Asia, acest uriaş continent ce adăposteşte o lume dominată şi astăzi de tradiţii străvechi, atât de diferite de cele ce stau la baza culturii noastre europene, îşi dovedeşte particularităţile şi sub aspectul expresiei artistice, în toate formele ei, muzica fiind una dintre acestea.

Ceea ce diferenţiază cultura muzicală europeană de cea asiatică este concepţia asupra sunetului, conform căreia acesta este mult mai flexibil şi mai complex, în permanenţă sculptat, modulat, modificat în parametrii săi dinamici, timbrali şi de înălţime prin vibrato, prin oscilaţii microtonale, prin glissande, reprezentând el însuşi un micro-cosmos. Asiaticii consideră că spaţiul este deja plin de sunete, iar muzicienii le preiau, le recepţionează şi în funcţie de talentul şi dispoziţia fiecăruia, le redau muzicii, care devine astfel o formă de expresie particulară a individului (compozitorul). În muzica asiatică, de-abia în secolul XX s-a cristalizat noţiunea de compozitor. Până atunci, muzica, pictura, artele în general aveau autori anonimi, arta fiind considerată un demers natural, ca un dar al cosmosului. Fiecare sunet poate rezona la nesfârşit, dacă omul are destul timp şi răbdare să-l asculte. Dacă cineva ar vrea să asculte o versiune completă a muzicii de teatru japonez Nô, ar avea nevoie de cinci zile şi cinci nopţi fără întrerupere, iar repetarea mereu variată a acestei muzici fascinează într-o asemenea măsură încât ascultătorul uită practic de trecerea timpului. Poate că de aceea ţara asiatică ce a dăruit lumii cei mai numeroşi şi importanţi compozitori în sec. XX este Japonia.

Aceasta este o ţară cu particularităţi geografice şi culturale deosebite, cu o climă foarte variată şi comunicare inter-umană greu de realizat din pricina lipsei de suprafeţe apte pentru construcţii, marea majoritate a lor fiind ocupate de o vegetaţie densă, de munţi şi de vulcani. Este neospitalieră din pricina cutremurelor aproape zilnice, a taifunelor ce o bântuie din luna august până în noiembrie, a erupţiilor vulcanice şi a climatului său de o umiditate adesea la limita suportabilului. Cu siguranţă că locuitorilor le-a trebuit o mare doză de energie şi de filozofie pentru a supravieţui pe această insulă şi pentru a o face să ajungă una dintre principalele puteri economice ale planetei. În mod evident, caracterul japonezilor şi expresiile lor artistice, intelectuale şi filozofice s-au dezvoltat sub influenţa acestor condiţii de viaţă extreme.

Muzica tradiţională japoneză

Muzica tradiţională japoneză este întotdeauna legată de evenimentele sociale sau religioase şi se află frecvent în strânsă relaţie cu alte arte (teatrul sau dansul). Există astfel muzici specifice tradiţiilor budistă şi şintoistă, ce reflectă credinţa străveche privind natura divină a poporului născut în urma unui pact îndelung negociat între un cer binevoitor (spiritele divine – Kami-) şi descendenţa lor pământeană, reprezentată de mulţimi nesfârşite de Kami proveniţi din germinaţia divină. Căci tot ce aparţine unei divinităţi, respiraţia, sângele, saliva, excrementele, poate da naştere altor divinităţi, care puţin câte puţin invadează lumea materială şi o curăţă de umorile sale. Pe această filieră a apărut Ninigi, nepotul veneratei zeiţe a luminii, Amaterasu, ca prim emisar de origine divină însărcinat să preia treburile pământeşti. El este strămoşul celui dintâi împărat al neamului omenesc, Jimmu Tenno , întemeietorul statului japonez, în anul 660 î.e.n

Această credinţă privind descendenţa divină a poporului japonez se face simţită printr-un fel de gratitudine obscură şi ferventă, ce nu se exprimă în dogme, ci se dansează în sanctuarele şinto aproape zilnic, în sunet de tobă, de flaut şi de koto. Îată cum descrie acest ritual scriitorul elveţian Nicolas Bouvier, un bun cunoscător al acestei lumi pline de mistere: E o muzică bizară şi lentă ce pare scoasă din măruntaiele pământului, din noaptea rădăcinilor, a trunchiurilor şi pe lângă care orice Recviem occidental (mult superior din punct de vedere polifonic) capătă un aer artificial şi modern. Poate nu e prea variată şi nici armonioasă pentru urechile noastre obişnuite cu acorduri mai rafinate; are însă o asemenea forţă încât, după o vreme, întorci capul să te asiguri că arborii sub care stăteai n-au pornit-o în şir indian spre Marele Templu al zeiţei Amaterasu din Ize. (Nicolas Bouvier- Cronica Japoneză, Ed. Humanitas, 1995, pag.17)

