Skip to content →

Un compozitor contemporan îndrăgostit de muzica secolelor trecute

Eugen Wendel, un compozitor discret, ce compune o muzică plină de rafinament, reuşind să creeze o lume sonoră desprinsă dintr-un suport real de cunoştințe în domeniul acusticii.

 

IBŞ- D-le Eugen Wendel, cum era pe vremea studiilor dumneavoastră în România?

EW – Am prins nişte ani mai grei, imediat după război, când învățământul muzical în România era abia în formare. Aveam însă în familie un bunic, violonist amator, aşa că am început mai întâi studiul viorii. Apoi am trecut la pian, fără intenția de a ajunge un profesionist al instrumentului. Abia la 14 ani m-am hotărât că acesta este drumul pe care vreau să merg în viață. Era destul de târziu. A trebuit să studiez foarte serios, să-mi completez cultura muzicală în afara învățământului oficial. Influențat de sfaturile celor din jur, la momentul în care trebuia să aleg facultatea, am apucat un drum mai sigur, aparent lăturalnic, dar în fapt de mare folos muzicii: am intrat la Facultatea de Electronică din cadrul Politehnicii, unde exista o secție de audio-frecvență care se ocupa direct cu problemele legate de muzică (înregistrări, acustica spațiilor închise precum săli de concert sau studiouri de înregistrări, sonorizare). Diploma mea am realizat-o în domeniul construcției de studiouri muzicale.

IBŞ – Foarte interesant. La vremea aceea se putea studia aşa ceva, iar acum ducem o acută lipsă de specialişti în acest domeniu. Cei care îşi doresc să studieze inginerie de sunet, acustică etc., iau drumul străinătății.

EW – Mai târziu mi-am şi pus în practică, efectiv, cunoştinţele, fiindcă, angajat fiind la Electrecord, singura casa de discuri existentă în țară la vremea respectivă, s-a pus problema construirii unui studio, iar această sarcină mi-a revenit mie. A ieşit onorabil.

IBŞ – Dar ce se întâmplase cu acea hotărâre de la 14 ani?

EW – E drept, simțeam că nu puteam trăi fără muzică. Pe atunci, în învățământul de stat aveai dreptul doar la o singură facultate, aşa că a trebuit să obțin o aprobare specială pentru a doua facultate şi m-am înscris la Conservator, continuându-mi totodată munca în studiourile Electrecord.

IBŞ – Pactic erați un pionier în domeniu la vremea aceea.

EW – Este adevărat. Nu exista vreun specialist care să fi avut studii în ambele domenii.

IBŞ – Din păcate, la noi nu există în cadrul Universității de Muzică o secție care să pregătească maeştri de sunet.

EW – În Germania există centre speciale unde se studiază această profesie. Sunt două astel de secții numai în Berlin, dar şi în Detmold, Düsseldorf sau München.

IBŞ – Am avut şi eu ocazia să imprim în Germania, la Deutchlandfunk-Köln, WDR şi Hessicher Rundfunk – Frankfurt. Este o mare diferență față de ceea ce se întâmplă la noi, cu toate că şi Societatea Română de Radio dispune de o aparatură foarte performantă. Oare ce se întâmplă?

EW – În principiu, înregistrările se fac fără deosebiri substanțiale față de cele tradiționale, excepţie făcând mijloacele tehnice, care au evoluat foarte mult în ultimul timp. De asemenea, s-a progresat enorm în tehnica de emisie, pretențiile fiind foarte ridicate, mai ales în cazul muzicii clasice sau contemporane. Lumea îşi doreşte să asculte, chiar şi în maşină, o calitate a înregistrării şi emisiei ei în undă cât mai fidelă sonorității unei săli de concert, cu cei mai buni parametri acustici. Dacă aceşti parametri nu sunt realizați, se pierde interesul. Ori marile instituții Radio nu îşi permit să piardă ascultători. Este o afacere care necesită o enormă investiție în plan tehnic şi uman (crainicii sunt special şcoliți, cu voci extraordinare, studiate îndelung, voci care captivează atenția ascultătorilor), dar care, implicit, aduce şi foarte mulți bani. În primul rând însă contează calitatea.

