Irina Odăgescu-Țuțuianu, o persoană care emană blândețe, bunătate, bucurie, iubire față de semeni şi care crede în „pronia divină”, trăsături reflectate puternic în opera sa, stabilind practic un liant, un flux continuu între lăuntrul domniei sale, lumea exterioară și Înaltul Ceresc.

IBȘ – Cum ați ales compoziția ca modalitate de a vă exprima și de a trăi?

 

IO – Cred că m-a ales ea pe mine. Această pornire s-a declanșat pe la 13 ani. Trebuie să spun că de la 9 ani făceam poezie, gest pe care l-am reluat de-a lungul timpului. Nu era o vocație cultivată, mai mult simțită și, de fiecare dată când aveam nevoie să exprim ceva, mai scriam o poezie. Acest gest însă se manifesta foarte rar, numai în momentele cheie. Dar nu se întâmpla la fel și cu muzica, despre care pot să spun că reprezenta un fond sufletesc constant.

 

IBȘ – Existau întâmplări care să vă determine pornirile?

 

IO – Nu-mi trebuiau neapărat stimulente exterioare pentru a exprima câte ceva, în marea lor majoritate erau de ordin interior şi ţineam cont de ele. Altfel, trecea momentul. Asta nu înseamnă că inspirația nu revenea, facându-mă chiar să ating starea de grație. Este punctul pe care nu oricine îl poate atinge. Nu numai educația poate determina complexitatea omului.

 

IBȘ – Cum se manifesta starea de grație la un copil de 13 ani?

 

IO – Teribil! Spre exemplu, m-am dus cu mama mea la un mic restaurant din cartier (Dudești), unde, de obicei, se făceau niște ”friptane” grozave. Spre ghinionul nostru, taman în acea seară, nu aveau nimic de pus pe grătar, iar oferta de mâncăruri gătite nu m-a interesat. În schimb, cânta unu’ la contrabas care mi-a atras atenția, m-a captivat. Nu părea o persoană cultivată, dar era implicat total. Pe fondul muzical, destul de vehement, în care personajul trăgea cât putea de contrabas, mi-a încolțit în minte prima mea lucrare.

 

IBȘ – Pentru ce instrument?

 

IO – Numai pentru pian puteam să gândesc ceva. Aveam 13 ani și habar nu aveam să scriu pentru alt instrument.

 

IBȘ – Dar ce v-a declanșat emoţia? Ritmul, atitudinea interpretului, vreo melodie aparte?

 

IO – Mai mult atmosfera mi-a stimulat imaginația de copil. Am ridicat momentul la niște cote care nu cred că erau reale. Așa gândesc acum. Altfel, ce rost avea ca la impulsul acela – un jazz de proastă calitate – eu să imaginez o melodie romantică?

 

IBȘ – O contraofensivă.

 

IO – S-a mișcat în mine ceva. Țin minte acel moment.

 

IBȘ – Atracția față de muzică e o moștenire de familie?

 

IO – Mama mea, Clementina Demetra, a avut o voce extraordinară. Soprană de coloratură autentică. Pe vremea ei însă mentalitatea era supărătoare: fetele care se ocupau cu așa ceva erau considerate neserioase. Bunicul meu, Stan Ghițescu era un om cultivat, cu două Facultăți – Dreptul și Limbi clasice -, ministru în guvernul Octavian Goga, dar a sfătuit-o ferm pe mama ca mai bine să dea la Drept, o facultate potrivită cu aspirațiile acelor timpuri, ceea ce s-a și întâmplat. Nu i-a fost greu, fiindcă avea, la rândul ei, o educaţie serioasă, dar și-a păstrat plăcerea de a cânta. De aceea, atunci când a observat înclinațiile mele muzicale, m-a sprijinit foarte tare în acest sens.

 

IBȘ – Practic, și-a împinit visul prin dumneavoastră.

 

IO – Da, și a trăit numai pentru mine. Spun asta pentru că au existat provocări și întâmplări terifiante în viața noastră.

 

IBȘ – Adică?

 

IO – Chiar vrei să știi? Tatăl meu, Emil Odăgescu, avocat eminent, a fost închis politic pe când eu aveam doar 9 ani. A stat la pușcărie timp de 15 ani. Fusese magistrat la Tribunalul Ilfov, prim procuror la Curtea de Apel București, apoi secretar general la Ministerul Muncii, Prefect de Ilfov, asistent al celebrului avocat Istrate Micescu și asistent universitar la Facultatea de Drept până în 1949, anul dramatic. Era un om de o frumusețe masculină răpitoare, brunet, cu frunte lată, cu o personalitate puternică, de o bunătate excesivă. În special cu cei din afara familiei, era o minune de om. Lucrurile însă au luat o întorsătură cutremurătoare.

 

IBȘ – Adică nu l-ați mai văzut timp de 15 ani?

