Se spune că la botezul meu se anunțaseră patru ursitoare, din cele patru zări, purtate de cele patru vânturi. Nici pâna astăzi nu se ştie însă motivul exact pentru care trei dintre ele nu au mai ajuns: n-au avut vânt prielnic, n-au avut toaletele gata la timp, n-au avut stare sau, pur şi simplu, n-au cutezat să intre în biserică, fiind alergice la mirosul de lumânare. Spre uimirea tuturor a ajuns cea care mi-a ursit:… ffffffflaut!

Botez

ffffffflaut!

vănt şi ursitoare

vânt şi ursitoare

ffffffflaut!

al treilea ochi

argint lăcrimează

ursind şi iar ursind

fffffflaut!

părinţi de strajă

semn şi nimb

ursind şi iar ursind

fffffflaut!

şi preotul

şi îngerul

fffffflaut!

scâncetul a sărutat mâna

şi aripa

uşurat

flaaaaauuuuuuut

Cu toate acestea întrebarea: de ce flaut? revine cu obstinație pe buzele reporterilor, prietenilor, melomanilor sau, pur şi simplu, ale celor curioşi. Acum abia realizez că planul ursitoarei s-a pornit odată cu plânsetul cu sughițuri provocat de apa neaşteptat de rece din cristelniță. Mie, sunetele plânsului îmi păreau stridente, nu-mi mai auzisem vocea atât de acut penetrantă. Pentru părinți şi invitați a fost însă un adevărat recital. Apoi, când am deprins mersul biped, un duh bun m-a împins să fredonez de dimineată până-n seară fel şi fel de melodioare. Toți cei din jurul nostru au remarcat că am voce şi au insistat pe lângă ai mei să mă trimită la Liceul de Muzică, pentru a nu-mi rata vocația. Am început să studiez pianul, la vârsta de cinci ani şi asta, nu pentru că mi-am dorit cu ardoare acest lucru, ci pentu că mama mea şi-a dorit ca eu să ajung muzician. Dintre toate instrumentele, pianul este cel care, asemenea globului de cleştar, revelează viitorul solistic pe care părintele îl presimţise în destinului propriului copil; în acelaşi timp, îți poate oferi satisfacții imediate, adică orice cântec fredonat poate fi reprodus întocmai şi la pian, spre bucuria odraslei şi păriților. În felul acesta începutul pare unul fericit, în timp ce vioara, spre exemplu, descurajează la început, pentru că un sunet cât de cât frumos se obține târziu, după ani de studiu. Dar nici studiul pianului nu înseamnă o plăcere continuă. Orice copil devine recalcitrant atunci când trebuie să-şi asume un anumit program care implică, pe lângă lecțiile obişnuite, câteva ore de studiu la instrumentul preferat …de părinți. E greu să faci exerciții plictisitoare, anoste, dificile şi regulate când îți auzi prietenii bătând mingea cu pasiune pe maidan. Cei care însă au puterea să renunțe la copilărie merg mai departe pe drumul sinuos al cizelării artistice, sub privirile pline de admirație ale părintilor şi prietenilor. Aşa am procedat şi eu, numai că sensibilitatea şi rezistenţa mea fragilă la probele de foc ale examenelor trimestriale au determinat-o pe mama să aleagă pentru mine, atunci când s-a putut, un alt instrument. Unul dintre marile defecte ale şcolii româneşti de muzică este impunerea performanțelor de la vârste foarte fragede, adică de la şase – şapte ani. Eşti aruncat în vâltoarea examenelor şi a concursurilor pentru a satisface de fapt orgoliul profesorilor, dornici să culeagă lauri prin intermediul fragililor lor discipoli. În fapt, copiii acumulează o mulțime de frustrări pentru că, de cele mai multe ori, concursurile, chiar şi examenele sunt departe de a fi cinstite. Sunt urmărite interese de moment, iar copiii suferă îngrozitor. Cu timpul însă se obişnuiesc, cu prețul unui suflet tăbăcit şi resemnat. Poate mai rău de atât este faptul că, printr-o forțare a performanței, se ard anumite etape imperios necesare în evoluția tehnică şi artistică a copilului, iar mai târziu repercusiunile acestui tip de educație pot fi catastrofale: depresii, renunțări, debusolări… o viață tristă. Aşa cum există acuzația de malpraxis în domeniul medical, tot aşa ar trebui inventat un sistem care să pună sub acuzație felul în care foarte mulți profesori îşi fac meseria, pentru că o bună parte a elevilor care îşi pun sufletul şi mintea în mâinile lor ajung peste ani nişte ratați. Eu am reacționat la impulsurile negative pe care le simțeam cu fiecare examen sau concurs: cu o săptămână înainte nu mai dormeam