IBŞ – Ce profesori ați avut în facultate?

EW – Înainte chiar de a intra la secţia de compoziție am lucrat cu Aurel Stroe, cu care am continuat, în Conservator, cursul de orchestrație. La compoziție l-am avut pe Tiberiu Olah.

IBŞ – Vărul dumneavoastră, Cornel Wendel, actor şi asistent la clasa d-nei Sanda Manu, la IATC, pe care l-am întâlnit la Stockholm, îmi povestea despre serile fascinante de la Aurel Stroe, unde vă întâlneați să ascultați şi să comentați ultimele apariții discografice cu muzică contemporană, care erau prohibite la vremea aceea.

EW – Într-adevăr, Stroe era unul dintre cei care avuseseră posibilitatea să strângă tot felul de informații, greu de obținut pe atunci. Dar sursa importantă era profesorul său, Mihail Andricu, cel care a şi ințiat acel tip de întâlniri.

IBŞ – Înainte de a pleca din România vi s-a cântat muzica?

EW – Destul de mult: muzică de cameră, simfonică şi vocal-simfonică, atât în Bucureşti cât şi prin celelalte centre muzicale din țară. A fost o activitate intensă, până la un moment dat când a intervenit o schimbare radicală: pentru a ți se cânta în public o lucrare, era obligatoriu să obții un aviz al Comisiei Simfonice din cadrul Uniunii Compozitorilor care, pe lângă partitură, cerea şi o înregistrare realizată în urma primei audiții a lucrării respective. Numai aşa primeai aprobarea definitivă de a fi executată în public. Acestea fiind condițiile, am prezentat comisiei de avizare o înregistrare a muzicii mele intitulată “Vissara”, realizată cu mult entuziasm de către formația Musica Nova, muzică ce a stârnit mari discuții, care au constituit începutul unei alte ere pentru mine, ca şi pentru alți colegi, în special din genrația tânără.

IBŞ – Adică? Ce pericol putea să constituie acea piesă pentru bunul mers al Uniunii Compozitorilor şi al societății socialiste în curs de dezvoltare?

EW – Era, de fapt, o comisie de cenzură. Ceauşescu fusese în China, de unde se întorsese profund impresionat de revoluția culturală a lui Mao, ale cărei principii a dorit să le introducă imediat în România. În muzică însă, ce criterii de interdicție puteai să aplici? Au avut de suferit cei tineri, cu viziuni mai moderne, mai novatoare, care nu se încadrau în linia tradiționalistă acceptată de forurile superioare de partid. În cazul lucrării amintite, “Vissara”…

IBŞ – S-au speriat de titlu!

EW – Titlul n-ar fi fost chiar o problemă, cu toate că era compus prin alăturarea – chiar dacă nu în forma gramaticală corectă –  a două cuvinte latineşti: vis (putere) şi ara,ae (altar). Îi intrigase însă pulsația ritmică ce apărea la un moment dat, pentru ca pe parcurs să dispară şi să reapară din nou, iar în final să devină dominantă, imaginând scurgerea obiectivă a timpului, fapt ce l-a determinat pe preşedintele comisiei să considere muzica mea ca fiind psihedelică.

IBŞ – Acum ați fi fost în topul clasamentelor.

EW – Acum, poate. Atunci însă erai înfierat. Interesant este că cel care a stigmatizat compoziția mea avusese mult de suferit de pe urma regimului, dar, cu toate acestea, îşi luase în serios postura de judecător al istoriei muzicii. Chiar şi Zeno Vancea a povestit că, pe vreamea studiilor sale la Viena, a întâlnit un doctor care pretindea că un sunet mai lung de “un minut şi treisprezece secunde”!!! devine nociv sănătății, ori la mine, acel ostinato nu reprezenta un sunet, ci o succesiune de sunete, variate mereu timbral.

IBŞ – Şi bănuiesc că nimeni nu v-a luat apărarea.

EW – Ba da, au existat şi voci în apărarea lucrării mele, dar din păcate au lipsit de la şedința respectivă tocmai profesorii mei, Tiberiu Olah şi Aurel Stroe. La prima evaluare a avut loc o înţelegere: să nu se ia o hotărâre, urmând ca lucrarea să fie rediscutată într-o altă şedință; la aceasta însă au fost convocaţi în mod special membri cunoscuți prin concepția lor conformistă.

