De foarte multe ori sunt întrebat dacă noi, românii, avem un public de muzică clasică; dacă lumea își dorește, într-adevăr, să asculte o astfel de muzică, dat fiind faptul că sondajele de opinie demostrează că românului îi plac mai curând muzicile facile, menite să-i producă descătușări de energie asociate, cel mai adesea, cu distracția.
Ei bine, iată că Festivalul ”George Enescu”, organizat din doi în doi ani, în București și în multe alte orașe din țară, demonstrează de fiecare dată că românul își dorește enorm să asculte muzică clasică. Mai mult chiar, că un număr considerabil dintre cetățenii noștri au o solidă educație muzicală, deşi nu activează în domeniu. Au demonstrat-o interviurile realizate de reporterii Radio România Cultural sau Adevărul în pauzele concertelor sau la finalul acestora. Așa am afalt că mulți specatori veniseră la București din diferite colțuri ale țării pentru a-și asculta interpreții favoriți. Au fost destui aceia care au făcut aprecieri juste, de adevăraţi cunoscători, în privința interpretărilor, folosind repere consistente asupra lucărilor audiate, fixate deja în memoria lor afectivă de către marii interpreți din trecut.
S-a remarcat, în sfârșit, potențialul uriaș pe care numele marelui nostru compozitor, George Enescu, îl conține, transformându-se, evident, într-un adevărat brand românesc, menit a aduce un important câștig de imagine ţării noastre. Acest grandios festival reușește, pe parcursul unei luni întregi, să reunească în București și în câteva orașe din țară pe cei mai de seamă interpreți ai momentului, fapt ce atrage o afluenţă impresionantă de public, un public care aleargă cu zâmbetul pe buze de la o sală la alta, nerăbdător să prindă concertul următor. Rar se pot observa pe străzile Bucureștiului atâția români animați de o asemenea stare de satisfacţie, de fericire chiar, provocată de miracolul muzicii. De remarcat şi beneficiul de natură financiară, deloc neglijabil, în toată această perioadă: festivalul a ocupat hotelurile cu melomani veniți de pretutindeni, a umplut restaurantele, i-a fericit pe taximetriști, pe florari, a adus câștiguri considerabile companiilor de transport aerian sau local s.a.m.d. Cu alte cuvinte a înflorit brusc turismul cultural, cel despre care tot auzim din ‘90 încoace.
Cu fiecare ediție am considerat că festivalul sporește atât în notorietate cât, mai ales, în diversitatea și performanța gesturilor artistice. De data aceasta, însă, am avut senzația că desfășurarea de forțe creatoare și interpretative a atins apogeul. Căci ce-și mai poate dori un iubitor al claviaturii, mai mult decât fantastica ocazie de a asculta, pe parcursul unei luni întregi, atâția uimitori pianiști, de la Daniel Barenboim, Radu Lupu, Rudolf Buchbinder, Christian Zacharias, Boris Berezovshy, Evgeny Kissin sau Murray Perahia la fermecătoarele Katja și Marielle Labèque sau nonconformista și extrem de talentata Yuja Wang? Iar dacă la această pleiadă de mari pianiști ai lumii îl adăugăm și pe fenomenul Cameron Carpenter, organistul care electrizează publicul din întreaga lume cu arta sa ieșită din comun, împingând cântatul la orgă până la limite incredibile, avem tabloul complet al virtuozilor claviaturii, adunați, ca prin minune, la București. Fenomenul s-a extins și în privința instrumentelor de coarde unde, de asemenea, au evoluat cele mai de seamă nume ale artei interpretative, precum și orchestre de cameră celebre.
O prezență inedită a constituit-o orchestra de cameră Harmonius din Osaka (pentru prima dată în istoria festivalului a fost invitată o orchestră asiatică), impresionantă prin sonoritatea şi perfecţiunea corzilor şi, îndeosebi, prin tălmăcirea nebănuit de sensibilă a dificilului Octuor al lui Enescu, sub bagheta uneia dintre vedetele artei dirijorale japoneze ale momentului, maestrul Naoto Otomo. Dar, din punct de vedere violonistic, cred că una dintre aparițiile mult așteptate, și cu adevărat copleșitoare, a fost inegalabilul și inconfundabilul Maxim Vengherov. Această minune a violonisticii mondiale – Maxim Vengherov – fusese anunțat cu trei concerte de Mozart, numai că artistul, într-un gest de mare generozitate, a renunțat la unul dintre acestea, pentru a-l invita alături de el, în dublul de Bach, pe foarte tânărul violonist român, plin de vigoare și talent, Vlad Stănculeasa, laureat al Concursului ”George Enescu”. O altă surpriză acordată de maestru a fost și apariţia sa pe noua scenă de concert a Brașovului – fostul Cinema Patria, clădire pusă în valoare de un foarte apreciat constructor brașovean, Cornel Chițu -. Sala, cu o acustică foarte bună, a fost inaugurată cu ocazia acestui memorabil eveniment.