noaptea, în ziua cu pricina tremuram tot şi nu vroiam cu nici un chip să intru în sala de tortură: profesori încruntați, fețe severe, voci tăioase, stridente sau şoapte continue care îți creau un disconfort total pe parcursul interpretării s.a.m.d.. Ca să nu pierd atâția ani de educație muzicală, odată ajuns în clasa a V-a, mama s-a gândit că era mai bine să schimb instrumentul; aveam deja zece ani şi mai bine. Se vehicula ideea că la instrumentele de suflat competiţia era mai suportabilă, iar pretențiile mai rezonabile. Nu a ținut cont de dorința mea – trompetă sau percuție – şi bine a făcut. Cele două instrumente pomenite erau desigur tentante pentru un puşti de zece ani care asculta cu pasiune jazz (am avut norocul ca mama să-mi poată cumpăra din străinătate o serie de discuri cu concerte memorabile de jazz). Au existat două argumente puternice în decizia pe care a luat-o pentru mine: vecinii – o trompetă sau o baterie ar fi fost fatale pentru viitorul nostru în blocul în care ne duceam viața ( sau poate am fi rămas singuri, ceea ce nu mi-ar fi convenit deloc, pentru că aveam foarte mulți prieteni de joacă) – şi, argumentul suprem: în comparație cu orice alt instrument de suflat sau percuție, flautul este cel care îți poate oferi o carieră solistică (repertoriu uriaş, sunet de invidiat, rol solistic în cadrul orchestrei, lesne de asociat cu alte instrumente, poate prelua mult din repertoriul viorii, confecționat din metale nobile: argint, aur sau platină). Teoria conform căreia lucrurile sunt mai simple în zona instumentelor de suflat a picat însă la scurtă vreme: copil pasionat, la impulsionarea noului profesor am parcurs mult prea repede etapele în care se deprind reflexele de suflat la acest instrument şi din nou am fost aruncat în vârtejul examenelor şi al concursurilor. Victoria profesorului era cu atât mai mare cu cât un copil cu doar câteva luni de practică ajungea să participe la tot felul de activități de profil. La audițiile de clasă nu se cădea să particip cu piese alese conform nivelului tehnic la care ajunsesem, ci cu únele mult mai dificile. Eram tot timpul forţat să demonstrez mai mult, să fiu ieşit din comun. Cu alte cuvinte, am ajuns destul de repede de unde plecasem, numai că experiența anilor anteriori mă întărise, adică îmi “tăbăcise” sufletul, devenisem aproape imun la jocurile de culise, ba începusem chiar să mă îmbăt cu apă rece, să cred că sunt foarte bun. Tactica acestor profesori de şcoală era ca la audițiile trimestriale să-l laude pe copil în faţa părinţilor şi mai ales pe profesorul acestuia, astfel încât părintele pleca amețit de bucurie şi convins că micuțul era pe cele mai bune mâini posibile. În felul acesta, domnii profesori se constituiau într-o castă de neatins, mai cu seamă că tot ei erau chemați să facă parte din juriile concursurilor naţionale. Aşadar, premiile erau asigurate, confirmând progresul constant al propriilor elevi. Cu atâtea premii câştigate şi atâtea laude din partea celor din jur, nu-mi mai stătea nimic în cale. Eram, clar, cel mai bun! Ursitoarea îmi turnase mult talent în cristelniță, ba chiar adăugase şi ceva noroc, numai că acesta din urmă avea să se arate mai târziu. Din păcate, pentru o lungă perioadă de timp, am încăput pe mâna unor profesori care nu au ştiut să-mi dezvolte nişte reflexe bune, prin care talentul meu să se manifeste fără efort. De multe ori aveam senzația că nu sunt în stare să exprim complexitatea sentimentelor lăuntrice pe care muzica le trezea în mine şi asta din causa unor carențe tehnice. Profesorul pe care l-am avut la şcoala medie nu putea fi un model demn de urmat pentru că nu l-am auzit niciodată cântând la flaut. Apoi, un altul, cu o bună experiență solistică, a reuşit să mă scoată din pasa proastă în care mă aflam, dar nu pentru mult timp. Lipsa lui de interes pentru evoluţia tehnicilor instrumentului l-a făcut să piardă contactul cu lumea flautistică şi, la un moment dat, soluțiile lui s-au dovedit a fi depăşite. Nu mi-a rămas decât să mă zbat ca un peşte pe uscat şi într-un moment de criză ( pe vremea studenției) din care nu mă vedeam ieşind cu nici un chip, o voce stranie mi-a vorbit:

Vocea

-Ce doreşti?