IBS – Şi iată cum compozitorul a îmbolnăvit poporul!

EW – O să râzi, dar Wilhelm Berger, care avea un copil handicapat, a confirmat teoria nocivității muzicii mele, susținând că nu respectă principiile terapiei muzicale.

IBS – Să înțeleg că decizia comisiei a fost: s-a rezolvat, nu se poate!

EW – Asta n-ar fi fost nimic. Problema s-a acutizat prin faptul că nicio piesă pe care am prezentat-o de atunci înainte nu a mai fost acceptată, nici măcar pentru o primă execuție. “Sonanza”, o muzică pentru violoncel solo, programată într-un recital la Ateneu a fost înlăturată de pe afiş printr-o banderolă neagră.

IBŞ – Ăsta a fost motivul pentru care ați plecat?

EW – A fost una dintre cauzele care m-au determinat să-mi caut norocul în altă parte a lumii, în afară de aversiunea pe care o aveam pentru regimul de teroare din ţară. Deşi, ca să fiu drept, trebuie să recunosc că înainte avusesem nenumărate ocazii prin care să-mi verific posibilitățile, căci mi se cântaseră o serie întreagă de lucrări. Pe de altă parte, am trăit şi experiența deosebit de interesantă a Electrecordului, singurul studio unde se făceau înregistrări de calitate pentru discuri.

IBŞ – Aveați, aşadar, o bază profesională consistentă. La ce vârstă ați plecat?

EW – Destul de târziu. Aveam vreo 38 de ani. Am întâmpinat mari greutăți, pentru că Germania adoptase o atitudine de totală respingere a oricărei manifestări care venea din blocul de Est. Am început prin a-mi asigura existența ca inginer de sunet. Trebuia să-mi întrețin familia, căreia i s-a permis să vină în Germania după doi ani şi jumătate. Am lucrat un an la Deutchlandfunk, unul dintre posturile de radio din Köln şi apoi am trecut la Westdeutcher Rundfunk (WDR), care este, în continuare, cel mai puternic din Germania. Din inginer de sunet am devenit apoi redactor muzical la secția de muzică simfonică şi operă, unde am activat mai bine de douăzeci de ani. În ceea ce priveşte activitatea componistică, am întâmpinat mari greutăți şi aici. Nu făceam parte din niciun grup, dar chiar şi compozitorii tineri germani, aflaţi la început de carieră, nu puteau să răzbată fără recomandarea unor profesori cunoscuți, cu influență. Adevărul este că nici nu mă pricepeam să-mi promovez creaţia. Aici existau cu totul alte metode şi criterii, care mie îmi erau total necunoscute.

IBŞ – E destul de complicat, chiar stânjenitor, să te promovezi singur: tu să centrezi şi tot tu să dai cu capul.

EW – Am avut însă răbdare. După căderea cortinei de fier, am fost solicitat să redevin membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România.

IBŞ – Dar în Germania sunteți membru GEMA?

EW – Sigur că da. Însă m-am bucurat că m-au reprimit ai mei. GEMA reprezintă organizația care se ocupă de urmărirea şi onorarea drepturilor de autor, nu este o uniune de creație, aşa cum este UCMR. Există alte asociații profesionale, din care fac parte, începând cu cea a compozitorilor (DKV), apoi secția germană a SIMC, sau Societatea pentru Muzica Nouă din Köln (KGNM).

IBŞ – Şi reuşiți să câştigați din drepturi de autor? Sunteți cântat?

EW – Să ştii că încă mă consider activ. Am profitat din plin de posibilităţile de informare pe care le am aici şi m-am menţinut continuu la curent cu toate tendinţele muzicii noi, astfel că muzica mea este cântată şi astăzi. Orice apariție e contorizată de GEMA. Nu se întâmplă ca vreun organizator de concerte să nu plătească drepturile compozitorilor cântați. Sunt foarte mulți cei care trăiesc astfel.