 

IO – Timp de 9 ani nu am primit nicio veste. Habar nu am avut unde se află. Apoi, brusc, ne-am trezit cu o carte poștală. I se dăduse voie să ne scrie că se află la pușcăria din Oradea și că are dreptul la vorbitor. Am vândut imediat mobila de sufragerie, pe care am luat 2000 de lei, și am plecat, val-vârtej, la Oradea. Când ne-am întors la București nu mai aveam niciun ban. Nici până în ziua de azi eu nu am mobilă de sufragerie, nu îi simt lipsa deloc.

 

IBȘ – Cum a fost întâlnirea?

 

IO – Sfâșietoare, pentru că nu ne-au lăsat să intrăm pe amândouă și mama a hotărât să mă duc eu. Când l-au ridicat, eram un copil, iar acum, devenisem o adolescentă în prag de Facultate. I-am spus că nouă ne merge foarte bine, că nu are de ce să-și facă griji pentru noi și că el trebuie să se întărească pentru a ieși cu bine din această cumplită încercare. Numai el știe ce-a fost în sufletul lui când m-a vâzut şi cum a rămas privindu-mă ieșind.

 

IBȘ – V-a urmărit acest stigmat, de fiică a unui arestat politic?

 

IO – Totdeauna! Am trăit o frică perpetuă că voi fi expulzată din orice comunitate. Au vrut să mă dea afară în clasa a șaptea, apoi în liceu. La facultate au aflat de originea mea nesănătoasă abia când ajunsesem în anul V. Am trăit sub spectrul ghilotinei în permanenţă. Dar când totul părea să devină o catastrofă, pronia cerească m-a ferit. Întotdeauna s-a întâmplat așa. O mână divină m-a ocrotit.

 

IBȘ – Dar mama dumeavoastră nu a pățit nimic?

 

IO – O, cum să nu! Era licențiată în Drept și a ajuns muncitoare în fabrică, timp de doi ani, lucru pentru care a spus mulţumesc. Apoi a lucrat ca infirmieră, 15 ani, la un spital de nebuni, numai în tură de noapte. Întotdeauna intra pe ușă dimineaţa, la ora șapte, cu zâmbetul pe buze, pentru ca eu să nu simt drama pe care o trăia.

 

IBȘ – Și când a ieșit tatăl dumneavoastră, în 1964? Îl apăsa povara acestor ani în care, practic, cu toții ați suferit, nevinovați?

 

IO – Nu i-a reproșat nimeni nimic, dar cred că a dus o mare greutate toată viața. Pe mine m-a găsit redactor la Editura Muzicală. Îmi întinsese o mână dl Nicolae Călinoiu care, deși activist, s-a purtat omenește. După un an, am devenit profesoară de pian la Școala de Muzică nr. 5 și mai apoi am putut intra la Conservator. După terminarea Facultății, am rămas profesoară și, pentru cincizeci de ani, am predat aceeași disciplină: Citire de partituri.

 

IBȘ – Cum au fost anii dumneavoastră de deprindere a aptitudinilor muzicale? Ce modele și repere ați avut?

 

IO – Primul a fost la 9 ani, când am ascultat-o pe Monique de la Bruchollerie, marea pianistă. O persoană mică, slabă, dar viforoasă. Când s-a năpustit odată asupra pianului am rămas înmărmurită. Cânta Variațiunile de Cèsar Franck. Am simțit că se cutremură ceva în mine. Abia atunci am înțeles ce înseamnă muzica. Eu luasem lecții de pian de pe la 7 ani, cu Miron Șoarec, dar eram foarte leneșă. Mă punea întruna să fac Hanon și Czerny.

 

IBȘ – Păi, de aceea nu aveați tragere de inimă.

 

IO – În schimb, îmi plăcea foarte mult Miron Șoarec. Mă duceam, nerăbdătoare, să-l întâmpin în stația de la Poșta Vitan – eu în această casă și cartier am trăit de când m-am născut – îi săream de gât, apoi îl trăgeam de mână ca să ajungem cât mai repede acasă. Dar exercițiile lui Czerny și Hanon tot mi se păreau fioroase și au reușit să-mi modifice și percepția asupra profesorului: Miron Șoarec era un om cultivat, blând, un pianist care cânta cu Aldulescu, era cineva, dar, în timpul unei lecții obositoare, am chemat-o pe mama, pe un ton destul de ferm, ca să-i spun că nu vreau să mai continuu lecţiile de pian cu profesorul Șoarec, fiindcă m-a ars cu mucul de la țigară. El s-a înroșit brusc și a explicat că fusese un banal accident, dar eu am fost de neînduplecat. De fapt nu mai suportam acele interminabile și insipide exerciții cărora voiam să le pun capăt cu orice preț.

