Skip to content →

“Viermi de mar” in dialog

Dan Dediu, o personalitate de tip renascentist, ludic, eclatant şi plin de vervă îşi depăşeşte propriile recorduri. Dacă la 22 de ani obținea o bursă Herder, iar la 33 de ani devenea şeful catedrei de compoziție din cadrul Universității de Muzică din Bucureşti, când a împlinit 40 de ani a fost numit Rectorul Universității de Muzică Bucureşti.

IBŞ: – Dan, am fost colegi de liceu, apoi de facultate, dar prietenia noastră s-a sedimentat, după studii, datorită preocupărilor estetice comune. Îmi aduc aminte că în liceu toată lumea vorbea de pianistul excepțional – Dan Dediu. Cum şi de ce ai renunțat la cariera de interpret în favoarea celei de creator?

DD: – De la bun început am considerat pianul ca fiind o “proteză”, pentru că, de fapt, mi-am dorit să devin compozitor. Cu gândul ăsta m-am dus la Şcoala de Muzică din Brăila. La vremea aceea, opinia unanim răspândită era că nu poți deveni compozitor fără să fii cântat la pian: îți dezvoltă auzul armonic, polifonic, auzul interior şi deprinzi anumite aptitudini prin care poți citi partituri complexe. La început am avut noroc de profesori “simpatici”, care m-au pus să studiez game, la nesfârşit şi, în felul acesta, am învățat de timpuriu să jonglez cu tonalitățile. Nu studiam foarte mult, dar îmi plăcea să improvizez. Mai târziu, în vremurile acelea atroce, când lumina se închidea peste tot la 8 seara studiam la…

IBŞ: – Lumânare…

DD :- Nu, pentru lumânare îți trebuia aprobarea pompierilor, aşa că foloseam lanterna. Studiam 7-8 ore pe zi.

IBŞ: – Filonul acesta artistic e o moştenire de familie? Cele două surori ale tale sunt tot artiste.

DD :- Nu, părinții mei nu au cariere artistice. Cred că intuiția mamei ne-a purtat pe acest drum: Elena, sora cea mică, e soprană, iar Aurora artist plastic.

IBŞ: – Abia acum instaurezi o dinastie artistică. Băiatul tău, Eugen, sudiază pianul…

DD: – A studia pianul nu înseamnă şi a profesa; poate se va face actor, regizor… Prestigiul muzicii s-a schimbat: pe vremea mea, dacă alegeai acest drum, îți petreceai toată viața făcând muzică. Devenea vocație. În contemporaneitate însă se iveşte următorul fenomen: sunt unii care fac muzică şi care, pe lângă muzică, profesează şi alt ceva sau aleg un domeniu trans-disciplinar ajungând la muzica electonică, algoritmică. Există şi cei care studiază muzică multă vreme şi, brusc, se reprofilează: îşi deschid o firmă sau fac politică…

IBŞ: – Nu te gândeşti la Mădălin Voicu acum, nu?

DD: –  Nu, ci la Vitautas Landsbergis, care a fost muzicolog şi apoi a devenit Preşedinte de Stat; sau la avangarditul Ignatz Paderevski, mare pianist, care a devenit Prim-Ministru al Poloniei.

IBŞ: – Băiatul tău, la nivelul de acum, exersează game, “la nesfârşit”?

DD: – Nu, de loc.

IBŞ: – Dar ai răbdare să studiezi cu el?

DD: – Nu, e un defect pe care mi-l recunosc.

IBŞ: – Te-ai gândit că poate prestigiul tău combinat cu lipsa de răbdare l-ar putea complexa pe Eugen?

DD: – Chiar aşa se şi întâmplă şi atunci Valentina sudiază pianul cu el, iar eu, din când în când, fac teorie şi audiții orientate. În felul ăsta şi-a format un gust imbatabil. L-am luat la multe concerte de muzică contemporană. A crescut cu muzică atonală: Schoeck, Nonno, Iorgulescu, adică ce ascultam noi în casă. La un moment dat, aveam îndoieli în ceea ce priveşte auzul lui.

IBŞ: – Soția ta, Valentina Sandu-Dediu, redutabil muzicolog, recent laureată a Academiei din Berlin îți este alături de la începutul carierei tale. E bine să trăieşti în permanență cu un ochi critic asupra ta?

