Skip to content →

Muzica, dragostea mea

Cornelia Tăutu – o compozitoare de mare discreție care, în coconul de linişte în care s-a retras de bunăvoie, compune o muzică de un rafinament şi o plasticitate cu totul speciale.

IBŞ – Cum ați ales acest drum al muzicii?

CT – El m-a ales. Întâlnirea mea cu muzica a fost destul de ciudată. Bieții mei părinți, cu 5 copii, duceau o viață îngrozitor de dură, obligați fiind de împrejurările de după război să tot umble de colo, colo. Singurele momente în care ascultam puțină muzică erau de Paşte şi de Crăciun, când tata cânta la chitară şi mama, la vioară. Ne stabiliserăm, în sfârşit, la Făgăraş. Eram îngrozitor de săraci. Nu aveam aparat de radio. Tot timpul mi-l petreceam pe malul râului, prin parcuri, fiindcă eram de-a dreptul îndrăgostită de natură. Într-o zi, m-am aşezat pe-o bancă, în parc, ca să mă uit la flori; pe stâlpul din apropiere era agățat un difuzor prin care se transmitea un program de radio. Brusc, am rămas înmărmurită de ce am auzit…

IBŞ – Ce putea fi atât de şocant?

CT – Şi acum mă trec fiorii acelui moment. Nu e uşor să vorbeşti despre aşa ceva la vârsta mea. Am auzit o simfonie de Beethoven şi din clipa aceea nu am mai putut trăi fără muzică.

IBŞ – Ce vârstă aveați?

CT – 10 ani.

IBŞ – La 10 ani, o simfonie de Beethoven v-a marcat viața!?

 

CT – Nu m-am putut desprinde de acea bancă. Îmi dăduseră lacrimile de atâta frumusețe şi trecătorii mă priveau cu o oarecare îngrijorare, dar era un plâns de fericire, se arătase acel drum de care m-ați întrebat.

IBŞ – Le-ați mărturisit părinților prin ce ați trecut?

CT – Nu aveau timp de mine. Am început să merg pe la colegele de şcoală care aveau pian acasă, doar ca să “zdrăngăn” şi eu ceva. Dacă nu atingeam pianul, eram, pur şi simplu, bolnavă. Exista un pian şi la şcoala la care învățam, numai că era tot timpul încuiat cu un lacăt enorm. Mă rugam de femeia de serviciu, pe care o ajutam uneori să măture clasele, ca să descuie pianul. Dar asta te rog să nu consemnezi…

IBŞ – Dar e un lucru excepțional…

CT – E melodramatic.

IBŞ – E fascinant să afli cum un copil de 10 ani nu putea trăi fără să cânte la pian.

CT – Pentru mine era vital. Culmea este că n-am deschis nici măcar o dată cutia de vioară a mamei. Pianul m-a subjugat ca într-o transă. La 14 ani am primit în contul bursei bani, în loc de mâncare cum primisem până atunci; m-am dus imediat la o profesoară de pian şi am început să iau lecții sistematic, dar nu la un nivel prea grozav.

IBŞ – Aveați profesor de muzică şi la şcoală?

CT – Aveam, şi i-am atras şi lui atenţia. La un moment dat, mi-a dat o partitură şi mi-a cerut s-o învăț pe dinafară până a doua zi. Aşa l-am descoperit pe Bach. Era o “Invențiune la două voci”, în la minor.

IBŞ – Înseamnă că aveați o disponibilitate fantastică.

CT – Am fost atât de exaltată, încât am învățat-o în două ore, pe pianul unei prietene.  Cred că nu aş fi putut trăi fără muzică. Colegii mei de şcoală îşi aduc aminte şi astăzi cum, în ’53, când a murit Stalin…

IBŞ – “Tătuca”…

CT – Da, când a murit “Tătuca” Stalin, am fost scutiți de cursuri trei zile, ca să-l plângem.

IBŞ – Doliu național. Mană cerească, se transmitea la radio numai muzică clasică.

CT – Exact. Am tras difuzorul din perete, l-am aşezat pe banca mea şi ascultam muzică lăcrimând. Au trecut foarte mulți ani şi, când ne-am întâlnit să sărbătorim terminarea liceului, colegii mei îşi aminteau cât am plâns eu când a murit Stalin. Nu a fost chip să îi conving că eu, de fapt, eram total copleşită de muzică.

IBŞ – Ce a urmat apoi?

CT – Am terminat cele zece clase, cum era sistemul pe atunci. Aveam 16 ani când am plecat la Bucureşti, să dau examen la Conservator. Ai mei nici nu vroiau să audă. Tata mă vroia la Medicină. Eu însă nu l-am ascultat, dar nici la Conservator nu am intrat. N-am fost acceptată pentru că aveam dosar prost. Nu o să-l uit cât voi trăi pe Dragoş Alexandrescu care fusese în comisia de admitere și care m-a oprit şi mi-a spus: “Fetițo, tu ai foc sacru. Să nu renunți!”. Trecea vremea, şi eu tot dădeam examen la Conservator în speranța că, până la urmă, mă vor primi.

IBŞ – Atât de mult timp v-a urmărit acest dosar?