 

IBȘ – Acel travaliu enervant v-a determinat, aşadar, să renunțați în mod violent la Miron Șoarec, pe care îl adorați.

 

IO – Ne-am reîntâlnit după treizeci de ani, la Ateneul Român, unde i-am sărit în brațe ca pe vremea când îl așteptam în stația de tramvai. Interpretase, împreună cu Ladislau Csendes, sonata mea pentru vioară și pian. Sonata asta chiar a avut carieră. Mi s-a cântat până și în America. Și Clara Cernat o are în repertoriu.

 

IBȘ – Contrar așteptărilor, folclorul, cea mai autentică şi pură formă de exprimare, în loc să fie conservat în mass-media, a fost mai curând viciat, prin promovarea nesfârșită a unor cântece neinspirate. Credeți că astăzi mai poate acesta fi o sursă interesantă pentru compozitorii noștri și mai poate avea impactul scontat asupra melomanilor?

 

IO – Într-adevăr, mass-media a contribuit mult la stricarea imaginii, dar acest impact de care pomenești depinde foarte mult de compozitor. Prin anii ’70, când am fost la Cursurile de la Darmstadt, cele mai mari succese al compozitorilor noștri precum Tiberiu Olah, Ștefan Niculescu, Aurel Stroe, Doru Popovici sau ale celor mai tineri, precum Sorin Vulcu, Anton Dogaru, Liana Alexandra ori subsemnata, se bazau pe această comoară neprețuită care este folclorul românesc, de multe ori stilizat la maximum, aproape de nerecunoscut. Noi nu excelam în zona muzicii electronice, pentru că nu aveam echipament. Veneau japonezii cu echipamentele lor, pentru că, pe cele vest-germane, le considerau slabe. La acea vreme, în România, doar Dinu Petrescu și Călin Ioachimescu lucrau cu o aparatură de proveniență autohtonă, dar care nu putea intra în competiție. Jos pălăria pentru pionieratul lor. Așadar, noi ne-am impus în acele întâlniri de la Darmstadt prin lucrările cu iz național.

 

IBȘ – Dacă tot ați reușit să plecați în acei ani, de ce nu ați rămas? Motive aveați destule.

 

IO – Oho, dar nu mi-am pus problema niciodată. Rădăcina mea românească era foarte adâncă.

 

IBȘ – Înseamnă că arta se face din suferință?

 

IO – Categoric. Suferința, dacă nu te dărâmă, te remodelează, te schimbă. Momentele cheie sunt esențiale și te influnțează. E foarte important cum le treci.

 

IBȘ – Aveți nevoie de un turn de fildeș pentru a crea?

 

IO – Deloc. Pot să spun, însă, că mă simt foarte bine în biroul meu, atunci când creez. Nu sunt o compozitoare prolifică.

 

IBȘ – Pentru că sunteți prea exigentă?

 

IO – Sunt, dar nu într-atât încât opera să-și piardă nimbul. Rigoarea este necesară până la un punct.

 

IBȘ – Apropo, câtă inspirație și cât calcul matematic există în creația dumneavoastră?

 

IO – Pot să-ți răspund pe ocolite: m-a întrebat odată Jean Victor Pandelescu, după premiera cu lucrarea Improvizații dramatice, la Filarmonică, ce pot să-i spun despre formă, iar eu i-am răspuns că nu mă interesează. Dar are o formă perfectă, insistă el. Eu însă nu-mi bătusem capul cu așa ceva.

 

IBȘ – Deci, simțul interior dictează forma și proporția unei creații.

 

IO – Bineînțeles, te călăuzește. I-am spus că nu m-au interesat nici forma, nici stilul.    M-am gândit doar la muzică. Discuția noastră a rămas suspendată. Nu m-a mai căutat de atunci. Practic, nu aveam cum să-i explic lui ce am simțit eu când am compus acea muzică. Parcursul a fost intuitiv. Inspirația este pe primul plan, dar cu condiția să stăpânești tehnicile de compoziție.

 

IBȘ – Dar pe tineri cum îi îndrumați? De obicei, din nerăbdare sau superficialitate, unii ard etapele educației, ale deprinderii tehnicilor de compoziție. Doresc să capete imediat statutul de creator.

 

IO – Își doresc să trăiască clipa. E o altă optică de viață. Asta nu înseamnă că nu pot avea o atmosferă excepțională la clasă și că nu sunt prietenă cu ei. Reușesc să îi înțeleg. Există o majoritate care chiar vrea să facă ceva în viață. Mai există și ”loaze”, pe care, de cele mai multe ori, le aduc pe drumul cel bun. Am avut o studentă care a lipsit un semestru întreg. La un moment dat a apărut și, fără să-i cer nicio explicaţie, am început să lucrez cu ea ca și cum nimic nu se întâmplase. După o vreme nu a mai rezistat și m-a rugat s-o întreb de ce nu venise până atunci. Ei bine, avusese o mare drama în dragoste, astfel că, brusc, am devenit un bun receptor.