DD: – Am încredere oarbă în gustul şi în capacitatea Valentinei de formulare lapidară şi rapidă a unui diagnostic. Nu aş fi ajuns aici fără ochiul ei a-tot-prezent. Ştie să asculte, are referințe foarte clare şi realizează imediat în ce parte se îndreaptă corabia în zona asta atât de lipsită de busolă a muzicii contemporane.

IBŞ: – Ți s-a întâmplat ca după o primă audiție să reconsideri lucrarea în funcție de părerea ei?

DD: – Nu, niciodată. Nu revin asupra lucrărilor în aceeaşi formă. Pot face transcripții în care să fiu creativ. S-a întâplat ca anumite piese să nu-i placă şi mi-am pus întrebări. Se întâmplă, ca după un timp, nici mie, anumite piese, să nu-mi mai placă. Încerc totuşi să merg mai departe. E o problemă de obțiune şi de curaj. E foarte important să ai curaj. Sunt de părere că mai bine o “dai în bară” decât să te repeți.

IBŞ: – De regulă elaborezi mult lucrurile sau există un anumit suflu, o vrie a creației?

DD – Depinde de lungimea piesei sau de aparatul instrumental. Vorba lui Creangă: “nu ştiu alții cum sunt”, dar mie mi se întâmplă următorul fenomen: totul demarează printr-o inspirație puternică pe care mi-o notez sub formă de schițe: desene, crochiuri, haşurări care surprind volume, instrumente sau idei motivice, melodico-ritmice. Apoi, munca de elaborare rezultă în urma strângerii unei mase critice de detalii pe care le fixez şi uitându-mă la televizor sau mergând pe stradă. E ca şi cum ai aduna cuie de pe jos în ideea că, la un moment dat, îți vor folosi la ceva. În cele din urmă, nu-mi rămâne decât să mă hotărăsc să încep piesa. Primele două ore sunt critice, apoi intru într-un anumit sistem. Când fluidele energetice, spirituale şi fizice se echilibrează reuşesc să disting drumul pe care să o iau. Chiar dacă îmi întrerup travaliul şi mă duc, spre exemplu, la un concert, nu mă relaxez, mă duc în “cercetare” şi poate că primesc chiar un impuls, un ajutor, o rezolvare. Abia spre finalul elaborării lucrării nu mă mai pot opri din scris. Intru în “vrie”. Se strânge o energie psihică pe care trebuie să o eliberez.

IBŞ: – Proiectul meu – Barock, ba clasic – avea nevoie de un concert rock, iar tu mi-ai sărit în ajutor fără echivoc. Cum de te-ai urnit atât de repede?

DD: – Scriind pentru tine, o violonistă excepțională (Keiko Urushihara) şi un ansamblu de profesionişti am avut un mare privilegiu, adică exista un material excelent de speculat. A trebuit doar să găsesc un argument ideatic cu care să rezolv o problemă de compoziție. E ca şi cum cineva face un nod pe care eu încerc apoi să-l deznod. Ori tu mi-ai dat un nod important de desfăcut: cu doi solişti şi un ansamblu de coarde trebuia să intu într-o lume care e bazată pe percuție. Cu alte cuvinte, să transpun şi să stilizez ritmul de rock şi sonoritatea de chitară electrică, astfel încât ele să rămână străvezii într-un mediu în care eu pot fi creator. Nu am vrut să fac o fuziune, ar fi fost prea simplu.  A fost mai mult un proces de “năpârlire”, de metamorfoză. Am intrat în rock-ul ăsta ca vierme şi m-am născut fluture.

IBŞ: – De ce eşti obsedat continuu de viermi? Ai un ciclu intitulat Viermi de măr, în care acumulezi lucrări de o varietate ideatică şi de o prospețime tehnică surprinzătoare.

DD: – Viermele de măr îmi e simpatic pentru că la ora actuală e pe cale de dispariție, din cauza normelor europene.

IBŞ: – Adică o să ne fie dor de ei?

DD: – Exact… lăsând gluma la o parte, pentru mine viermele de măr este fiecare dintre noi. Toți ne hrănim din mărul ăsta imens care reprezintă lumea actuală sau, în cazul nostru, muzica. Săpăm canale. Uneori ne intersectăm unii cu alții, alteori mergem pe aceleaşi canale fiindcă ne e mai uşor, dar niciodată nu putem devora întregul măr. E o metaforă a condiției noastre de muzicieni. Chiar dacă vrem să facem tot ce se poate, nu vom reuşi nicidoată acest lucru. Viermele de măr e un fel de Sancho Panza în piele de Don Quijote. Pe de altă parte, e drept că acest titlu are şi o componentă ludică.

