Cunoscuta organizaţie non-profit „Solomon Mikhoels International Cultural Center” a iniţiat, cu prilejul celei de a 25-a aniversări de la înfiinţare, Proiectul Cultura fără frontiere, la care sunt chemaţi să participe, sub patronaj UNESCO, remarcabili oameni de cultură din întreaga lume. Această fundație a fost creată, în 1989, în memoria fondatorului Teatrului Evreiesc de Stat din Moscova, actorul și regizorul Solomon Mikhoels, care a îndeplinit, în perioada celui de al Doilea Război Mondial, și funcția de Președinte al Comitetului Evreiesc Antifascist, motiv pentru care a fost asasinat, din ordinul expres al lui Stalin.

Proiectul a debutat în inauarie 2013, în Marea Sală de Concerte a organizaţiei UNESCO, iar manifestările culturale care au avut loc până astăzi, pe un număr impresionant de scene – Franţa, Republica Cehă, Germania, SUA, Canada, Israel, Georgia, Ukraina, Rusia – au antrenat artişti din toate colţurile lumii, în dorinţa de a demonstra că „arta adevărată nu cunoaşte frontiere”.
România este, şi ea, parte a acestui generos Proiect. Astfel, violonistul Ilian Gârneţ a putut fi aplaudat de publicul american în concertele organizate la Washington şi New York. În decembrie anul trecut, la Ateneul Român din Bucureşti, au avut loc alte două concerte, cu participarea renumitului nostru pianist, Dan Grigore, acompaniat de Orchestra Filarmonică „George Enescu”, sub bagheta îndrăgitului maestru Misha Katz, dirijor şef al Proiectului.
Pe data de 29 aprilie 2014, o nouă manifestare a fost organizată, de data aceasta la Moscova. Dedicat Zilei Victoriei, concertul a beneficiat de condiţii de desfăşurare deosebite, fiind programat în Sala Consiliului Suprem al Rusiei, cu alte cuvinte, în ”inima țării”, şi a fost prezentat în faţa unui public alcătuit din invitaţi speciali: senatori, personalităţi politice de vază, veterani ai celui de al Doilea Război Mondial etc. Deschiderea a revenit doamnei Valentina Matvienko, Preşedinta Consiliului Federaţiei Ruse, a treia persoană în stat ca importanță, după președintele țării, Vladimir Putin.
Programul concertului a fost alcătuit din piese cu mare succes de public, în interpretarea a trei muzicieni invitaţi: violonista georgiană, Liana Isakadze, cu cetățenie germană, dar care, de cinci ani, trăieşte la Paris, clarinetistul canadian, și el de origine georgiană, Julian Milkis, și subsemnatul, Ion Bogdan Ştefănescu, flautist român. Am fost acompaniați de orchestra de coarde – ”The Soloist of Russia” – orchestra oficială a acestui proiect, alcătuită din instrumentiști de clasă de pe întreg teritoriul țării, reuniți sub bagheta dirijorului de naționalitate franceză, Misha Katz, care, de mai bine de 15 ani, se bucură și de ovațiile publicului românesc.
Spectacolul a fost prezentat de un foarte îndrăgit actor rus de film, Vladimir Konkin, și a fost regizat, ca la carte, de Irina Goryunova: toate intrările artiștilor și invitaților care au ținut scurte alocuțiuni, au fost astfel cronometrate încât să se încadreze perfect pe durata proiecțiilor realizate special pentru eveniment.
Primele două momente muzicale au aparținut violonistei Liana Isakadze, o personalitate ce domină lumea violonistică de mai bine de 50 de ani. Generația mea era fascinată de discurile acesteia, produse de celebra casă ”Melodia” din fosta Uniune Sovietică. Încă de la vârsta de 6 ani a fost considerată ca fiind copil minune. A studiat cu David Oistrakh la Conservatorul din Moscova, unde a fost acceptată, la recomandarea maestrului, fără examen. A cunoscut o carieră internațională plină de succese alături de mari orchestre ale lumii și dirijori faimoși. Este laureată a celor mai prestigioase competiții violonistice din lume: Margueritte Long, Jacques Thibaud, Jean Sibleius și Ceaikovski.
Liana Isakadze a interpretat cu un aplomb impresionant și o sclipitoare tehnică a arcușului, partea I din ” Vara” de Antonio Vivaldi. Nu mai puțin sclipitori au fost și membrii orchestrei conduse de magicianul Misha Katz, care a dirijat cât se poate de sugestiv acest moment. Apoi, după câteva cuvântări și un moment poetic susținut de Vladimir Konkin, figură desprinsă parcă din filmele lui Mihalkov – înfățișare delicată, sensibilă, dar o voce plină de rezonanță, când gravă, când dublată de candoare -, a urmat al doilea moment al violonistei: partea a III-a din Concertul de Felix Mendelsshon, moment dirijat chiar de ea însăși – Liana Isakadze este bine cunoscută și pentru faptul că a înființat o orchestră de coarde georgiană pe care o conduce și cu care cutreieră întreg mapamondul -. Uralele au fost pe măsura interpretării.