Pentru a ne apropia de muzica japoneză este nevoie să ne debarasăm de criteriile occidentale, ce presupun un tip particular de ascultare a muzicii. Noţiunile de timbru, ritm, înălţime, formă muzicală sunt complet diferite. Studierea lor este dificilă, pentru că nu există nici un tratat istoric global, de exemplu o Istorie a muzicii japoneze. La origine, marea majoritate a expresiilor muzicale au fost importate din China, dar departe de a se mulţumi cu conservarea lor în forma originară, japonezii au transformat    de-a lungul secolelor aceste tradiţii, adaptându-le la sensibilitatea proprie.

Muzica instrumentală s-a dezvoltat permanent în legătură cu cântul, cu textul scris, cu ideea de cuvânt. Un instrument muzical trebuie să exprime variaţiile de timbru ale vocii umane. De aici, o tratare ritmică particulară, înrudită mai degrabă cu prozodia decât cu noţiunea de ritm în accepţie occidentală. De asemenea, muzica japoneză se bazează mai mult pe solo-uri, iar în ansambluri, precum orchestrele Gagaku, are loc o juxtapunere de voci independente, într-o stare de neacordare. Aşadar, concepţia noastră de armonie este absentă din această muzică, ce acordă suprapunerii de sunete o valoare mai degrabă timbrală. Nu există reguli în privinţa ritmului. Ascultătorul de muzică japoneză este cu siguranţă surprins de valorile foarte lungi şi de imposibilitatea delimitării precise a unei măsuri, pentru că extensia sau contracţia măsurii este asociată expresiei muzicale. Concepţia ritmică japoneză porneşte din interiorul fiinţei umane. Ea înseamnă destindere şi tensionare între două evenimente, ceea ce o poate apropia de conceptul Ma. Într-un inerviu luat lui Taira de către Pierre-Yves Artaud, compozitorul japonez defineşte acest concept în felul următor: Pe pământ, apriori, este greu de imaginat o linişte perfectă. Orice formă de viaţă fabrică sunet; noi înşine, trăind, emitem zgomote de funcţionare, precum bătăile inimii, răsuflarea, zgomotele articulaţiilor, spre exemplu. Liniştea aparţine, aşadar, domeniului concretului, iar condiţia noastră nu ne permite să adoptăm o poziţie indiscutabilă asupra existenţei ei presupuse. In schimb, în domeniul abstract, putem afirma că există în mod indiscutabil o linişte psihologică: liniştea muzicii. Ea este admirabil definită de conceptul japonez Ma. Să luăm două obiecte separate între ele de un oarecare spaţiu: acest vid este Ma. Modul de a exista al acestui spaţiu-linişte le dă obiectelor raţiunea de a fi; sunt noţiuni nedisociabile: nu există linişte fără obiecte, precum nici un obiect fără linişte. (Yoshihisa Taira de Tokyo à Paris…naissance d’ un créateur, Traversière/Magazine Nr. Spécial III, 1997)

Forma muzicală tradiţională japoneză este şi ea o noţiune foarte particulară. Ea nu este stabilită dinainte, ca în muzica noastră clasică, iar noţiunea de simetrie (A-B-A) lipseşte. Forma ţine de domeniul spiritual uman, iar spiritul este un concept infinit şi inform. Este mai de grabă apropiată ideii de improvizaţie, de auto-creare a formei de către ea însăşi. Cu toate acestea, forma muzicală japoneză este guvernată de un principiu important, reprezentat prin noţiunea de: jo-ha-kyu. Acest principiu structural universal este prezent în toate artele scenice tradiţionale japoneze, reprezentând o construcţie de origine chineză, utilizată la începuturi de Gagaku: jo– prolog ce debutează cu brutalitate, ha- dezvoltare cu un caracter mai degrabă dolce, kyu- final aprins, violent. Această concepţie a fost modificată de către japonezi, prin inversarea caracterelor. Astfel, jo a fost transformat într-un debut liniştit, suav, în timp ce ha devine sediul variaţiilor contrastante, iar kyu revine la un sentiment mai potolit. Acest principiu este preluat de teatrul Nô, ale cărui piese adoptă acest cadru formal.