IBŞ: – Apropos, ludicul este o emblemă a stilului tău. Prin sunete, umorul atinge zone nebănuite. Îți propui lucrul acesta sau e ceva natural?

DD: – Umorul mi se pare un catalizator al comunicării; este o cale de a accesa intimitatea celuilalt. Umorul poate fi aplicat pe mai multe paliere: la un nivel epidermic sau profund.

IBŞ: – Dă-mi câteva exemple. Ştiu că ai o piesă pentru “două mâini stângi”.

DD: – Da, Pastorala cinică pentru două mâini stângi sau Cartoon variations on a Theme by Mozart, opera Munhausen, opera Postficțiunea în care personajele sunt prinse într-un joc pe computer; se numesc Faust, Brumhilde, Othello şi Dracula; e o lucrare scrisă pe un libret personal. Roch’n roll de Bogomil – o apropiere paradoxală între un curent al muzicii pop din anii ’50 şi vestiții călugări catari din Bulgaria.

IBŞ: – Opera ta Baronul Munhausen a fost cântată la Berlin..

DD: – De 15 ori, la ???????…

IBŞ: – Ce părere ai despre situația stranie în care compozitorii noştri valoroşi sunt mai mult cântați în străinătate decât în stagiunile autohtone?

DD: – Situația a început să se schimbe, datorită ție şi a altor câtorva interpreți. E drept că fenomenul a persistat în deceniul anilor ’90.

IBŞ: – Eu mă gândesc la proiectele de anvergură: opere, simfonii. Chiar şi noi, profesioniştii, trăim o anumită spaimă în a ne apropia de lucrările monumentale. Nu ar trebui oare conceput un program care să apropie acest tip de muzică de public printr-o propagare bine susținută şi valoroasă a creației muzicale contemporane?

DD: – Sigur că da. Poate că încă nu a venit momentul psihologic oportun în care noi să reuşim să ne dezlănțuim în creare unor proiecte majore. Lumea este încă chircită înăuntrul ei. Eu aşa o simt. E şi vina instituțiilor noastre care stabilesc că publicul doreşte numai Văduva veselă. Cred că un minimum de viziune în alcătuirea stagiunilor s-ar cere.

IBŞ: – Bursele de creație pe care le-ai primit ți-au marcat în verun fel dezvoltarea ta intelectuală, spirituală, muzicală? O performanță uluitoare a fost bursa Herder.

DD: – E drept, aveam 22 de ani. După aceea am mai primit şi altele oferite de fundații din Elveția sau Germania.  Am fost invitat la Colegiul de Ştiințe din Berlin. Am locuit un an la Bamberg, pentru o bursă de creație.

IBŞ – E benefic acest timp petrecut în altă parte, pentru a crea?

DD: – E bună o cură de genul ăsta, pentru că fiind prişi în debandada cotidiană, acționăm ca un obiectiv nefocalizat. Ori un asemmenea răgaz îți oferă posibilitatea să lucrezi la claritate. Astfel observi ceea ce faci tu, reflectezi la ceea ce spun alții despre ceea ce faci tu şi distingi ceea ce fac alții concomitent cu părerea ta despre ei. Se creează o adâncime a ființei care îți dă posibilitatea să mergi mai departe, nu să pici în abisul depresiei.

IBŞ: – Şi atunci, din tumultuul ăsta pe care ți-l impune viața cotidiană se deprinde nevoia de meditație.

DD: – Sigur, însă de meditație poți avea parte şi în vacantă. Câştigăm enorm din călătorii: descoperi mentalități diferite; realizezi că nu eşti singur, că ceea ce se întâmplă în România nu e buricul pământului.

IBŞ: – Întâlneşti şi alți “verimi de măr”.

DD: – Exact. E foarte important, altminteri ne imaginăm singuri. Mărul e destul de mare ca să-i mai conțină şi pe alții.

IBŞ: – Pe lângă performanțele artistice ce, până la urmă, alcătuiesc firesul personalității tale, ai dovedit şi reale aptitudini de organizator. Ai reuşit să impui în planul nostru muzical o formație de mare calibru – Profil. Această nouă ipostază te oboseşte sau îi faci față cu dezinvoltură?