-Un cal şi o lumină

-Ia praful

de pe aripa fluturelui

vei fi cel mai frumos

vei fi

-Un cal şi o lumină

-Căldura pietrei

şlefuite

picurată cu sudoare

de lauri

vei fi

cel mai puternic

vei fi

-Un cal şi o lumină!

-Razele stelei

în şase colţuri

vei fi

cel mai înţelept

vei fi

-Un cal şi o lumină!

-Un cal şi o lumină!

-Un cal şi o lumină!

-Vei fi

sunet de flaut

vei fi

Am zis!

Astfel am căpătat parcă puteri miraculoase şi m-am desprins de fusta mamei, de mrejele iubitei şi de boemia practicată zilnic în semn de protest la tot ce mă înconjura: anii ’90 au deschis porțile şi confruntarea cu ceilalți a fost inevitabilă. Atunci am realizat cât de nepricepută era şcoala românească, cât de sărace argumentele şi teoriile pe care se sprijinea în plan instrumental. Am studiat la Nissa cu Alain Marion, la Darmstadt cu Pierre-Yves Araud, la Munchen cu Wolfgang Schultz. Dar abia în 1994 norocul de care vorbeam mi-a surâs cu adevărat. Am obțint o bursă pentru studiile de masterat în Statele Unite ale Americii, la Universitatea Illinois din Urbana-Champaign. Acolo l-am avut ca profesor pe Alexander Murray, flautist englez stabilit în America cu 30 de ani în urmă. În tinerețe fusese prim flautist al Filarmonicii londoneze şi, printr-un mandat de patru ani, condusese, în postura de director general, redutabila instituție. Fusese şi profesor la Conservatorul Regal din Amsterdam. Aşadar, un adevărat muzician, trecut prin toate filtrele unei vieți profesionale foarte active. Tot el este şi promotorul celebrei Alexander Technique, o modalitate infailibilă de relaxare a trupului după orele epuizante de studiu. De la el am învățat enorm. Tot datorită lui l-am cunoscut pe Sir James Galway, idolul meu în materie de flaut. Cu alte cuvinte, mi-am văzut visul cu ochii, am atins un ideal. E un sentiment foarte ciudat, care de multe ori chiar îmi dă frisoane. Am fost preluat de Sir Galway şi destinul meu flautistic s-a schimbat peste noapte. Am realizat brusc ceea ce trebuia să fac pentru a-mi îndrepta defectele, am înțeles ce trebuie să cer de la instrument pentru ca acesta să devină parte din mine, asemenea vocii umane. Lor le datorez aproape totul şi – regret că trebuie să o spun – prea puțin şcolii româneşti. Se cuvine să amintesc alți doi prieteni aduşi în viața mea probabil de acelaşi noroc ursit odinioară; ei se numesc Takashi Saito şi Hiroshi Aoki. Primul este tot flautist, profesor în Elveția. L-am cunoscut la cursurile de vară ținute de Sir Galway. Din ’95 sutem prieteni. Chiar dacă vorbim foarte rar, măcar o dată pe an tot ne întâlnim. Am cântat mult împreună, am şi imprimat pentru Societatea Română de Radio (SRR). El a fost cel care mi-a cumpărat un flaut Muramatsu. I-am dat în schimb un set de tacâmuri de argint, moştenire de familie. A fost un cadou frumos pentru nunta surorii lui, la Tokio. Cu siguranță flautul fusese mult mai scump, dar un japonez, dacă vrea să te ajute, o face cu discreţie, neţinând cont de costurile materiale. Pe al doilea, Hiroshi Aoki, l-am cunoscut tot prin Sir Galway. Este cel mai important constructor de flaute din lume. Este creierul firmei Muramatsu. După interpretarea mea din cadrul cursurilor de vară ţinute de James Galway în Italia, m-a aşteptat cu un set de zece capete de flaut, invitându-mă să aleg unul. Astfel şi-a arătat prețuirea față de calităţile mele muzicale. Mai târziu, când destinul meu părea rezolvat, totul a luat brusc o întorsătură dramatică: după o noapte de insomnie, m-am întors de la repetiție frânt de oboseală; aveam multe flaute în mână şi nu am realizat că flautul Muramatsu nu era printre celelalte, îl pierdusem, mi-l furaseră, nu pot spune ce s-a întâmplat de fapt. Când m-am dus să declar furtul sau pierderea la poliție, unul dintre angajați m-a privit de sus şi mi-a zis: “de unde ştiu eu că era flautul dumneavoastră?”… Asta m-a determinat să scriu firmei Muramatsu, informându-i pe de o parte de furt, astfel încât oriunde ar fi apărut instrumentul pentru o eventuală reparaţie, să se ştie că seria aparținea flautului meu, iar pe de alta, rugându-i să-mi trimită un act care să confirme că instrumentul îmi aparținea. Am primit actul, dar am primit şi vestea că boardul companiei a hotărât să îmi trimită unul în loc; acesta este chiar cel mai mare premiu pe care l-am obținut în viața mea. Gestul pe care l-au făcut este unic. Îngerul meu păzitor, Hiroshi Aoki, a fost acolo. Am mai primit flaute şi de la Alexander Murray: flautul bas, alto şi piccolo. Aşadar, majoritatea instrumentelor pe care cânt mi-au fost dăruite. Ăsta da noroc! (De ştiut că, datorită preţului lor ridicat, pentru un instrumentiştii români erau şi sunt în continuare de neatens). Eu, la rându-mi, le răsplătesc dărnicia, bunătatea şi prietenia prin sârguința, perseverența şi calitatea interpretărilor mele; până la urmă s-a dovedit că investiția lor a fost bună. Pot spune cu mâna pe inimă că, întâlnindu-i pe aceşti oameni, nu am trăit degeaba.

