Skip to content →

Pianul călător și pianistul de aur

Horia Mihail este cel mai prezent și mediatizat artist al momentului, pe de o parte pentru că este partenerul indispensabil în cadrul turneelor organizate de Radio România Cultural – ”Duelul viorilor”, ”Cele trei dive”, “Vioara lui Enescu la sate” și ”Flautul de aur”-, iar pe de alta, pentru că, de mai bine de două stagiuni, propune publicului din întreaga țară și din străinătate un tip de turneu, intitulat ”Pianul călător”, ce poate fi considerat o replică peste timp a periplului european întreprins de cel mai celebru pianist al secolului al XIX – lea, Franz Liszt. De altfel, primul turneu al lui Horia Mihail a refăcut chiar traseul pe care ilustrul compozitor și pianist l-a întreprins pe teritoriul Principatelor Române în anii 1846 – 1847.
Ciclurile de recitaluri mai sus amintite l-au făcut cunoscut pe Horia Mihail în toate centrele culturale importante ale țării, dar şi în străinătate, prin intermediul filialelor Institutului Cultural Român; foarte important este, de asemenea, faptul că pianistul a pătruns și în zone mai puțin vizitate de artiști, unde astfel de evenimente păreau imposibil de organizat pentru simplul motiv că nu exista niciun pian. Ideea de a călători cu pianul personal s-a dovedit a fi de mare impact, dovada cea mai grăitoare fiind sălile ocupate până la refuz de locuitorii acelor zone defavorizate. Pentru organizatori, adică pentru Radio România Cultural și pentru Horia Mihail, a fost uimitor să constate cât de multă lume își dorește să asculte muzică clasică. Motiv pentru care se pregăteşte, în stagiunea actuală, un al treilea tur de forță al muzicianului.
Pianistul brașovean a debutat la vârsta de 10 ani chiar în orașul său natal și, de atunci, a susținut peste 1000 de concerte cu marea majoritate a orchestrelor din România. După un foarte scurt popas la Universitatea de Muzică din București, Horia Mihail a obținut o bursă în SUA, ce i-a permis să studieze la Universitatea Illinois, cu Ian Hobson și, ulterior, la Boston University (unde a obţinut aşa-numita “Artist Diploma”) cu Anthony Bonaventura – ambii, profesori cu o prestigioasă carieră internațională.
Seria actuală desfășurată sub genericul menționat mai sus – ”Pianul călător” – cuprinde 19 recitaluri, primul dintre ele fiind cel de la Sala Radio, din 15 Aprilie; ca un preambul al acestui debut de turneu, trebuie menţionate şi cele două recitaluri susţinute în aer liber, în parcurile Cișmigiu și Herăstrău, în faţa a câtorva mii de spectatori care s-au bucurat de interpretarea artistului nostru, într-o atmosferă ideală de primăvară: o inițiativă ce demonstrează, o dată în plus, apetitul cetățenilor pentru muzica clasică.
Atunci însă când apariția scenică este transmisă în direct pe posturile de radio, se instalează o presiune fantastică în conștiința interpretului, care se știe ascultat de milioane de melomani. Cu atât mai mult este de apreciat curajul lui Horia Mihail, care a ales pentru acest nou tur de forță un program ce cuprinde eminamente sonate de Beethoven, adică cele trei mari capodopere ale genului, supranumite – ”Pastorala”, ”Sonata lunii” și ”Appassionata”.
Instalat pe locul meu, în sala de concert, cu 10 minute înainte de începerea recitalului de la Sala Radio, trebuie să spun că am avut timp să remarc lipsa de experiență a publicului în ceea ce privește rigorile unei transmisii în direct: când Horia Mihail a intrat pe scenă, fix la ora anunţată pentru începerea transmisiei, spectatorii încă se aflau în picioare, printre rânduri, unii purtând discuții, alții căutându-și încă locul. Abia după ce spiritele s-au liniștit în timp ce pianistul intona deja primele fraze beethoveniene, am constat, cu satisfacție, că sala era arhiplină: niciun loc liber.
Încă de la primele atingeri ale claviaturii publicul a fost total subjugat de claritatea și frumusețea sunetului, calităţi specifice doar marilor pianiști. Am închis ochii și, pentru câteva momente, am avut senzația că acele sunete sublime ieşeau de sub degetele lui Radu Lupu, ori ale oricărui altuia dintre marii titani ai pianului: Arturo Benedetti Michelangeli, Daniel Barenboim, Murray Perahia. Remarcabilă mi s-a părut în interpretarea propusă de Horia Mihail acea armonizare perfectă între cerebralitatea cu care reușea să alcătuiască frazele și sensibilitatea rafinată ce învăluia corpul sonor într-o aură diafană, elemente esențiale ale mult râvnitului tușeu pianistic care îi particularizează pe interpreți.