DD: – Formația acoperă o nişă greu de exploatat în zona ansamblurilor de muzică contemporană. E practic o orchestră de cameră în care fiecare instrument e reprezentat la nivelul unui singur solist. În total 15 solişti plus un dirijor capabil să coordoneze totul pe lucrări scrise nu numai de mari maeştri, dar şi de foarte tineri compozitori. Munca de coordonare îmi mănâncă multe impulsuri telefonice, dar o fac cu mare plăcere pentru că membrii Profil-ului sunt de o mare claitate umană şi profesională.

IBŞ: – De ce mă mir eu de capacitatea ta organizatorică când tu ai devenit Şeful Catedrei de Compoziție al Universității de Muzică din Bucureşti, la doar 33 de ani? Nu ştiu pe nimeni să se laude cu o asemenea performanță. Ai condus practic o catedră unde evoluează nişte somități, în general. De fapt, îți depăşeşti propriile recorduri: şef de catedră, conducătorul formației Profil şi, performanța supremă, Rectorul Universității de Muzică din Bucureşti, la 40 de ani. Incredibil dar adevărat. Ce ai simtit în clipa în care ai aflat că ai câştigat alegerile?

DD: – M-am simtit ca aproapele lui Prometeu – Atlas – care are pe umerii lui o povară imensă. Am parcurs o perioadă de învățare cruntă a multor domenii care îmi erau complet străine: legislație, cutume din zona contabilă.

IBŞ: – Simți că, în clipa asta, eşti cotropit de problemele pe care le incumbă funcția de rector şi neglijezi latura ta creativă?

DD: – Nu, în nici un caz. Sunt atât de obsedat de muzică, încât abia aştept să ajung la masa de lucru.

IBŞ: – Gurile rele se întrebau de ce nu rămâi la masa de scris?

DD: – Există o asemenea “memă” în mediul social românesc, cum că funcția publică nu face alt ceva decât să castreze funcția profesională. Culmea, pe mine compoziția mă ajută enorm în noua mea ipostază. Mi-am dezvoltat un simț polifonic deosebit şi gândesc toate activitățile pe care le am de îndeplinit ca pe o “fugă”. Dacă imaginezi o fugă la opt voci, trebuie să ai grijă de fiecare în parte. Totul trebuie să sune armonios.

IBŞ: – Cu o asemenea tehnică ai fii mult mai bun de prim-ministru… Compozitori preferați ai?

DD: – Sigur. Multă vreme am avut compozitori preferați în funcție de luni şi de zile. Acum îi aleg in funcție de ore. Am ajuns la performanța în care îmi dau seama de puterea interioară a unui compozitor, a unei muzici în primele 30 de secunde de audiție.

IBŞ – Dă-mi câteva nume de compozitori valabile pentru modul tău de a judeca lucrurile.

DD: – Ideea e că nu pot asculta numai un compozitor. Fiecare are şi lucări mai bune şi mai slabe. Cu cât eşti un compozitor mai bun, cu atât ai mai puține lucări slabe. Dar asta nu înseamnă că nu le ai. Spre exemplu, Mozart are cele mai multe lucrări bune. Există în epoca noastră nişte compozitori absolut formidabili. Ei vor fi sau nu validați, dar mie îmi plac la nebunie. Din păcate, pentru publicul românesc par nişte nume obscure: Henri Duttileux, Magnus Lindberg, Johnathan Harvey şi neapărat Stravinsky.

IBŞ: – Dar compozitori români?

DD: – Absolut remarcabili au fost Ştefan Niculescu, Liviu Glodeanu, Tiberiu Olah, Anatol Vieru, Miriam Marbe. Sunt mari maeştri în viață, precum Aurel Stroe. Sunt fascinat de puterea muzicii sau anti-muzicii lui Octavian Nemescu şi, bineînțeles, sunt atras de sesibilitatea muzicii Doinei Rotaru şi de acuitatea muzicii lui Călin Ioachimescu.

IBŞ: – Pentru că eşti direct implicat în educarea tinerelor generații, ai putea să numeşti trei tineri emblematici ?

DD: – Sigur că da: Cristi Lolea, Diana Rotaru şi Mihai Măniceanu.

IBŞ: – Enescu îți place?

