Skip to content →

Romanii n-au luat Bacu’ la Baku

De câțiva ani buni încoace privim înspăimântați, siderați, apoi din ce în ce mai relaxați până la indiferență, reportajele difuzate pe toate canalele de ştiri, având ca subiect Examenul de Bacalaureat. O realitate cruntă creată printr-un sistem de învățământ complet abulic, cu profesori slab pregătiți, cu o programă din ce în ce mai vlăguită de substanță, sistem care a produs unora o mare lehamite, altora o totală indolență astfel încât, un număr impresionant de tineri nu mai reuşesc să obțină Diploma de Bacalureat. Ne mai vorbind de numărul copleşitor de elevi care se exaltează în fața notei 5.

Faptul că muzica a fost scoasă de ani buni din programa şcolară, faptul că televiziunile nu difuzează concerte de muzică clasică, faptul că programele de divertisment sunt cotropite de banalități muzicale şi de umor scandalos de slab şi vulgar, realizat numai de amatori, a dus la formarea unor generații fără criterii valorice. Numai aşa românii, prin vot public, au putut alege melodia “Zaleilah” interpretată de Mandinga pentru concursul Eurovision. E bine de ştiut că această competiție este una de creație şi nu de interpretare, iar în urma câştigării locului fruntaş, compozitorul respectiv poate spera la o carieră inernațională. Nu e mai puțin adevărat că şi interpreții pot fi remarcați de anumite case de producțIe. Aşadar, concursul Eurovision reprezintă un pas important pentru o viitoare carieră, asemenea examenului de Bacalaureat care îți permite să accezi la un nivel superior de perfecționare. Cu toată această miză, România a ales să se prezinte cu o piesă chiar stupidă, fără nici o substanță melodico-ritmică, compusă de un binecunoscut “creator de manele” dl Costi Ioniță. De altfel, probabil tocmai această combinație de manea cu stilulurile dance, latino s.a.m.d., a propulsat piesa pe primul loc în topul preferințelor românilor. Şi cum altfel dacă acesta este tipul de muzică preferat în toate cluburile şi, hai să o spunem, în foarte multe medii sociale. Îmi aduc aminte cum, într-o emisiune realizată de Liviu Mihaiu, unde invitați erau d-nii George Pruteanu şi Dan Grigore, atmosfera s-a încins tocmai din cauza controversei iscate pe marginea mediatizării atât de violente a manelelor. Invitații acuzau lipsa de substanță muzicală şi, mai ales, ridicolul textelor acelor melodii. Numai că cei din opoziție, adică ceilalți doi domni invitați, Florin Salam şi Bursuc au avut o replică cu care au căştigat detaşat polemica, în aplauzele publicului de platou. Spune Florin Salam: “Eu îi respect foarte mult pe invitații dumneavoastră, sunt oameni cu şcoală. Maestrul Dan Grigore este un mare muzician, dar vreau să vă spun un lucru: noi suntem invitați să cântăm la nunți cu ştaif, unde vin mulți politicieni şi oameni care au şcoală; să ştiți că nimeni nu ne-a rugat să cântăm Bach”. Cu alte cuvinte, manelele îşi au locul lor, după chipul şi asemănarea consumatorilor. Şi, iată că se dovedeşte o dată în plus preferința românilor pentru o astfel de muzică. Sunt convins că producătorii au fost siguri că vor da lovitura. De fapt este o tendință universală de a aduce în muzica de club tot felul de influențe exotice, modă lansată de Buddha Bar. Numai aşa se explică faptul că melodia cântată de Engelbert Humperdinck a ieşit pe ultimul loc. Revenind însă la oile noastre, maneaua noastră cea de toate zilele, cosmetizată cu un sound de muzică dance, nu a avut impactul scontat. Ne-am prezentat cu surle şi trâmbițe, la prorpiu prin apariția “artiştilor” pe scenă, la figurat prin comentariile presei care anunțau piesa noastră drept favorita concursului. C-aşa-i românul, fudul. Fudulia distruge România! Dacă în finalul competiției am ocupat un loc situat la mijlocul clasamentului, e numai pentru că suntem supuşi unei conspirații bine organizată. De fapt, piesa “Zaleilah” ar fi trebuit să se situeze pe primul loc încă de la primul vot şi să rămână acolo până la final. Cum să te lupți însă cu Țările Nordice ori cu Serbia, Bosnia, Muntenegru şi altele care s-au votat între ele? Numai noi suntem ai nimănui, spuneau mulți după eveniment. Şi nu pot să-i contrazic, chiar aşa este: suntem ai nimănui, adică unici. Din reportajele realizate cu membrii acestei formații trimisă să ne reprezinte am aflat că, săracii interpreți, au repetat până la surmenare apariția scenică, adică exact ce se întâmplă cu cei ce îşi doresc performanță în domeniul artei sau sportului. Mare ne fu însă uimirea când am văzut produsul acestor repetiții epuizante: câțiva băieți cu părul îndreptat în toate direcțiile ce se prefăceau că bat toba sau că suflă în nişte instrumente ce păreau să fi fost împrumutate de la circ îi țineau tira unei fete foarte frumoase dar complet lipsită de voce. De altfel, cred că aici ne-am înscris în curentul european, pentru că aproape toate vocile din concurs au sunat îngrozitor de fals, iar cei care acompaniau făceau playback. De mult tot spun că prostia, în lume, în general, se plăteşte foarte scump. De data asta cred că s-a exagerat. Chiar şi ruşii au exagerat. Or fi fost bătrânelele simpatice, dar nu aveau nici o legătură cu concursul. Ruşii însă ne interesează mai puțin. Revenind la melodia noastră, mă întreb cine o fi scris textul: o combinație “inedită” de spaniolă şi engleză, limba română fiind probabil considerată neinteresantă tocmai într-un concurs unde specificul ar trebui să fie național. Dacă moda impune însă cele două limbi de circulație , ne facem frate şi cu dracu, numai să trecem puntea. “Creatorii” au considerat că sună mai “trendy”aşa. În tot acel “noian de versuri” am fost “impresionați” de valoarea poetică a refrenului, citez: ” Zaleilahleilahlei / Every day, every body / When you love, you say / Every day, every body / Zaleilahleilahlei / Every day, every body / Zaleilahleilahlei, zaleilahleilahlei. Interpreta a pus suflet, numai că toate acele fiorituri tipice muzicii spaniole sau, mai nou, manelelor, au sunat înfiorător de fals iar coregrafia băieților din trupă a fost de-a dreptul penibilă. Numai când vezi o asemenea evoluție, realizezi cât de “dură şi extenuantă” poate fi pregătirea unei astfel de apariții scenice.