În partea I din ”Patetica”, pe un fond de relaxare bine controlată, discursul muzical, derulat în modul cel mai firesc, căpăta tonuri când robuste, când suave, reușindu-se evidențirea anumitor voci secundare și accente ce confereau muzicii un caracter ludic și, în același timp, senzația de maximă claritate în gândire și execuție. Un plus de expresie a venit și din controlul dramatic al momentelor de suspensie, de pauze, de liniște. Partea a II-a a evidențiat gândirea vocală a pianistului nostru, pe de o parte prin alegerea unui tempo curgător, propriu cântului, iar pe de altă parte, prin controlul remarcabil al greutății în atac al fiecărui deget, ceea ce a oferit fluxului sonor un echilibru perfect, evidențiind anumite linii melodice într-un firesc dătător de senzația că sunetele sunt emise de vocea omenească. Se distingea un dialog natural al vocilor, care deveneau personaje bine conturate, atingându-se astfel un nivel superior al interpretării, printr-o gândire teatrală, regizorală.
Avântul, prospețimea și agilitatea părții a III-a, alternând cu porțiuni pline de lascivitate, au fost puse în evidență printr-o execuție spectaculos de clară, concepută pe un fond de calm imperturbabil, așa cum numai Radu Lupu ar mai fi putut realiza. Probabil că acest control fantastic al tuturor parametrilor care alcătuiesc marea interpretare își are originea în educația pe care artistul a primit-o, elev fiind, în domeniul științelor exacte, pentru că Horia Mihail a absolvit Colegiului de Matematică și Fizică ”Andrei Șaguna” din Brasov.
Periplul beethovenian a continuat cu ”Sonata lunii”, cu celebrul Adagio al părții I, în care pianistul a reușit un tempo perfect, ce a pus în evidență dramatismul, resemnarea, fragilitatea și sensibilitatea discursului muzical. Am remarcat tehnica mâinii stângi, cu un echilibru de invidiat în controlul fiecărui sunet, pentru a realiza acel mers implacabil, într-o dinamică liniară, constantă, complet independentă de inflexiunile melodiei de la mâna dreaptă, cu voci și nuanțe ireproșabil realizate.
În partea a II-a am remarcat eleganța interpretării, într-un tempo ce ar putea fi considerat rar, dar perfect justificabil pentru intențiile artistului. Fiecare voce s-a auzit foarte răspicat, demonstrând o gândire corală, în care alternanța momentelor dansante cu cele foarte legate, lirice, a creat o atmosferă ce se dorea a fi păstrată la nesfârșit. Fluxul sonor din partea a III-a, tumultuos și foarte clar executat, cu explozii dinamice bine contolate, ne-a schimbat brusc starea de reverie, așa cum numai Beethoven și un interpret de mare clasă o pot face. Am remarcat în mod deosebit, pe toată întinderea acestei părți finale, o excelentă tehnică a pedalei și o gândire de-a dreptul coregrafică a întregului edificiu sonor.
După o scurtă pauză, publicul și-a reluat nerăbdător locul în sală, iar Horia Mihail și-a făcut apariția cu calmul său implacabil. Numai din felul în care și-a mișcat mâinile pentru a ataca începutul sonatei ”Appassionata” i-am intuit intențiile, la început pline de delicatețe, de seninătate, alternând cu momente robuste, apoi cu altele, încărcate de mister. Ornamentele au fost foarte bine și clar evidențiate. A existat și un moment de dezechilibru, provocat – evident – de nemulțumirea pe care mecanica pianului i-o provoca în registrul acut, dar, printr-o eschivă de care numai marii artiști sunt capabili, Horia Mihail a reușit să depăşească cu dezinvoltură situaţia. Am asistat la momente de mare dezlănțuire sonoră și semnatică, cu volute de o masivitate impresionantă, răbufniri regizate cu mare abilitate, alternând cu porțiuni de profundă acalmie. Practic, monumentalitatea sonatei a depins şi a rezultat din măiestria celor zece degete fermecate ale pianistului.
Am remarcat încă o dată alegerea ideală a tempoului, foarte cursiv, evidențiind latura cantabilă a discursului muzical din partea a II-a, fără a face, nici măcar o secundă, rabat de la profunzimea muzicii. Mersul punctat al vocilor era foarte bine articulat, iar concepția unitară a variațiunilor, foarte bine realizată prin remarcabila proporție dintre tempouri.
Finalul a fost apoteotic, într-o execuție eclatantă a cadențelor și codei.
După îndelungi aplauze, Horia Mihail a răsplătit publicul cu un opus chopinian postum, o muzică foarte rafinată, cu multe trimiteri la teme celebre din lucrările sale. O dată în plus, ascultând acele sunete celeste, gândul meu a zburat spre Radu Lupu, cel care întotdeauna alege pentru bis lucrări total inedite și care mereu uimește prin controlul desăvârșit al detaliilor, prin calm și rafinament, așa cum s-a întâmplat și la acest final de recital.
Putem spune, fără a exagera, că, în momentul de față, Horia Mihail este, pentru noi, ”pianistul de aur”, cel care, la sfârşitul ultimului recital din această serie, la Tulcea, va lăsa în dar pianul cu care a călătorit – așa cum s-a întâmplat și în edițiile precedente – şi care, la scurt timp după aceea, se va lansa într-un nou periplu muzical intitulat ”Flautul de aur”.

Published in News

Comments