Skip to content →

Viena mon amour

Statutul meu profesional mi-a permis, încă de pe vremea când eram elev, să pot călători în locuri în care alții doar îşi imiaginau că ar putea ajunge. Dacă lucrurile care diferențiau modul nostru de viață de cel al altor societați occidentale erau pe atunci evidente, după anul 2000 standardul nostru de viață a crescut considerabil, circulația către orice zonă dorită a devenit posibilă, iar în momentul de față, suntem parte integrantă a Uniunii Europene, adică aparținem şi culturii acesteia. Totuşi, ceva ne ține oarecum la distanță de ceea ce înseamnă marea cultură, cu efecte serioase asupra societății noastre moderne, ce aspiră la obținerea unui loc de seamă în panorama culturilor importante.

Întâmplarea a făcut ca, de curând, să mă aflu, împreună cu fiica mea, într-o vacanță la Viena, vacanță în care ne propuseserăm să vizităm cât mai multe muzee, pentru că Maria este elevă la Liceul de Artă “Nicolae Tonitza” şi îşi dorea să vadă, pe viu, cât mai mult Klimt, Gustav Klimt (ați ghicit, l-am parafrazat pe Bond, James Bond). Umblând în neştire pe străzile Vienei, simțeam cum ceva parcă ne privea din toate părțile, ceva ne asigura că ne aflăm în centrul cultural al Europei, poate chiar al lumii; ceva ne spunea că pe acel pavaj călcaseră cei mai valoroşi artişti, oameni de cultură, oameni importanți care au marcat evoluția omenirii prin creațiile lor, prin ceea ce au imaginat, au gândit, au rostit, lăsându-le vienezilor un patrimoniu de invidiat. Vântul ne şoptea că suntem pe drumul cel bun, frunzele ne făceau semn unde trebuia să ne oprim, soarele – foarte darnic cu noi – ne mângâia rănile picioarelor, zâmbetele trecătorilor ne asigurau că le suntem dragi, mirosurile patiseriilor elegante şi doldora de foetaje ne înviorau simțurile, caleştile cu vizitii desprinşi din poveştile cu prințese ne însoțeau drumul, iar tineri îmbrăcați de epocă ne ațineau calea, îmbiindu-ne cu bilete la cele mai râvnite concerte şi spectacole. Aşa am realizat că, la Viena, se vând pe stradă bilete la Operă, la Filarmonică şi la o mulțime de săli de concert situate în cele mai grozave palate şi catedrale. Adică, oferta artistică a unei singure seri este de-a dreptul copleşitoare: balet, operă, concert simfonic, ansambluri specializate în muzică barocă, cu muzicieni purtând costume de epocă – o reală încântare a ochiului şi auzului. Am cumpărat bilete ieftine, dar scumpe, adică 40 de euro de persoană şi vă asigur că a meritat cu vârf şi îndesat. La 12 ani, câți are Maria, să asişti la un spectacol în celebra sală a Operei din Viena sau să mergi la Musikverein – sala în care se ține dintotdeauna renumitul concert de Anul Nou şi în care cântă, în fiecare săptămână, minunata orchestră filarmonică vieneză, cu biletele vândute pe toată stagiunea -, sau să intri într-o sală de bal în care este organizată o gală de operă şi balet sunt evenimente ce, cu siguranță, îți marchează evoluția ulterioară ( eu țin minte sejurul meu de trei zile la Paris, cu corul Voces Primaverae, când aveam 10 ani; am vizitat atunci cât am putut din Muzeul Luvru şi nu l-am uitat niciodată). Dar şocul şi mai mare a venit când am realizat că peste tot, pe autobuze, în stațiile de tramvai sau metrou, pe clădiri, pe taxiuri, erau postere imense cu Mozart, Van Gogh, Gustav Klimt, Placido Domingo, Riccardo Mutti, Helene Grimaux, Herby Hancock. Sau când am descoperit că, dezinvolți şi nepăsători, călcam pe stelele încrustate în pavajul stației de metrou de la Operă, ori în asfaltul ce înconjoară clădirea sau pe drumul ce duce spre Musikverein, stele ce poartă numele marilor compozitori şi artişti care au trăit sau au trecut prin această adevărată capitală culturală a lumii. Aşa ne-am dat seama că, la Bucureşti, ochii ce ar trebui să ne privească şi să ne îndrume paşii sunt îndreptați în pământ, de ruşinea miilor de postere lipite pe tot ce ne înconjoară, cu manelişti, spectacole îndoielnice, derizorii, jignitoare, într-o învălmăşeală ce relevă nivelul intelectual al celor care organizează acest tip de spectacole. Nici vorbă ca vreun edil al capitalei să copieze ideea de a pava cu stelele marcante ale artei româneşti împrejurimile Ateneului Român; prImăria e ocupată să aprobe, aproape săptămânal, organizarea de evenimente subculturale şi extrem de agresive, lângă Filarmonica bucureşteană, ce îşi vede astfel periclitată buna desfăşurare a concertelor. Situația creată mă face să mă gândesc tot mai des la celebra întrebare pe care Maestrul Elenescu a adresat-o în plină şedință de partid a Orchestrei Naționale Radio: ”

Dacă la noi e aşa de bine şi la ei aşa de rău, atunci de ce la noi e aşa de rău şi la ei aşa de bine?”

Published in News

Comments