Dacă am judeca prestația formației Mandinga după grila unui examen de Bacalaureat, atunci locul 12 ar putea fi echivalat cu o notă de 7, ceea ce ar fi o performanță în sistemul actual. Dacă am considera locul 12 după modelul american de evaluare, atunci calificativul C sau chiar D ar însemna un rezultat foarte slab şi, în unele situații, în fucție de politica şcolii, s-ar impune repetarea anului. În cazul concursului Eurovision însă situația e mult mai clară şi decisivă: numai locul întâi este câştigător, restul combatanților fiind respinşi şi chemați să-şi încerce puterile anul următor.

Am putea spera ca acest eşec să însemne un şut în fund care să trezească vigilența publicului atunci când vor avea ocazia unui nou vot, dar, mai ales, ar fi un semnal de alarmă pentru producătorii autohtoni şi pentru cântăreții noştri care, pe an ce trece sunt tot mai dezorientați. De fapt, lipsa de cultură în acest domeniu e crasă. Sunt foarte mulți amatori ajunşi în centrul atenției din cauza unui sistem mediatic care a produs o mare degringoladă culturală. Dacă stau bine să mă gândesc, fiecare ediție a acestui concurs a însemnat un şut în fund, iar după mulțimea de şuturi probabil că acest fund generos a ajuns atât de tăbăcit încât a devenit imun. Am putea parafraza o vorbă din bătrâni strigând: vai de capul şi de Zaleilahleilul nostru!

Se cuvine însă să felicităm țara organizatoare: Azerbaidjan. Locuitorii Baku-ului beneficiază de o sală de spectacol construită după cerințele secolului XXI, sală în care s-au investit enorm de mulți bani. De asemenea, producătorii evenimentului au dat dovadă de real profesionalism, propunându-ne acele clipuri impecabil realizate, cu ajtorul cărora au făcut reclamă țării şi au umplut, în mod fericit, spațiile albe ale transmisiei, în care scena suferea transformări în funcție de concurent. Din păcate, cred din ce în ce mai mult că noi, românii, nu vom avea niciodată o astfel de sală, oficialitățile noastre fiind continuu preocupate de perpetua tranziție a societății, a averilor dintr-un buzunar într-altul, impunând un nou model de viață conform căruia media de la Bac chiar nu mai contează, pentru că banii se fac pe teren în timp ce “proştii” pierd vremea învățând.

Published in News

Comments