 

IBȘ – V-ați preschimbat în duhovnic.

 

IO – Exact. Am devenit foarte apropiate și am reușit să o sfătuiesc bine. Acum trăiește fericită în Italia. Compune și cântă cu mare succes muzică ușoară.

 

IBȘ – Simțiți nevoia să-i cereți părerea soțului dumneavoastră, celebrul profesor de contrapunct, Teodor Țuțuianu, în ceea ce privește muzica dumneavoastră?

 

IO – Este primul meu critic. Mă pot afla la finalul unei lucrări sau doar la începutul ei și să simt nevoia de a-i afla opinia. E un tip foarte organizat și e alături de mine de patruzeci și opt de ani. Culmea, în tinerețe nu credeam că o să mă mărit vreodată.

 

IBȘ – Cum așa?

 

IO – Din cauza originii mele nesănătoase. Recunosc că era și un tertip: când vreun pretendent devenea prea insistent, iar eu nu-l prea plăceam, amplificam povestea familiei mele și se evapora brusc.

 

IBȘ – Ahaa, până la urmă a devenit o armă de apărare?

 

IO – M-am păzit perfect. Practic, devenise un test. Trebuia să văd cine fuge și cine rezistă, nu?

 

IBȘ – Și domnul profesor a fost cel curajos.

 

IO – Cu el a fost diferit. Eram îndrăgostită până peste cap și mă temeam că dacă află, va fugi mâncând pământul. Când m-a cerut în căsătorie, mama a insistat să-i spun. Trebuia să afle totul despre mine și la ce se putea expune prin căsătorie. Iar după toate explicaţiile mele, replica lui a fost: „dar asta este origine bună!”.

 

IBȘ – Bună, dar nebună!

 

IO – Exact!. Zice, „dar ce, eu mă însor cu un dosar? Ne luam de mână și la bine și la rău și vedem ce iese.” Dragostea noastră a rămas neștirbită până în ziua de astăzi.

 

IBȘ – Ce înseamnă Timpul pământului?

 

IO – Aaa, faci aluzie la simfonia corală scrisă în 2003. Vezi tu, timpul și spațiul sunt dimensiuni eterne de care mulți compozitori ai secolului XX au ținut cont. Fiecare spațiu geografic își are cultura sa, implicit fiecare timp își are arta sa. Timpul pământului este cel mai obișnuit timp, cel pe care îl trăim fiecare în felul nostru, fără să realizăm. Practic, timpul pământului este infinit. E grozav să faci parte dintr-o lume care există chiar acum. Pentru noi, cei de acum, acesta este timpul pământului, cu bune și cu rele.

 

IBȘ – Vorbiți-mi despre spaima de infinit și despre cutezanță.

 

IO – În momentul în care învingi spaima de infinit, de neant, începe creația. Poți imagina și exprima lucruri noi care sunt numai ale tale, iar dacă acestea sunt inspirate, valoroase, vor fi ale lumii întregi. Pe parcursul travaliului tău se adaugă cărămizile cutezanței, care înalță adevărate edificii sonore, precum piatra înalță munții a căror măreție ne domină toate simțurile. O dată ajuns la aceste înălțimi, poți spune că ai atins starea de grație, care reprezintă etapa superioară inspirației. E greu de suportat un asemenea nivel, e dificil să te menţii pe un Everest, însă cu cât reuşeşti s-o faci mai mult timp, cu atât mai bine. Pentru fiecare dintre noi există un asemenea nivel sau ar fi bine să existe. Numai novicii nu cred în acest traseu.

 

IBȘ – Ce înseamnă Enescu pentru dumneavoastră?

 

IO – O figură splendidă. Un om neînțeles. Um om fără limite. Un câștigător – pierzător, un luptător. Un om măreț.

 

IBȘ – Ce compozitori preferați?

 

IO – În tinereţe făcusem pasiune pentru Beethoven și Chopin. Curios, două lumi total diferite. Pe urmă m-a subjugat Wagner. Față de ce se întâmplă acum în muzica mondială, pot să spun că nu am deloc opreliști stilistice. Sunt o fire permisivă. Dintre ai noștri, mi-a plăcut grozav Tiberiu Olah. Era un talent veritabil. Se remarca de la o poștă. Mă emoționa peste măsură, parcă mi se zgribulea pielea când mă aflam în preajma lui. Eram studentă la Alfred Mendelshon, dar cel mai mult lucram cu Tibi Olah, asistent la clasa noastră.

 

IBȘ – Dar cum era Alfred Mendelshon?