IBŞ – Prin natura funcţiilor pe care le-aţi deţinut: cea de inginer de sunet şi cea de redactor muzical la WDR, presupun că ați întâlnit o serie de mari muzicieni.

EW – Numărul muzicienilor pe care i-am întâlnit în decursul timpului este foarte mare şi greu de înşiruit aici. Aş cita doar câțiva compozitori, cum ar fi Karlheinz Stockhausen, Mauricio Kagel, Helmut Lachenmann, Edison Denisov, Alfred Schnittke sau Gyorgy Kurtag, printre alții. Am avut ocazia să cunosc şi mulți interpreți; toate au fost întâlniri memorabile pentru mine.

IBŞ – Ce muzică ascultați?

EW – În general, în muzica clasică, romantică şi contemporană sunt destul de bine informat, bineînțeles şi datorită activităţii pe care am avut-o la WDR. Am participat la foarte multe festivaluri europene, ca trimis al Radioului. Marea revelație a constituit-o însă muzica barocului şi a secolelor de dinainte. Actualmente se realizează nenumarate “prime (re)audiții” ale acestei muzici.

IBŞ – Noutăți vechi!

EW – Pentru noi aşa sunt. Probabil că au fost celebre la vremea lor, dar au “dormit” sute de ani prin cine ştie ce arhive, pentru a fi descoperite de curând. Aşa l-am descoperit pe Händel, care până acum ceva vreme se cânta cu orchestre mari, cu o tehnică modernă ce nu este în spiritul muzicii lui. La acea vreme se făcea muzică în grupuri restrânse, cu anumite principii de interpretare bine stabilite, care s-au descoperit abia în ultimii zeci de ani. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu genii precum Monteverdi sau Vivaldi. Muzica lor este acum la mare modă. Pe vremuri, nu numai în România, chiar şi aici, acest tip de muzică era introdusă pe post de umplutură în programele marilor orchestre, dominate de muzica clasică sau romantică. În general constituiau momente de plictiseală, după care aşteptai să se întâmple ceva serios. De fapt, interpretarea acestei muzici trebuie să fie la fel de serioasă, mai cu seamă că, ascultând-o, descoperi mereu ceva nou. Gândiți-vă numai la Gesualdo da Venosa, un compozitor cu o biografie controversată – şi-a omorât nevasta – din a cărui muzică răzbat aceste angoase şi stări explozive. Muzica acelei perioade pare o muzică modernă, nouă, de o intensitate copleşitoare chiar şi astăzi; mă întreb cum va fi fost receptată atunci. Mă surprinde părerea unora care o consideră monotonă. Chiar şi Stravinski era de părere că o dată ce ai ascultat un concert de Vivladi, le ştii pe toate. Ori eu, ascultându-le, nu pot să spun că există două mişcări care să semene între ele, în ciuda mijloacelor aparent limitate: doar câteva instrumente, aceleaşi, adeseori. O asemenea fantezie cred că este unică.

IBŞ – Într-adevăr, această muzică abia acum este bine mediatizată şi ne oferă surprize încântătoare; iar din puct de vedere al tehnicii de interpretare s-a ajuns, folosindu-se instrumente de epocă, la un nivel realmente spectaculos. Se cântă astăzi după principiile epocii respective, principii preluate din diversele scrieri descoperite prin arhive sau chiar poduri de case. Am văzut că Jordi Saval a imprimat un CD cu muzica lui Dimitrie Cantemir.

EW – Ştiu despre el, dar nu l-am ascultat încă. De altfel, Jordi Saval este unul dintre inițiatorii acestei maniere de interpretare. Sigur că cel mai important şi valoros adept al cântatului pe instrumente vechi rămâne Nikolaus Harnoncourt.

IBŞ – Ştiu că sunteți un colecționar de muzică barocă (ediții rare) şi că mergeți peste tot în lume pentru a asculta interpretări de mare ținută artistică.