După cum am mai spus, muzica se află într-o strânsă relaţie cu alte arte, în deosebi cu teatrul şi dansul. Tradiţia teatrală în Japonia este extrem de veche fiind preluată în cea mai mare parte din China. În general, expresia teatrală japoneză este o îmbinare între dans, recitare şi muzică (Kagura, poem cântat şi dansat). Spre deosebire de tradiţia occidentală, care separă genurile, Japonia a cultivat întotdeauna o artă totală. Dintre toate varietăţile de artă scenică japoneză, trei sunt mai cunoscute europenilor: teatrul Nô, Bunraku şi Kabuki.

Teatrul Nô. A apărut la sfârşitul secolului al – XIII-lea, în urma unor lungi mutaţii, pornind de la divertismentul elevat, Bugaku, savurat de nobilimea epocii. Regulile teatrului Nô sunt imuabile şi au fost stabilite de către doi actori celebri ai secolelor XIV şi XV, care l-au impus ca artă majoră în Japonia. Este o formă de expresie a gândirii budiste Zen, ce plasează contemplaţia, ca izvor al adevărului, înaintea expresiei orale.

Scena pe care se joacă este neapărat pătrată, pe fundalul ei fiind plasat un cedru imens, iar în partea stângă, aceasta comunică cu culisele printr-un pod ce simbolizează trecerea de la realitate la spiritualitate. Pe peretele din dreapta se află o poartă, ce obligă la aplecare până la pământ în momentul trecerii prin ea; este poarta de intrare a corului. Acesta joacă un rol asemănător corului din textul antic grec: psalmodiază şi comentează acţiunea, în omofonie. În fundalul scenei, sunt plasaţi trei percuţionişti şi un flautist ce cântă la nô-kan– un mic flaut transversal, conic, din bambus, destul de asemănător cu piculina occidentală; particularitatea sa constă     într-un mic tub inserat în interiorul instrumentului, între ambuşură şi prima gaură laterală, care are rolul de a înălţa şi a amplifica sunetele; contrar flautului shakuhachi, acesta nu este acordat după diapazon şi cu cea de a doua falangă a degetului arătător interpretul deschide sau închide progresiv jumătatea unei găuri, pentru a obţine sunete fluctuante.

Personajele principale sunt două: shite – eroul – poartă întotdeauna mască şi reprezintă spiritul unei fiinţe trecute în lumea de dincolo; al doilea este waki – intermediarul între lumea celor vii şi cea a morţilor. Mai pot apărea şi unele personaje mute, în chip de figuranţi, denumite tsure. Durata unui spectacol este de cinci – şase ore şi cuprinde mai multe piese cu caracter dramatic, printre care sunt inserate, pentru destinderea atmosferei, mici piese comice numite kyogen.

Teatrul Bunraku. La începutul secolului al – XVII-lea a fost emisă o lege prin care se interzicea accesul persoanelor care nu erau samurai la reprezentarea spectacolelor de teatru Nô. Din acest motiv, în paralel, s-a dezvoltat un teatru de marionete, care s-a bucurat de mare succes în rândurile doritorilor de spectacol.

Personajele şi tehnicile de animaţie sunt de o foarte mare varietate: marionetele măsoară 60-90 cm şi sunt acţionate de trei manipulatori, îmbrăcaţi în robe lungi, negre. Numai mânuitorul principal care manevrează faţa păpuşii şi mâna dreaptă are chipul descoperit. Ceilalţi doi, unul pentru mâna stângă şi celălalt pentru picioare sunt acoperiţi în întregime. Sub această formă, teatrul Bunraku a devenit specialitatea oraşului Osaka, unde şi astăzi există şcoli Bunraku şi reprezentaţii somptuoase. Acţiunea marionetelor este comentată de voce, psalmodie, recitare şi un număr variabil de muzicieni. Un rol important este rezervat instrumentului cu coarde shamisen.

Teatrul Kabuki (semnificaţia cuvântului este contorsionare). Reprezintă un gen de spectacol creat în secolul al – XVII-lea. La început era interpretat de curtezane, fapt interzis în 1630. Spre sfârşitul secolului al – XVIII-lea, Kabuki s-a dezvoltat mai ales prin adaptarea pentru scenă a numeroase piese preluate din reprezentaţiile Bunraku.

Dacă teatrul Nô aduce în scenă destinele unor eroi, ale unor spirite înalte, Kabuki exprimă viaţa şi nefericirile oamenilor obişnuiţi şi recurge la jocuri scenice contrastante, la trucaje spectaculoase; jocul actorilor este îndrăzneţ, ajungând până la parodie. Feţele sunt savant pictate. O întreagă simbolistică a culorilor permite spectatorului să înţeleagă imediat caracterul personajelor de pe scenă. Costumele şi coafurile sunt, de asemenea, impresionante. Acest spectacol strălucitor este acompaniat de o orchestră mare, adesea alcătuită din flaute shamisen şi instrumente de percuţie.