 

IO – Avea o uşurință la scris incredibilă. Pe noi ne punea la treabă săptămânal, dar eu și Lucian Mețianu făcuserăm un pact, de leneși ce eram: să lucrăm o săptămână unul, o săptămână celălalt, și să-i arătăm pe rând lucrările. A ținut o vreme dar, la un moment dat, a vrut să ne verifice pe amândoi deodată. Ne-a muștruluit rău de tot și ne-a făcut o demonstraţie extraordinară: în fața noastră a scris o pasacaglie pentru orgă. Incredibil, era perfectă! Piesa este cântată și astăzi. Era un tip spartan. Lucra de la opt dimineața până la prânz, apoi venea la Conservator. Compunea imens.

 

IBȘ – V-ați nimerit amândoi cu origine nesănătoasă! Și tatăl lui Lucian Mețianu fusese arestat.

 

IO – Tremuram amândoi să nu ne dea afară, dar era o diferență de ani de pușcărie: al lui făcuse trei, al meu, cincisprezece. În anul V, m-a prevenit un coleg de grupă, Sami, că voi fi exmatriculată. El era deja redactor la Editura Muzicală. Era cu zece ani mai mare decât toți cei din grupă.

 

IBȘ – Prins în sistem, de vreme ce afla asemenea lucruri.

 

IO – Avea și tehnică. Îmi zice, brusc: hai la o plimbare; nu pe culoare, afară… Afară era un frig de crăpau pietrele, dar mi-am dat seama că e ceva important. Începusem să tremur înainte de a ieși din clădire, de frică. În atmosfera aceea de ger cumplit am aflat că mi se pregătește o ședință cu Dănălache, la masa roșie, în urma căreia urma să fiu exmatriculată.

 

IBȘ – Dănălache?

 

IO – Ăsta era tipul care dădea afară studenții. Îl dăduse afară și pe Richard Oschanitzky, cu două săptămâni înainte. Fusesem la acea ședință de coșmar în care, până la urmă, acuzatul a devenit acuzator. Fusese mult prea arogant ca să mai poată fi iertat. Mi se făcuse părul măciucă la gândul că putem fi și eu în aceeași situație, lucru care se contura tot mai clar. Sami îmi spune că deja pregătise un scenariu împreună cu profesorul nostru, Alferd Mendelshon, om de partid și el, ca să mă disculpe. Eu eram complet amețită, și de frig, și de spaimă. Sami mă tot liniștea. Ideea era ca eu să-mi fac mea culpa, să-mi pun cenușă-n caă, nu cum procedase Richard, iar Sami și mai apoi dl. Mendelshon urmau să țină discurisuri în favoarea mea, ca să capăt clemeță. Sami era puternic la partid pentru că era considerat ilegalist. Tatăl lui fusese împușcat la instaurarea comunismului. Avea origine sănătoasă.

 

IBȘ – Un ilegalist ținea la dumneavoastră într-atât încât să-și pună pielea în băț?

 

IO – Din nou, mâna divină! Am fost curioasă la rându-mi să aflu ce l-a împins la acest gest de cutezanță și mi-a mărturisit că exact când era cel mai nefericit, fiindcă tot încerca să agațe niște toante de la secția pedagogică, pe care le medita, doar-doar vreuna se milostivea să iasă cu el la film, și se afla la a nu știu câta încercare, am venit eu, vijelioasă, și i-am cerut să meargă cu mine la film, chiar în fața acelor fete. În clipa aceea lui i-au crescut acțiunile, iar eu i-am devenit cea mai bună prietenă. Așa mă considera. Sami era foarte urât, dar era colegul meu de grupă. Mă obișnuisem cu urâțenia lui, era chiar expresivă.

 

IBȘ – Cum a decurs ședința la ”masa roșie”?

 

IO – Pronia divină! Nu a mai avut loc. Alfred Mendelshon m-a pus să fac un memoriu. Nu a fost mulțumit de felul cum l-am conceput, așa că mi-a făcut el unul, bine construit, după tipicul pe care îl cunoștea, iar ședința nu s-a mai ținut. Cu alte cuvinte, am fost absolvită de trecutul meu atât de înfierat. Și când te gândești că eu, tot timpul, mi-am dorit să studiez cu Mihail Jora. Ei doi erau la cuțite. Jora era un boier, iar Mendelshon, un comunist. Dacă m-aș fi aflat la clasa lui Jora, nu aș fi avut nicio scăpare. Nu avea cum să mă apere.

 

IBȘ – Dar, la examene, nu participau toți profesorii? Jora vă știa, nu?