Tot muzica este cea care mi-a adus şi cele mai mari satisfacții în plan sentimental. Mrejele iubitei de care pomeneam mai sus (actriță de mare talent) s-au transformat într-un sentiment trainic, pecetluit prin căsătoria noastră, în 1996. La impulsionarea ei plecasem în 1994 în America, la studii. M-a aşteptat, pentru că ne simţeam uniți de aceleaşi satisfacţii estetice, eram suflete pereche. Şi ea studiase pianul în mod profesionist, iar fratele ei, violoncelul – Victor Popescu a devenit prim violoncelist al Operei din Nissa. Aşadar, îşi petrecuse copilăria într-un mediu eminamente muzical. Muzica reprezintă pentru ea forma supremă de exprimare artistică. Astăzi, soția mea – Emilia Popescu – este una dintre cele mai îndrăgite actrițe din România. Împreună avem o fată – Maria Alexandra Ştefănescu – ; şi ea, după câțiva ani în care a studiat pianul şi chitara (timp de trei ani a trecut, în şcoala de muzică, prin aceleaşi stări pe care le trăisem şi eu; cu alte cuvinte nimic nu s-a schimbat în sistemul educațional), a ales să-şi îndrepte forțele creatoare spre arta plastică. La 12 ani are răbdarea necesară pentru a asculta un concert de muzică clasică, se bucură şi îşi doreşte să revină în sala de concert. Este nerăbdătoare să intre în muzee şi în galeriile de artă. Cred că în felul acesta, indiferent de ceea ce va alege să facă mai târziu, viața ei va fi mult mai luminoasă, mai interesantă, plină de bucurii şi surprize pe care spiritul şi sufletul le treieşte cu plenitudine.

De ce flaut?… Pentru că aşa a fost să fie. Trebuia să-i întâlnesc pe Alexander Murray, James Galway, Takashi Saito, Hiroshi Aoki şi, mai ales, pe Emilia Popescu şi Maria Alexandra Ştefănescu.

Şi dacă încă îndoiala

Sau pur şi simplu nepăsarea

Nu v-au dat ghes de scormonit

Sau aţi căscat de-atât citit

Eu vă invit gonind sfiala

În frac purtându-mi reverenţa

La un concert de flaut argintat

Cum n-aţi mai auzit nici n-aţi visat…

Pe seară dacă nu vă este greu

V-aştept cu drag la Atheneu