EW – Chiar astăzi am venit de la Bruxelles, de la un astfel de concert, cu muzică de Johann Hermann Schein, un compozitor puțin cunoscut, contemporan cu Monteverdi. A fost cantor la Thomaskirche din Leipzig cu 100 de ani înaintea lui Bach. Ei bine, am ascultat o selecție din cele 24 de madrigale sub titulatura de “Fântânile lui Isaia”, cântate cu nişte voci îngereşti, de o perfecțiune copleşitoare. Şi operele scenice ale lui Vivaldi (peste 90 la numar, dintre care s-au găsit până acum numai jumătate) au rămas necunoscute până de curând. Au zăcut în arhive, fiindcă fratele lui a vândut toate partiturile rămase moştenire unui nobil al locului, care, la rândul lui, le-a împărțit între doi fii ai săi. Abia după a doua jumătate a secolului XX au fost preluate şi scoase la lumină de Institutul din Torino. Toate aceste descoperiri au dus şi la apariția unor interpreți cu valențe excepționale.

IBŞ – Aveți interpreți preferați în noianul acesta de intepretări în stil, cu voci şi instrumente baroce?

EW – Simone Kermes este unul dintre vârfurile interpretării muzicii baroce. Are o voce de o frumusețe rară, posedă o mare varietate timbrală şi de expresie, stăpânind la perfecțiune tehnica de cânt, neîntrecută în coloratură. De altfel a fost declarată interpreta anului de către Academia de Disc, instituția care acordă premiile Echo Classic în Germania. De asemenea, o cântăreață de mare valoare este şi Magadalena Kozena (printre altele ea fiind soția lui Simon Rattle, dar nu asta este calitatea ei esențială). Apoi Karina Gauvin, Sandrine Piau, Patricia Petibon, Joyce di Donato, artişti excepționali. De curând, o colegă – critic muzical activ în Romania – mi-a mărturisit, în urma concertului cu Ariodante (unul dintre vârfurile absolute ale ediției de anul acesta a Festivalului Enescu), că, după ştiinţa ei, spre muzica respectivă se orientau cantăreții “fără voce”, care probabil îşi găseeau în acest tip de muzică un refugiu. De fapt, tocmai în această zonă se află cele mai valoroase voci, multe cu o tehnică de o perfecțiune nemaiîntâlnită până acum. Sunt un fan al lui Giuliano Carmignola, cel mai extraordinar violonist pe care l-am auzit. Ascult foarte mult formații precum Huelgas Ensemble, Le Poème Harmonique, Nederlandse Bach Vereniging, Orchestra Barocca Veneziana etc. Recent am auzit, tot la Bruxelles, un concert cu lucrarea “Il diluvio universale” a unui compozitor sicilian din secolul XVII, Michelangelo Falvetti (de origine napolitană), de care nu ştiam nimic până acum. Este o muzică formidabilă. Nu aveam cunoştințe despre muzica din Sicilia, sub dominație spaniolă la vremea respectivă. Interpreții sunt membrii unei formaţii întemeiate de un muzician originar din Argentina, Leonardo García Alarcón, de 35 de ani, un mare talent, actualmente şef al unui cor de o deosebită valoare: “Choeur de Chambre de Namur”. În această categorie, a muzicii corale vechi, se află o serie de formaţii de valoare excepțională, cum sunt RIAS Kammerchor din Berlin, Collegium Vocale Gent, Kölner Kammerchor, dar şi atele. De multe ori se alcătuiesc formații remarcabile din solişti care reuşesc să se adapteze admirabil acestui mod de a cânta, specific muzicii corale actuale, tocmai prin tehnica pe care o posedă, ajunsă la perfecțiune.

IBŞ – Această pasiune pentru muzica veche şi-a pus amprenta în vreun fel asupra creației dumneavoastră?

EW – Tot ce s-a creat la acea vreme şi evoluția din următorii 200 de ani este inimitabil. În muzica mea, plec de la ideea unui sistem bazat pe seriile de armonice, principiu fundamental în acustică, privind formarea sunetului muzical. Intervalele obținute nu mai sunt reproductibile în scriitura tradițională şi trebuie găsite posibilități de a le preciza intonația. Este vorba în acest caz de un sistem microtonal. Sigur că ceva care te impresionează atât de mult intră, în mod inevitabil, în context, în atmosfera pe care o imaginezi. Mai degrabă mi se spune că muzica mea sună româneşte. Nu ştiu ce înseamnă asta exact, dar probabil că o dată ce te-ai născut pe aceste meleaguri, se imprimă ceva în ființa ta şi se realizează subconştient anumite conexiuni. Acest sistem al armonicelor de care vorbeam, precum şi anumite ritmuri pe care le folosesc, există şi în muzica populară românească.