De o inestimabilă valoare a fost și pleiada marilor dirijori prezenți în festival, cu orchestre de prim rang mondial. Cu siguranță, momentul de referinţă l-a constituit interpretarea, în patru seri consecutive, a tetralogiei wagneriene ”Inelul Nibelungului” de către Marek Janowski alături de Rundfunk – Sinfonieorchestre Berlin.
Așadar, toate cuvintele de laudă pentru directorul festivalului, dl. Ioan Holender care, prin personalitatea domniei sale, a reușit să ofere melomanilor români, dar și de pretutindeni (multe dintre concerte au fost preluate și de canalul Mezzo) o feerie sonoră cum rar se poate auzi într-un festival de gen.
Pentru a reveni însă cu picioarele pe pământ, cred că se cuvine să discutăm, cu luciditate, și despre neîmplinirile şi zvonurile care au umbrit întrucâtva atmosfera de sărbătoare a festivalului. Spre exemplu, acelea conform cărora pentru ediţia viitoare nu mai există resurse financiare; iar temerile păreau a fi justificate, dat fiind că, de regulă, la noi tot ce începe să meargă bine ajunge în cele din urmă să fie sugrumat, din indolența ori lipsa de educaţie a celor ce au puterea de dicizie. Să sperăm totuși că nu ne vom îneca la mal şi să dăm crezare afirmaţiilor domnului Ioan Holender, care a ţinut să liniştească opinia publică printr-o declaraţie ce încerca să împace şi capra şi varza: adică va exista o ediţie următoare, însă cu o durată mai scurtă. Cât despre neîmpliniri, m-aş referi în primul rând la renunțarea organizării, anula acesta, a Concursului de interpretare George Enescu, atât de apreciat pe plan mondial. Motivul? Desigur, tăierea intempestivă a fondurilor alocate iniţial de guvern, pe motiv de criză. Imediat după încheierea festivalului, am întâlnit, la Londra, câțiva profesori de vioară total dezamăgiți de faptul că și-au pregătit elevii temeinic pentru această competiție care, în ultimul moment, a fost anulată. Cu greu se va șterge această faptă din conștiința dascălilor și discipolilior acestora, lovitura de imagine având repercusiuni pe termen lung.
Un alt semnal de alarmă trebuie tras în privința faptului că Festivalul ”George Enescu nu a reușit, după ‘90, să lanseze pe plan internațional vreun interpret tânăr român. Cu o investiție financiară de dimensiunile celei alocate pentru Festival, ar fi fost firesc ca printre obiectivele pricipale ale acestuia să se afle şi impunerea unor reale valori românești pe marile scene ale lumii, prin asocierea acestora cu personalități străine invitate în festival. Cu alte cuvinte, câțiva soliști români care și-au demonstrat calitățile în competiții internaționale și susțin o constantă şi remarcabilă activitate pe scenele noastre de concert, să fi fost aleși de Artexim spre a fi programați în compania unor dirijori și orchestre de prestigiu care, mai apoi, să îi invite, la rândul lor, în stagiunile proprii de concert. Același lucru este valabil și pentru propagarea la scară internaţională a muzicii lui Enescu. Majoritatea ansamblurilor invitate, plătite regește, vin să ne cânte nouă opusurile enesciene, fără să li se ceară, prin contract, să le interpreteze şi în țările lor și, de ce nu, în turneele pe care le vor întreprinde ulterior. Consider că ar fi o politică justă de promovare, în mod real, a genialei muzici enesciene. De asemenea, marii noștri compozitori, contemporani cu Enescu, precum şi cei care au urmat, ar trebui impuși printr-o strategie bine condusă. Îmi amintesc doar de apariția, într-una dintre edițiile trecute ale festivalului, a marelui Genady Rozhdestvensky care, din proprie iniţiativă (din păcate, pentru organizatori, şi din fericire, pentru publicul meloman), a dirijat una dintre simfoniile lui Anatol Vieru. În ciuda impresiei că o asemenea muzică nu are impact la public, motiv pentru care nu ar avea rost să fie programată, dirijorul a fost ovaționat la scenă deschisă minute în șir.
Se cuvine, de asemenea, să menționăm faptul că, în general, muzicienii români prezenţi în festival sunt tratați în mod discriminatoriu, prin comparație cu cei străini, dacă ne referim la remunerația primită. S-a tot afirmat în conferințele de presă că, mai întâi de toate, românii ar trebui să atingă nivelul celor de afară și apoi să pretindă gajurile invitaților. Un fapt jignitor și total neadevărat. Nivelul înalt de pregătire al muzicienilor români este pretutindeni în lume recunoscut şi apreciat, mai mult chiar decât în propria noastră ţară. Aşa se face că multe dintre marile orchestre ale lumii, invitate chiar în festivalul nostru, au în componență instrumentiști români, mulți dintre aceștia ocupând postul de concert-maestru, cu o activitate solistică bine conturată deja în străinătate. Alții, mult mai tineri, rămaşi în ţară, sunt câștigători de importante premii internaționale, dovedind un talent incontestabil; pe aceştia Arteximul ar avea datoria să-i descopere şi să-i promoveze. Teatrele de operă ale lumii sunt pline de voci splendide românești. Avem și câțiva dirijori de succes cu cariere internaționale. Și, poate cel mai important argument ar fi că orchestrele noastre sunt cele care țin viața muzicală în România, în ciuda vicisitudinilor de tot soiul, iar pentru acest fapt merită tot respectul și, măcar o dată la doi ani, ar trebui să fie prețuite cum se cuvine. Căci fără aportul lor, Festivalul Enescu nu ar mai avea publicul avizat căruia să i se adreseze.