 

IO – La vremea aceea arătam destul de bine și, la unul dintre examene, Marțian Negrea m-a întrebat, în zeflemea: ”de ce te-ai apucat, fato, de compoziție”? Eu am devenit lividă. M-a deranjat grozav întrebarea și atitudinea. Atunci mi-am cerut scuze că o să-i răspund tot printr-o întrebare: ”Dar dumneavoastră, stimate maestre, de ce v-ați apucat de compoziție”? La care Jora, aplaundând, îi zice:” te-a-ncuiat, drăguță!”. Nu uit această reacție a sa. Îl veneram. Era profesorul la care tot încercam să ajung, încă de foarte tânără, când nu aveam o pregătire pe măsura pretențiilor maestrului. Nu ți-am spus întâmplarea cu profesoara de pian?

 

IBȘ – Iarăși ochiul inspirat?

 

IO – Categoric! Frizează supranaturalul. Să știi că nu sunt o persoană habotnică, nu am chemare pentru a merge regulat la biserică, dar am o credință puternică, bazată pe niște lucruri care m-au minunat. Am simțit mereu un ajutor, fiindcă, împreună cu mama mea, am trecut prin momente foarte grele. De pildă, când ne tot intrau unii în casă, noaptea, cu răngi în mână, ca să-l înhațe pe tata.

 

IBȘ – Asta până să-l aresteze?

 

IO – Da. În dimineața când au venit să-l salte, tata a fugit pe fereastră. De atunci, indivizii intrau nestingheriți, în toiul nopții, urlând la noi și lovind cu răngile pe unde apucau. Nouă ni se strâmba gura de frică. Spaima pe care am trăit-o în acele zile mi-a umbrit copilăria.

 

IBȘ – Profesoara de pian?

 

IO – Aaa, mâna divină! La mătușa mea stătea în gazdă un student la Conservator. Studia canto. Avea o voce minunată dar, din păcate, era epileptic. Din când în când, venea la noi ca să studieze la pian. Mă auzea și pe mine cântându-mi compozițiile. La un moment dat, mi-a propus să mă ducă la Conservator, la maestrul Medelshon. Am burdușit o servietă răpciugoasă, de piele, cu toate compozițiile mele și am plecat. La vremea aceea, Coservatorul se afla pe Lipscani. Profesorul Medelshon, om de partid, avea ședințe peste ședințe. Ni s-au lungit urechile așteptându-l. După vreo trei ore, băiatul îmi propune să mergem la ora lui de canto, după care să revenim. Zis și făcut. Mă așez cuminte într-o bancă, încercând să trec neobservată, dar profesoara mă vede și-l ia la rost imediat. El mă dă drept verișoara lui, iar eu neg imediat: „nici vorbă, stă în gazdă la mătușa mea și mi-a promis că mă duce la profesorul Medelshon”.

 

IBȘ – Pârâcioasă!

 

IO – Cață, dar profesoarei i-a plăcut. Era mititică, urâțică, slăbuță, ca un viezure, cu un temperament aprig. Ești foarte frumoasă, zice ea, dar de ce vrei să mergi la profesorul Mendelshon? El nu se ocupă de copii. Știi teorie, armonie, contrapunct? Tu trebuie să studiezi cu mine. În servietă ce ai? Lucrările mele, zic. Cântă-mi și mie vreo două piese, te rog. Nu m-a oprit timp de o oră. M-a măsurat din cap până-n picioare, apoi a decis: vei studia cu mine, gratis!. Eu am sărit imediat, am luat-o în brațe și am pupat-o. O aud întrebându-mă sufocată: cum te cheamă? Nina, zic. Ce nume e ăsta? De la Irina, zic. Bine, bine, dar numele de familie! Îmi era teamă să-l rostesc, dar i-l spun. Cum, sare ea în sus. Îmi zic: iară am încurcat-o. Nu cumva ești fata lui Emil Odăgescu? Dumnezeu mi te-a trimis, ca să mă revanșez pentru binele pe care mi l-a făcut.

 

IBȘ – Asta chiar că-i tare!

 

IO – Păi, vezi că am dreptate? Ce se întâmplase? Era studentă la compoziție la Paris, la Schola Cantorum și primește o telegramă de la mama sa care o chema urgent acasă. Împreună cu alte două surori erau fiicele doctorului Piticaru.

 

IBȘ – Cum o chema?

 

IO – Maria Piticaru. Tatăl său, doctorul, un afemeiat, cartofor și mare băutor.

 

IBȘ – Un om al vremurilor sale.

 

IO – Sigur că da. Cheltuia zestrea nevestei. Le adusese pe fete la sapă de lemn. Trebuia oprit printr-un proces. Și Maria, la rândul ei, trebuia să-l dea în judecată, pentru că nu mai avea bani să-și continue studiile. S-a întâmplat că, într-o societate, Maria a deschis subiectul și, în acea sufragerie, într-un colț, se afla și tatăl meu, care a ascultat întreaga poveste. Una peste alta, i-a propus s-o reprezinte el, fără să-i ia nici un ban, fiindcă realizase că Maria se afla într-o situație dramatică.

 

IBȘ – Îl interesase cazul.