DD: – Sincer vorbind, eu am constatat la mine o alergie, pe care mediul cultural românesc, ridicându-l în slăvi pe Enescu, a declanşat-o chiar asupra generației mele. A trebuit să ascultăm foarte mult Enescu, dar nu o făceam cu plăcere. Nu am găsit, asemenea generației profesorilor noştri, un argument pentru a merge mai departe, pornind de la muzica lui Enescu. Ştefan Niculescu, Theodor Grigoriu, Pascal Bentoiu preiau intuiții din muzica lui Enescu şi, bazându-se pe ele, construiesc sisteme noi de compoziție, foarte diferite unul de altul. În cazul generației mele, lucrul ăsta nu a funcționat, probabil pentru că am fost intoxicați cu idologia pro-Enescu, aşa cum, în mediul literar, s-a întâmplat cu ideologia eminesciană. Cu siguranță există capodopere enesciene. Eu chiar am preferințe între acestea, dar, mai bine recunosc cinstit: Enescu nu a fost unul dintre preferații mei. Cu cât însă înaintez în vârstă, cu atât îmi dau seama ce uriaş este Enescu la nivelul arhitecturii, formei muzicale. Nu cred că a mai existat vreun compozitor atât de complex la nivelul detaliilor arhitectonice. Simfonia a-III-a  e un hățiş, dar un hățiş gotic genial. A fost acuzat că lucrează cu un material declasat, că este un romantic întârziat, însă important este ce faci cu acest material. Dacă tot avem, în zilele noastre, undă verde, dacă tot s-a dat drumul la melodie, la armonie, atunci depinde doar de cum croieşti materialele sonore. Sunt compozitori care au o dexteritate fantastică la nivelul efectelor, dar care sunt de o naivitate proverbială la nivelul formei. La Enescu e exact invers. Mi se pare absolut profetic. Porneşte de la o bază existentă, dar construieşte un univers fabulos. Simfoniila I şi a-II­­-a trebuie analizate sub acest aspect. Iar finalul din Oedipe mi se pare realmente magie în masă. E ceva acolo care mă înspăimântă.

IBŞ: – Există interpreți sau ansambluri care ți-au stârnit interesul, dedicându-le astfel anumite lucrări?

DD: – Am avut norocul să fiu provocat de ansambluri excepționale. Nu mai departe de Timişoara am găsit un asemenea ansamblu – Trio Contraste – din care cu onor faci parte şi care, de fapt nu e un ansamblu, ci o familie de creatori, de “viermi de măr”. V-am dedicat multe lucrări. Apoi, am scris pentru ansamblul Secolul XX din Viena, pentru L’Ensemble Intercontemporain din Paris, pentru Filarmonica “G.Enescu”, pentru Orchestrele Radio şi alte ansambluri din țară, pentru filarmonicile din Taiwan, Budapesta sau Tokio, Orchestre Fraçaise du flûtes şi European Saxophon Ensemble.

IBŞ: – Ai vreun răspuns pregătit pentru vreo întrebare care încă nu ți-a fost pusă? Acum e momentul …

DD: – Nu, de regulă întrebările îmi provoacă răspunsurile. Răspunsurile standard sunt bune să te scoată dintr-o situație neplăcută, dar plăcerea adevărată e atunci când găseşti noi răspunsuri, când provoci.

IBŞ: – Eşti dezinvolt pentru că ai şi o bogată experiență de televiziune. Ai fost realizator şi prezentator al emisiunii  Aventura sunetelor, în care ne uimeai pe toți cu puterea ta de sinteză. În 30 de minute reuşeai să asociezi, cu o logică infailibilă, toate artele, explicând conexiunile pe înțelesul tuturor.

DD: – A fost o provocare. Emisiunile m-au captivat şi am câştigat enorm din acest demers, pentru că ajungeam la esență dintr-un noian de fişe extrase din cărți şi internet, pe care apoi, dintr-un limbaj elucubrant, muzical, le traduceam în limbaj cotidian.

IBŞ: – Hai să încheiem interviul nostru într-o cheie fistichie: eşti compozitor, pianist, profesor, rector, realizator şi prezentator de emisiuni. Cu alte cuvinte, o personalitate de tip renaşcentist. Dat fiind faptul că timpul este vital pentru ceea ce îți propui zilnic, ai accepta să risipeşti câteva ore pentru o partidă de fotbal, la care te invit?

DD: – Mai presus de tot ceea ce ai enumerat tu sunt un “vierme de măr”, astfel încât, o partidă de fotbal mi s-ar părea absolut fezabil.

Published in News

One Comment