Dar … revenons à nos moutons!. Am impresia că membrii echipelor PR ale firmelor amintite n-au nici cele mai elementare noţiuni despre artă şi cultură; par a fi tras chiulul, cu toţii, de la orele de muzică, desen, istoria artei etc. (dacă va mai fi existând aşa ceva în programa şcolară). Pentru că de această dată nepriceperea crasă şi prostul gust al organizatorilor spectacolului a întrecut orice imaginaţie.  S-a pornit cu stângul chiar de la început, prin angajarea unui inginer – impresar – aranjor – regizor muzical din Brăila, cu o concepţie aiuritoare de-a dreptul în privinţa programului “artisitc” şi a aranjamentelor  muzicale. Şi, vorba aceea: prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul! O spun fără urmă de regret, pentru că, închipuiţi-vă, minunata seară de gală a fost organizată, nici mai mult, nici mai puţin, decât în incinta Ateneului Român, cu participarea muzicienilor Filarmonicii “George Enescu”. Adică PR-iştii au ales cea mai prestigioasă scenă muzicală şi cea mai renumită orchestră din România. Timp de două zile, maşini mari şi grele s-au perindat nestingherite prin spațiul din fața intrării Ateneului, în pofida faptului că în acel perimetru este interzis accesul automobilelor (o decizie corectă a Primăriei, în scopul protejării acestei bijuterii arhitectonice a capitalei, inclusă în patrimoniul UNESCO).  Dar aşa erau mult mai simplu de descărcart sofistícatele instalaţii pentru sonorizare, lumini şi efecte laser, precum şi mormanele de băuturi, preparate culinare, mese şi … tot tacâmul. Rotonda Ateneului Român a fost transformată rapid într-un restaurant demn de invidiat de către cei din branşă. Până aici nimic nou, că doar de mulți ani Ateneul e transformat în cârciumă, nevoit fiind să suporte, din motive de auto-finanțare (de sărăcie, cu alte cuvinte), capriciile organizatorilor de “evenimente”. Noutatea a constat însă, de data aceasta, chiar în evenimentul “artistic” propriu-zis, al cărui “concept” a fost prezentat de către domnul Andi Moisescu drept unic în România, promiţându-ni-se “o seară de neuitat”. Mare dreptate a avut! De atunci am coşmaruri în fiecare noapte. Recunosc că decibelii emişi de tobe, bas şi chitarele electrice m-au împiedicat să percep (de la locul meu, din orchestră) adevărata intensitate a aplauzelor de după fiecare piesă; dacă au fost cumva, şi ele, la fel de furtunoase, atunci iertată fie-mi aspra judecată, dar nu pot gândi decât că şi onorata asistenţă a lipsit în mod sistematic de la materiile cu specific artistic din şcoală. A fost pentru prima dată când m-am simțit penibil pe scenă. Acum câțiva ani, când Marcel Pavel a cântat la Ateneu, alături de tot felul de invitați şi tarafuri de lăutari, acompaniați de Filarmonica “George Enescu”, eu am refuzat să particip, şi bine am făcut: m-am scutit de alte coşmaruri.  De data aceasta am acceptat, fiindcă propunerea suna bine: concert  Clasic-Rock. Vreau să spun că există o mulțime de aranjamente foarte bine realizate, în care sunt preluate din muzica clasică anumite teme (melodii) pe care mari interpreți rock le prelucrează cu un succes excepţional.  De data aceasta, orchestra noastră a trebuit să interpreteze în original lucrările din  programul alcătuit de către domnul inginer – impresar – aranjor – regizor muzical, peste care s-au suprapus chitarele, exersând tot felul de tehnici ori penibile improvizații rock, al căror efect a fost o uriaşă cacofonie (vezi titlul!). Cred că Mozart, Beethoven, Rossini, Verdi, Wagner s-au răsucit în mormânt. Să asculți în Ateneul Român partea întâi din Simfonia a ­-V-a de Beethoven, peste care se agită o chitară electrică bezmetică, zdrăngănind, cu un sunet ce pur şi simplu îți scrijeleşte auzul, aproape aceeaşi temă cu vioara I, pare de neimaginat! Şi totuşi, iată că a fost posibil un asemenea sacrilegiu. Strigătoare la cer, însă, au fost corurile din Carmina Burana de Carl Orff şi Tannhauser de Wagner: “aranjamentul” a constat în programarea vocilor pe un sintetizator acționat de o domnişoară glacială, înghesuită într-un perete din avanscenă, sintetizator acompaniat “live” de către orchestră, nefiind nici de această dată scutiți de intervențiile electrice, deloc electrizante, ale chitarelor. Nici piesele unor celebre formații rock, precum Beatles, Led Zeppelin, Metalica sau Queen, nu au scăpat de penibil. Deşi aici invitații “noştri” au mai mişcat ceva, aranjamentul pentru orchestră realizat de către domnul inginer– impresar – aranjor – regizor muzical a fost atât de precar, încât  mai bine ar fi lipsit de tot. Cu puține excepții (doi solişti vocali buni), propunerea sonoră a spectacolului a fost lăsată doar în seama chitarelor electrice, fapt ce a redus considerabil posibilitatea de expresie artistică, motiv pentru care “evenimentul” de la Ateneul Român îşi merită, cred, opiniile de mai sus.

Total depăşiți de situație au fost şi responsabilii cu imaginea scenică a spectacolului:  în intenţia lor de a crea o atmosferă de epocă barocă sau clasică costumele unor interpreți, închiriate probabil de la vreun teatru sau de la operă, erau într-o flagrantă discordanță cu frizura, tatuajele şi îmbrăcămintea de stradă a altora (să se fi inspirat, oare, din celebrul clip al lui Taco – “Rock Me Amadeus”?) şi, mai ales, cu posibilitățile lor interpretative. De neiertat a fost şi ceea ce s-a întâmplat cu proiecțiile laser pe impunătoarea cupolă  a Ateneului, care ar fi nedumerit, probabil, chiar şi pe un copil, ştiut fiind cât de evoluați în folosirea tehnicilor computerizate şi cât de inventivi pot fi copiii din ziua de azi. Timp de o oră şi jumătate, am fost ameţiţi, ca într-o banală discotecă, de o puzderie de puncte, linii, pătrate şi buline,  proiectate pe tavanul sălii. Să beneficiezi de un asemenea edificiu, cu o cupola aurită şi sculptată pe care sunt inscripționate marile nume ale culturii româneşti, ale tuturor artelor şi ştiințelor, şi de celebra frescă reproducând cele mai importante evenimente istorice ale neamului, şi să nu fii capabil să le pui în evidență prin lumină şi efecte laser, e chiar inexplicabil. Atâția bani cheltuiți pentru acest tip de echipament, fară un rezultat estetic pe măsură, oare nu s-ar cuveni să-i îngrijoreze pe finanţatorii “evenimentului”?

Într-o asemenea atmosferă  “barocă”,  m-aş fi aşteptat ca atunci când uşa dinspre culise se deschidea, pentru a permite intrarea în scenă a invitaților cu chitarele lor furioase,  să ajungă până la noi, de jos, din rotonda Ateneului, o aromă subtilă de vânat (claponi, iepuri, mistreți, prepelițe s.a.m.d.), dar de unde? Tot izul nelipsitelor sarmale şi chiftele din repertoriul “catering”-ului nostru cel de toate zilele ne înțepa  nările, tăindu-ne pofta de viaţă.

“À bon entendeur, salut!”