 

IO – Bineînțeles. Tata era un avocat pledant de mare clasă. I-a câștigat procesul, dar Maria, în loc se plece la studii înapoi, s-a măritat cu unul care, foarte rapid, i-a păpat toți banii.

 

IBȘ – A luat un ”Piticaru”. Așchia nu sare departe de trunchi.

 

IO – Săraca! A rămas în România. A fost, o vreme, directoare la Filarmonica din Timișoara, apoi profesoară la București și, spre norocul meu, ne-am întâlnit. După ce am învățat teorie a vrut să mă ducă la Jora, care, pe bună dreptate, a considerat că sunt prea mică. Aveam doar 17 ani. El a sugerat să merg la Pașcanu, ca să învăț armonie. Mimi Piticaru m-a dus la Alexandru Pașcanu, cu care am studiat trei ani, pe gratis. Dânsul ținea un curs privat la Tinerimea română, la etajul 7. Exact în camera unde făceam cursul stătea Marin Constantin.

 

IBȘ – Adică venea seara să doarmă acolo sau cum?

 

IO – Acolo dormea, cu tot cu nevastă. În camera de alături stătea mama lui. Marin Constantin era dirijorul corului de la Tinerimea română, dar voia să se specializeze în armonie, așa că studia în grupă cu noi. De fapt, eu eram începătoare, toți ceilalți erau la diferite niveluri superioare de studiu al armoniei. A trebuit să trag tare ca să-i ajung din urmă. Inițial, domnul Pașcanu ne spusese că fiecare plătim cât și când putem. Invariabil însă, mă trezeam în clipa în care urcam în tramvai – amândoi luam tramvaiul 16, dar în direcții diferite – că mă apuca de mână și îmi strecura banii în palmă. Aflase care era situația mea de la Mimi Piticaru. Era un om fantastic. Am nutrit sentimente foarte puternice față de el.

 

IBȘ – Așadar, datorită acestor doi profesori, mai întâi Mimi Piticaru, apoi Alexandru Pașcanu, ați intrat la Conservator.

 

IO – Datorită insistențelor lui Pașcanu. Pentru Conservator îmi trebuiau două piese de pian și un lied. Scrisesem un preludiu și o piesă – Moșul – dar nu aveam lied. După încă un an de studiu cu maestrul Pașcanu aveam tot ce-mi trebuie pentru exemen, pentru nota 10.

 

IBȘ – De ce Moșul?

 

IO – Văzusem în fața unei biserici un moșneag care vindea flori. Avea o mustăcioară albă și învârtită. M-a impresionat foarte tare fizionomia și atitudinea lui, așa că am compus acea lucrare. Dar, așa cum spunea maestrul Pașcanu, eu nu aveam nicio șansă să intru la Conservator dacă nu luam nota 10.

 

IBȘ – De ce?

 

IO – Pentru că, dacă nu luai 10, ți se cerea biografia. Cu alte cuvinte, s-ar fi aflat despre tatăl meu și imediat aș fi fost respinsă. Cu nota 10 însă, intrai fără nicio verificare.

 

IBȘ – Te verificau pe parcurs.

 

IO – Cum am și pățit, în anul V. M-a turnat o doctoriță de la spitalul unde lucra mama. Știi câți bani luau nenorociții ăștia pentru o turnătorie? 30.000 lei!

 

IBȘ – O avere!

 

IO – Păi, cum să nu torni? Și profesoara de rusă m-a turnat, pe vremea când eram la școală, în clasa a VII-a. În fine, asta este una dintre laturile dureroase ale vieții mele

 

IBȘ – Aoleu, mai sunt și altele?

 

IO – Accidentele. Iarna, la joacă, pe maidanul din fața casei, unde era și o fabrică, ne jucam cu bulgări, și un copil m-a lovit în ochi cu o trestie îmbibată în var nestins. Am făcut luxație de cristalin. Mai vedeam doar la maximum 3 m. Doctorii au considerat că ochiul e pierdut. Cu timpul, începuse să se micșoreze și să-și schimbe expresia. Doar doctorul Petre Vancea, de la clinica din Iași, m-a salvat prin ”grefa lui Filatov”. Au fost necesare zece intervenții, din patru în patru luni. La 20 de ani am făcut dezlipire de retină. Foarte grav! M-am chinuit mult. Chiar cu două săptămâni înainte de examenul de admitere. Pașcanu a fost distrus când a aflat. Mă vizita și mă ținea strâns de mână. Dar m-am dus la examen, am luat 10. Cu mine au mai intrat Octavian Nemescu și Lucian Mețianu.