De altfel, a fost și momentul în care mi-am dat seama de un lucru care m-a bucurat: publicul, alcătuit, cum spuneam, în marea sa majoritate, din oameni politici, reacționa perfect la impulsurile artistice. Din locul unde mă aflam, le puteam urmări reacțiile. Rar mi-a fost dat să văd atâta încântare, plăcere și entuziasm pe fețele unor oameni care ascultă muzică. Am fost convins, o dată în plus, că rușii au un dar special, ”ceva” care îi diferențiază de restul națiilor, și anume pasiunea cu care întreprind sau apreciază gestul artistic.
Nu mică mi-a fost uimirea când producătorul evenimentului, dl Mikhail Gluz, s-a urcat pe scenă pentru a interpreta un cântec compus de el însuși (a terminat Conservatorul din Moscova la secția dirijat de cor și compoziție). Melodia, foarte sensibilă, pe versurile Irinei Goryunova, cu un negativ foarte bine orchestrat, peste care vocea lui Mikhail s-a suprapus excelent, era un fel de cronică a unui moment istoric de referință în istoria Europei: Conferința de la Yalta.
Un alt invitat de marcă a fost clarinetistul Julian Milkis, care a interpretat ”Oblivion” de Piazzolla și ”Schubert-Tango”, un aranjament pe teme celebre din creația marelui compozitor. Acest clarinetist, care s-a stabilit în Canada, a avut șansa unică de a studia cu celebrul muzician Benny Goodman. A fost singurul lui elev. Chiar Julian mi-a mărturisit că pe baza acestei șanse incredibile și-a putut construi întreaga carieră ulterioară, căci oricine își dorește, desigur, să-l audă pe unicul clarinetist căruia Benny Goodman a fost dispus să-i transmită secretele fascinantei sale arte interpretative. Dincolo de poveștile și amănuntele din viața marelui interpret, păstrate de Julian Milkis în memoria sa afectivă, suntetul clarinetului său indică, fără posibilitate de tăgadă, influența inegalabilului Benny. Nu am auzit până acum la niciun clarinetist – în afară de Milkis – tehnica acelui vibrato pe care numai Benny Goodman îl stăpânea.
Despre mine… numai de bine (!) Adică, am fost invitat să interpretez piesa „Dance of the Blessed Spirits”, din opera ”Orfeu și Euridice˜ de Christoph Willibald Gluck, moment ce a căpătat o emoție în plus prin faptul că a fost dedicat victimelor atacurilor teroriste și a fost însoţit de proiecţia unor imagini dramatice, pe un ecran imens, situat în laterala scenei. Apoi, după alte intervenții muzicale și actoricești, am revenit în scenă pentru a interpreta celebra ”Badinerie” din ”Suita în si minor” de Johann Sebastian Bach. Pot spune că acompaniamentul realizat de Misha Katz împreună cu ”Soliștii Rusiei” a fost impecabil.
De altfel, impecabile au fost toate cele trei momente în sine ale orchestrei: finalul din ”Simfonia nr. 29” de Wolfgang Amadeus Mozart, finalul din ”Serenada pentru orchestră de coarde” de Piotr Ilici Ceaikovski și celebrul Vals din ”Suita de Jazz nr. 2” de Dimitri Shostakovici. Tehnica instrumentală eclatantă, dar și talentul evident al fiecărui membru din orchestră au permis ca reacțiile acestora și efectul muzical să fie pe măsura impulsurilor, atât de plastice, ale debordantului Misha Katz, îndelung aplaudat de public.
O menţiune specială se cuvine celor două personalităţi care constituie sufletul Proiectului „Cultura fără frontiere”: profesor Irina Goryunova, director artistic, scenarist şi director de scenă, şi Mikhail Gluz, producător general şi compozitor, care, prin strădania lor neobosită, reuşesc să demonstreze că, în zilele noastre, mai mult ca niciodată, cultura transcende graniţele ţărilor, aducând laolaltă oameni de pretutindeni, în cel mai generos spirit de colaborare şi de pace – fapt remarcat şi de numeroşi şefi de Stat, de organisme internaționale, miniştri şi importanţi oameni politici din ţările unde Programul „Cultura fără frontiere” s-a desfăşurat până în prezent. De altfel, datorită succesului său deosebit în lume, UNESCO a decis prelungirea Proiectului până în anul 2016.