Vorbim despre un festival, iară nu despre o competiție. A fost foarte trist, aşadar, să aud printre melomani aprecieri nedrepte la adresa Filarmonicii ”George Enescu”. Spre satisfacția generală, sper, aceasta a reuşit să depășească în mod strălucit un moment stânjenitor, generat de neatenția organizatorilor sau a direcției instituției: mă refer la interpretarea în primă audiție absolută pentru România a lucrării ”Gurre Lieder” de Arnold Schoenberg, o lucrare fundamentală a istoriei muzicii, a cărei pregătire în vederea concertului a cunoscut, dacă e să spunem adevărul, faze de lucru inacceptabile: membrii orchestrei au fost convocați, la sfârșitul lunii august, pentru a citi lucrarea împreună cu dirijorul român Iosif Pruner care, la rândul său, nu avea cunoştinţă de concepția și indicaţiile celui ce urma să o dirijeze în Festival, maestrul Bertrand de Billy, un nume uriaș al artei dirijorale (acesta se pare că trimisese din timp notaţiile sale, fără însă ca acestea să fie transmise orchestrei). În ziua fixată pentru prima repetiție cu dirijorul francez, spre surprinderea întregii orchestre, recuziterul Filarmonicii împărțea, chiar sub ochii dirijorului, foile cu indicațiile atât de necesare ale acestuia, care, de fapt, ar fi trebuit să fie deja cunoscute şi însuşite din repetițiile precedente. Şi, pe bună dreptate, domnul Bertrand de Billy a afirmat că orchestra nu este pregătită, dar nu în sensul că n-ar fi fost capabilă să facă faţă textului lui Schoenberg, cum s-a tot comentat, cu mare voluptate, printre colegii de breaslă, ci din pricina lipsei de organizare a celor responsabili de acest concert. Oare cum a fost posibil ca acele indicații să nu ajungă la orchestră când ar fi trebuit? O întrebare la care sunt chemaţi să răspundă Arteximul şi direcția FIlarmonicii, care, bineînțeles, își aruncă pisica unul în grădina celuilalt. Însă motivul real pentru care dirijorul francez a renunțat la concert, în ciuda remunerației pe care nu cred că mulți ar fi nesocotit-o atât de categoric, a fost impunerea, în contextul lucrării, de către dl. Holender, a actorului Victor Rebengiuc, cu un text în limba română, fapt de neacceptat pentru desfășurarea muzicală a acesteia, care implica, în purul stil sprechgesang, prezenţa unui actor sau, mai degrabă, a unui cântăreț, care să rostească, pe muzică, textul neapărat în limba germană (altfel cuvintele nu se mai potriveau cu linia melodică). În pofida acestui argument, dl. Holender şi-a susţinut cu tărie opţiunea, renunțând astfel la serviciile lui Bertrand de Billy. Dar întâplarea – cel puțin bizară – a făcut ca, în aceeași perioadă, să se afle la București dirijorul Leo Hussain, care probabil ar fi trecut mai rapid prin conștiința publicului nostru, în postura sa de dirijor al Filarmonicii din Iași, deși maestrul ocupă un post extrem de respectabil, adică director la Lansestheater din Salzburg. N-aş vrea să se înţeleagă că subapreciez calitatea orchestrei, mă refer doar la faptul că acel concert a beneficiat de prezenţa unui număr restrâns de melomani, fiind programat la Ateneul Român, a cărui capacitate este de numai 900 de locuri. Culmea coincidenței! – ne-a mărturisit dl Holender -, Leo Hussain cunoștea lucrarea pe dinafară, pentru că o studiase în studenție; nu o dirijase până în acel moment, dar era pregătit să preia frâiele producției. Într-adevăr, a făcut-o cu brio, iar succesul a fost pe măsură.
Apropó de supozițiile fără temei create în jurul Filarmonicii ”George Enescu”, în particular, și în jurul artiștilor români, în general, se adevereşte o dată în plus tendinţa tipic românească de a privi în jur cu încrâncenare, demolând cu voluptate valorile proprii, într-un cinic dispreț al rezultatelor bune obţinute de cei care se evidențiază și țin pasul cu lumea civilizată.
Voi spune, în concluzie, cu toată credința, că muzicienii români fac parte deja din patrimoniul universal, cu interpreți omologați în plan artistic și creatori care, prin opusurile lor, sunt recunoscuți de istoria muzicii, personalităţi ce merită respectul cuvenit din partea Arteximului, a directorului festivalului, dar şi a guvernanților României.
Așadar, numai o schimbare de strategie ar putea aduce un plus edițiilor viitoare, justificând și obligând la o alocare de fonduri substanțială din partea statului român.
Iată de ce voi încheia articolul cu o celebră replică a lui Camil Petrescu: ”Câtă luciditate, atâta dramă”!