 

IBȘ – Dar realizați că aveți un nume predestinat? Cunosc încă două cazuri în muzica românească: Doina Rotaru, a cărei muzică este un bocet continuu, de dimensiuni universale, Octav Nemescu, obsedat de spectralism, de rezonanța naturală a sunetelor, de intervalele perfecte, cum este octava, și dumneavoastră, în al cărei nume este inclusă ”oda”. Culmea, sunteți atrasă în mod special de vocea umană, de genul coral și vocal simfonic.

 

IO – E drept, dar această atracție se datorează și implicării textului în procesul de creație.

 

IBȘ – Ați scris vreodată pe textele dumneavoastră?

 

IO – O singură dată. Lucrarea mi-a dirijat-o Valentin Gruescu. Un mare dirijor de cor. Păcat că Filarmonica s-a dezis de el dintr-o prostie incomensurabilă: coristele erau supărate pe el fiindcă nu le lăsa să croșeteze în timpul repetițiilor, cu băieții nu ieșea la pileală…

 

IBȘ – Nu era băiat de gașcă.

 

IO – Deloc. N-am înțeles de ce nu-l iubea direcția. Era pe vremea lui Mandeal. În orice caz, Filarmonica duce lipsa unui Gruescu. Dar uite că așa îmi aduc aminte că prima mea lucrare oficială, scrisă la 17 ani, a fost ”Tatăl nostru”, dar nu cel care face acum furori și pentru care am făcut și variantă bărbătească, ca să poată fi cântat de unul dintre corurile lui Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului. De curând au luat aurul la un concurs din Germania cu această lucrare. Dar cel de care începusem să-ți vorbesc a avut prima audiție la Mânăstirea Cașin, dirijor Dragoș Alexandrescu.

 

IBȘ – Exepțional profesor. Purta întotdeauna papion. O ciudățenie, mai ales pentru anii ’80.

 

IO – Un om de rasă, boier. M-a luat de pe holurile Conservatorului și m-a adus în corul său. Plângeam, fiindcă mă dăduse afară Gabrielescu din corul de la Biserca Buzești. Tot răul înspre bine, fiindcă la Buzești primeam 70 de lei pe lună, iar Dragoș Alexandrescu mi-a oferit 90.

 

IBȘ – Plânsul s-a preschimbat în zâmbet. Dar, ce făcuserăți?

 

IO – A considerat că îi stric corul. Era adevărat. Eram încadrată de două colege care mă enervau cumplit în timpul cântatului și o luam razna. Când mă punea să solfegiez singură, era perfect, însă când cântam alături de matracucile alea, era dezastru. Gabrielescu a crezut că fac bășcălie. Așa că am ajuns la Cașin, unde Dragoș Alexandrescu și-a manifestat dorința expresă de a avea o lucrare corală scrisă de mine.

 

IBȘ – Deci, ați compus la comandă?

 

IO – Da. Mai am lucrarea și acum. Este liturgică, se poate cânta în timpul slujbei. Partitura a fost pierdută pentru douăzeci de ani, fiindcă toată arhiva bisericii a fost mutată la Visarion, când au fost arestați preoții de la Cașin. Mi-a adus-o Radu Zamfirescu, unul dintre colegii de grupă din faculate, care cânta în corul de la Visarion.

 

IBȘ – Mâna divină.

 

IO – Tot timpul. Măcar să fiu eu la înălțimea lucrurilor care mi s-au dat și pe care le-am înțeles. Dar, oricât te-ai strădui, nu faci tot ce trebuie pentru lucrurile pe care le-ai înțeles.

 

IBȘ – Așa e viața făcută, te mai și risipești.

 

IO – Doar nu poți să fii mașină.

 

IBȘ – E complicat să conduci secția de muzică corală din cadrul Uniunii Compozitorilor?

 

IO – Am condus-o douăzeci de ani. Până în 2010. Ar fi putut fi greu din cauza complexelor colegilor, dar am răzbit.

 

IBȘ – De ce aveau complexe?

 

IO – Fiindcă ei credeau că venise timpul unei revoluții culturale. Până la urmă au înțeles și acceptat că nu există coraliști mai mari decât cei câțiva care se aflau în comisia pe care o alcătuisem, adică Radu Paladi – un geniu în viață -, Doru Popovici – un tip complicat, cu o fire foarte dificilă, dar valoros -, etc..

 

IBȘ – Aveți vreo dorință apropiată?

 

IO – Am trecut cu bine și peste operația recentă, așa că îmi doresc să renasc, să prind puteri ca să pot scrie un Oratoriu.

 

IBȘ – Iarăși voci!

 

IO – Iubesc vocea, iubesc textele. Am scris ”Timpul pământului” pe versurile lui Goga, nașul mamei mele, abia în 2003, dar atunci mi-a venit. Acum, mă tot gândesc la ”Scrisoarea a III-a”, dar nu sunt convinsă. Problema e că nu pot aștepta o veșnicie ca să mă conving. Trebuie să acționez rapid.

 

IBȘ – Și Oratoriu se va face!