IBŞ – Dar atunci când compuneți, o faceți pentru anumiți interpreți şi formații, adică scrieți la comandă, sau o faceți pur şi simplu?

EW – În decursul activității mele am urmat ambele căi. Am colaborat deseori cu instrumentişti interesați să folosească tehnici speciale şi ca urmare să obțină lucrări adecvate în acest sens. Alteori, interpreții sau anumite ansambluri de cameră mi-au solicitat lucrări deja scrise. În general am urmărit să concretizez anumite idei personale şi să folosesc sistemele personale, melodice, ritmice sau de altă factură, verificând în acest fel valabilitatea lor.

IBŞ – Ce se întâmplă cu piesele care nu au fost cântate la momentul la care le-ați conceput, şi abia mai târziu ați avut ocazia să le ascultați în primă audiție? Mai reveniți asupra lor, sau nu?

EW – După o primă audiere, alteori chiar după mai multe, întreprind modificări în partitură, în aşa fel încât ea să corespundă imaginii pe care o am la momentul respectiv. Pot face chiar modificări substanțiale, în conexiune cu experiența dobândită şi cu evoluția gândirii şi tehnicii mele componistice . În alte situații, după un timp mai îndelungat, se întâmplă să pierd imaginea exactă din momentul scrierii partiturii respective, şi atunci nu mai intervin.

IBŞ – Cum era perceput Enescu în generația dumneavoastră?

EW – Pentru generația mea a fost un etalon. Pentru mulți muzicieni români el era un zeu, intangibil. Din păcate nu acelaşi lucru se întamplă în afara granițelor, unde muzica lui nu e percepută cu acelaşi interes. Am încercat în multe rânduri să-i promovez muzica în emisiunile de la radio sau prin contactul cu anumiți dirijori cărora le-am dat partituri şi înregistrări. Din nefericire, cu excepţia lui Lawrence Foster, datorită căruia cel puțin opera ”Oedip” a fost reluată de mai multe instituții de operă din lume, ceilalți au rămas foarte rezervați față de creaţia enesciană.

IBŞ – Aveți compozitori preferați ai secolului XX?

EW – Nu pot să spun că opera integrală a vreunui compozitor mă convinge total, dar există lucrări de referință pentru istoria muzicii. Am o atracție specială pentru muzica lui Giacinto Scelsi, un compozitor original de la bun început. A creat un sistem microtonal, ajungând până la optimi de ton, ceea ce constituie însăşi esența muzicii lui. Scrie o muzică foarte intensă, care se petrece în jurul unui singur sunet, fapt care a făcut ca multe dintre lucrările lui să ajungă a fi înţelese şi cântate în primă audiție abia după 25 sau chiar 30 de ani de la momentul creării lor.

IBŞ – Timpul ne presează. Ne aflăm în cabina mea, după concertul trio-ului Contraste din cadrul festivalului Music und heute, de la Aachen, unde v-am interpretat lucrarea “Triaul”. Din păcate trebuie să plecăm chiar acum spre Baden-Baden, pentru că mâine avem repetiție dis-de-dimineață, cu acelaşi program din seara aceasta, adică vă cântăm din nou.

EW – Vă mulțumesc foarte mult pentru tot ceea ce faceți în favoarea mea şi a muzicii româneşti, în general. În seara aceasta m-am simțit extraordinar. Cred că a fost cea mai bună variantă de până acum a piesei mele. O asemenea atmosferă şi un nivel tehnic şi interpretativ atât de performant se ascultă foarte rar.

IBŞ – Să ne fi apropiat oare de nivelul ansamblurilor baroce pe care le iubiți atât de mult?

EW – Cu siguranță. A fost un regal artistic. Mai bine vin şi eu cu voi la Baden-Baden. Chiar aş vrea să mai ascult o dată acest recital.

IBŞ – Atunci, să ne revedem la Baden-Baden, sănătoşi şi voioşi!

 

Published in News

Comments