Skip to content →

Pentru unii muma, pentru altii ciuma

Pentru unii mumă, pentru alții ciumă”

Ne plângem necontenit de faptul că noile generații  nu au apetit pentru muzica clasică şi că nici măcar nu au curiozitatea să intre în Ateneul Român, să-l viziteze ca pe un muzeu. Mulți consideră Ateneul ca fiind un templu al inițiaților. Alții îl confundă cu hotelul Athenée Palace. Cei mai mulți însă rămân indiferenți la impozanta sa prezență din centrul Bucureştiului,  atunci când dau năvală în Piața Revoluției pentru concertele de muzică pop, autorizate de Primăria Capitalei la aceeaşi oră la care încep şi cele de la Ateneul Român, parcă pentru a ne face în ciudă nouă, puţinilor iubitori ai muzicii clasice, răstigniţi sub majestuoasa cupolă de decibelii revărsaţi cu frenezie dinspre Piaţa vecină. Numărul în continuă scădere al celor care se bucură de un concert elevat, repulsia sau chiar băşcălia cu care este tratată muzica clasică astăzi sunt rezultatul educaţiei precare din perioada celor “şapte ani de acasă” şi ulterior al programelor şcolare deficitare, în cadrul cărora muzica ocupă întotdeauna o poziţie codaşă. Privim adesea cu admiraţie şi chiar invidie la performanțele societăților occidentale, fără să conştientizăm modul în care copiii lor cresc în sânul familiilor. O preocupare importantă a micuților este învățarea unui instrument, pentru a ajunge cât mai repede să cânte alături de frații şi surorile mai mari şi de părinți. Cântatul în grup devine principala distracție de weekend. În felul acesta, copiii deprind bunul gust, anumite criterii şi judecăți de valoare, se obişnuiesc să dialogheze cu aproapele şi să-i respecte inițiativele, iar muzica clasică ajunge să reprezinte o necesitate, fără de care viața şi sufletele lor ar fi mult mai sărace. Dacă şi copiii noştri ar creşte înconjurați de sunete calde, frumoase, prietenoase, de feeria culorilor pe care le oferă artele plastice, de eleganța şi prestanța dansului clasic, cu siguranță că acele concerte violente, de prost gust, pe care le aminteam la început, nu ar mai avea loc în centrul Bucureştiului. Din păcate, într-o țară unde timp de 40 de ani a cânta colinde, a împodobi bradul de Crăciun, a intra într-o Biserică însemna atitudine anti-naţională, e greu să le vorbeşti oamenilor despre spiritul de familie care impune şi o anumită conduită artistică. Copiii  comuniştilor de ieri, neciopliți şi fără scrupule, au devenit astăzi, la rândul lor, părinți, educatori ai unei noi generaţii. Şi atunci devine şi mai greu să încerci o pledoarie în favoarea  orelor de muzică din  programa şcolară. Nu spun prin asta că ar trebui redusă ponderea celorlalte materii de învățământ. Mă întreb însă câți elevi îşi vor folosi noţiunile de matematică superioară, de chimie organică şi anorganică sau de fizică în viața lor viitoare? Este  necesar, desigur, să dobândim noțiuni generale din cât mai multe domenii, dar, până la urmă, fiecare dintre noi ne specializăm doar într-unul anume. De aceea consider că şi muzicii ar trebui să i se acorde aceeaşi şansă în rândul opțiunilor de viitor. Poate că, fără să bănuim, în copiii noştri sălăşluieşte un talent pe care, printr-o educație deficitară sau din lipsă de fler, îl sugrumăm din pornire. Cred că toți copiii se nasc cu anumite abilități pe care le pierd pe parcursul existenței lor. Dacă cei mici ar avea din când în când şansa să asculte muzică clasică, să învețe un instrument, să picteze, să deseneze sau să facă balet, cu siguranță viața lor la maturitate ar fi agrementată de evenimente petrecute la Ateneul Român, la Operă sau în galeriile de artă. Ar fi în acelaşi timp capabili să intre în dialog cu semenii, ceea ce presupune politeţea şi răbdarea de a-ţi asculta  interlocutorul, ar şti să se poarte în lume şi să se îmbrace după criteriile bunului gust. Din păcate, lucrurile se petrec exact invers: în singura oră săptămânală de muzică, învățătorii preferă să-i lase pe elevi liberi să joace fotbal pe maidan. Există şi varianta ca acea oră de muzică să devină o corvoadă pentru elevi, din lipsa de tact a profesorului. În ambele cazuri rezultatul este îndepărtarea de muzică, în general, de frumos. Nu ne mai miră aşadar violenta mediatizare pe toate căile a prostului gust; cu siguranţă  cei care decid grilele de programe radio sau TV au lipsit frecvent de la orele de artă sau provin din familii în care nu se cântă colinde în jurul bradului de Crăciun. Cât despre petrecerea  weekendului în familie  cântând la instrumente, nici nu mai încape vorbă. Oare nu cumva şi această carenţă în educaţia noastră ar putea explica mersul împiedicat, alandala al societății de azi, în care arta, frumosul în general, înseamnă pentru prea puţini “mumă” şi pentru majoritatea “ciumă”, în care la rang de artă sunt ridicate furtul  şi minciuna, în timp ce adevărțII artişti ajung să fie dispreţuiți, pentru că au ales să ajungă muritori de foame?

Published in News

Comments