Există în lumea noastră oameni a căror personalitate şi forță profesională le creează o aură de nemuritori, şi nu ne imaginăm că ar putea să dispară în timp ce noi continuăm să ființăm. Mă gândesc la unii doctori, bunăoară, cărora le încredințăm, cu ochii umezi şi suflet tremurând, trupul nostru atins de boli şi suferințe, convinşi că ne vor vindeca, fără să ne gândim, măcar pentru o clipă, că s-ar putea şi ei îmbolnăvi şi chiar muri vreodată. Dar când e vorba de un mare artist, şocul unei astfel de ştiri devine cutremurător. Un şoc am avut, realmente, aflând de dispariţia lui Arturo Benedetti Michelangeli. Rămâneam dintr-o dată fără idol şi studiul zilnic al pianului începea să-mi pară din ce în ce mai searbăd. Altă dată, un anunț neverosimil ascultat întâmplător la radiolul maşinii m-a tras brusc pe dreapta: murise Luciano Pavarotti, inegalabila voce a secolului XX. Tristețea grea ce mi s-a instalat în suflet la gândul că nu-i voi mai asculta – pe viu – niciodată nu m-a părăsit nici astăzi.
Acum două săptămâni, mă aflam la Timişoara pentru un recital în cadrul Festivalului Enescu şi, în timp ce-mi luam dejunul într-un restaurant, priveam neatent ecranul imens al televizorului de pe perete, cu gândul la ceea ce aveam de interpretat peste câteva ore. Deodată, retina mi-a tresărit căci receptase propia-mi imagine: cântam la flaut, acompaniat de Johnny Răducanu, pe scena Ateneului Român. Ce surpriză plăcută! – mi-am zis. Lovitura însă a venit imediat: banda curgătoare din josul ecranului anunţa cu litere de-o şchioapă că Johnny Răducanu a murit. Îl cunoscusem şi cântasem împreună. Am avut acest privilegiu. Peste amărăciunea ce-mi invadase sufletul au început să se aglomereze amintirile: îl vedeam venind spre mine, cu foarte mulți ani în urmă, pe când eram un tânăr în afirmare, invitatul lui Dan Grigore la o seară de gală, în care vedeta principală, alături de maestru, era însuşi Johnny; cu accent uşor americanizat ne spusese: “Gagiu’ face nişte nuanțe de îngheți; îi spargeți diseară!”. Au trecut anii şi am ajuns să cânt cu Johnny chiar la Ateneul Român, locul pe care îl prețuia cel mai mult. Imaginasem un spectacol intitulat “All that Jazz” la care Johnny mi-a făcut onoarea să participe. Şi-a aşteptat rândul în sală, ca spectator, şi când a fost invitat pe scenă, s-a ridicat destul de greu de pe scaun, în aplauzele furtunoase ale publicului, iar în clipa în care a simțit scândura şi lumina scenei, a devenit mai tânăr cu 40 de ani. Îşi regăsise universul, faţă-n faţă cu prietenul lui cel mai bun: pianul. A fost, ca de obicei, extraordinar.
O personalitate inimitabilă, recunoscut, iubit şi respectat de către toți românii, fie ei oameni de rând sau oameni de artă, Johnny Răducanu a fost ovaționat în recitalurile sale solo, alături de partenerii de jazz, în memorabilele spectacole concepute împreună cu Ion Caramitru. Toată lumea dorea să-l vadă, dar l-am auzit plângându-se că nu se mai bucură de popularitatea de altă dată, punând aceasta pe seama faptului că îmbătrânise. Nu era aşa, un artist mare nu îmbătrâneşte niciodată. Johnny Răducanu este un brand al nostru şi nu-nțeleg cum de nu există CD-uri şi DVD-uri cu înregistrările şi aparițiile lui scenice. Ne-a lăsat şi foarte multe compoziții, pe nedrept ignorate. Să fi scris doar “Jocul țambalelor” (interpretat magistral de Aura Urziceanu) şi tot ar fi meritat un loc de seamă în istoria jazzului românesc. Poate, măcar acum, în ceasul al doisprezecelea, se va întâmpla minunea şi vor apărea pe piaţă CD-uri cu muzica şi interpretările lui. Altfel, nu mi-ar rămâne decât consolarea că iubitorii de muzică păstrează în colecția lor vechile LP-uri ale lui Johnny. Am aflat că ele există de la Iosif Sava, care a povestit odată că, alfându-se la New York, a fost îndemnat de un american împătimit al jazz-ului să asculte la picup “a grate black man from Romania: Johnny Răducanu“.
Fiindcă nu ştiu şi nici nu vreau să închei acest articol, îmi voi aduna sufletul pentru a rosti acest poem:
Moartea unui artist
Când moare un artist
Plâng cocorii
Zborul lor în cerc
Vesteşte teama rătăcirii
Când moare un artist
Memoria berzei
Ca o fotografie arsă
Rămâne agăţată de cer
Când moare un artist
Viaţa se năpusteşte în sens invers
Pentru ca totul
Să se mai întâmple o dată