CT – Tatăl meu, săracul, nu fusese cine ştie ce, dar avea nişte pete pe trecutul lui. Era un funcționar dat afară de peste tot. Abia când s-a renunțat la această stigmatizare – “copil de burghez” – am reuşit să intru la Conservator, prin ’60. Între timp mă măritasem, aveam şi copil. A fost foarte greu. Am terminat în 1965 secția Pedagogie, dar cu doi ani în urmă începusem să studiez, în paralel, şi compoziția. Ghinionul a fost că s-a dat o directivă prin care promoțiile acelui an nu aveau dreptul să dea nici un concurs de angajare. Cum nu aveam buletin de Bucureşti, nu-mi rămânea altceva de făcut decât să mă întorc acasă, cu cățel, cu purcel.

IBŞ – Cam sumbră perspectiva.

CT – Eu, în muzică sunt foarte concisă; şi uite că am început să bat câmpii… Când răscoleşti trecutul, la vârsta mea, nu poţi să nu te ambalezi.

IBŞ – Nicidecum. Subiect perfect de film.

CT – Melodramă curată. Eu sunt o persoană discretă, cum bine ai spus la început.

IBŞ – De ce nu ați rămas mai departe studentă, la compoziție?

CT – Financiar, nu-mi puteam permite.

IBŞ – Şi ați plecat acasă?

CT – Nu. Dumnezeu întotdeauna mă încearcă foarte greu, mă afundă în tot felul de probleme şi mă trage de un fir de păr afară: m-am întâlnit cu un coleg care mi-a spus că la Institutul de Etnografie și Folclor al Academiei s-a scos un post la concurs. Era ideal pentru mine, fiindcă primeam dreptul de a sta în Bucureşti.

IBŞ – Dar erați măritată.

CT – Nici soțul meu nu era din București. Lucra la Giurgiu iar eu făceam naveta la fiecare sfârşit de săptămână, cu copilul. Luam trenul de la gara Progresul. Mergeam cu clasa a II-a, era mai ieftin.

IBŞ – Şi directiva?

CT – Tot Dumnezeu mi-a scos-o în cale pe prima soție a lui Corneliu Dan Georgescu, care m-a trimis la persoana potrivită la Academie pentru a obține o derogare. Aveam media cea mai mare din an. Acea persoană mi-a aprobat participarea la concursul pentru post şi astfel am ajuns angajata Institutului; foarte important: cu buletin de Bucureşti!

IBŞ – În felul acesta ați putut continua şi secția de compoziție de la Conservator.

CT – Eram încă foarte conştiincioasă şi disciplinată.

IBŞ – Şi aşa ați rămas.

CT – Da de unde… lupta cea mare e cea pe care o dai cu propria-ţi persoană.

IBŞ – V-au marcat anumiți profesori?

CT – Aurel Stroe, cu care am făcut anul pregătitor pentru secția de compoziție. Am un cult pentru Stroe. Am învățat enorm de la el. La vremea aceea abia puteam să mă gândesc că e ființă omenească. Exaltarea mi-a marcat viața încă din copilărie. Acum mă străduiesc să controlez această stare; uneori reușesc. Apoi, Mihail Jora, care m-a luat la clasa lui. A văzut că îmi lipsea baza şi insista pe tot felul de lucruri aride pentru mine atunci. Eu deja învățasem de la Stroe tehnici moderne şi, de câte ori mă întorcea la cele clasice, eu îi spuneam că nu am timp. Mă scruta cu privirea şi spunea: “Fetițo, nu te urca cu picioarele pe pereți! Fără această bază nu o să faci nimic”.

IBŞ – A avut dreptate?

CT – A avut mare dreptate. Timpul însă pe mine mă sufoca: şi şcoală şi serviciu, copil, soț, navetă… Când a murit Jora, am deschis agenda de telefon şi am desenat o cruciuliță în dreptul numelui lui. Am păstrat mulți ani acel carnețel. L-am respectat pe Jora enorm. Un asemenea caracter nu se poate întâlni decât o singură dată în viață. Spre exemplu, în toată acea curiozitate uriașă pe care o aveam de a afla cât mai multe şi cât mai repede, cum aveam puțin timp liber fugeam la cursurile lui Anatol Vieru. După o perioadă destul de îndelungată,  Vieru m-a întrebat dacă maestrul Jora are habar că eu vin la cursurile lui. Am răspuns că nu. A trebuit să-i spun maestrului Jora, cu inocență, că mă duceam şi la Vieru când puteam. Arată-mi tu pe cineva care nu s-ar fi simțit ofensat.

IBŞ – Eu!

CT – Ei, atunci eşti a doua ființă fără vanitate în profesie pe care o întâlnesc. Revenim: Jora era un psiholog extraordinar. Şi-a dat seama cât eram de nevinovată. Zice: ” Spune-i lui Vieru nu numai că te las să mergi la cursurile lui, dar că îl rog să te primească.” Textual!

IBŞ – Superb.

CT – Eu am realizat târziu generozitatea gestului său. Mă intuise perfect. De altfel, a şi spus despre mine că eram de o “cinste mişcătoare”.

IBŞ – Dar Stroe nu preda compoziția?

CT – Nu, la vremea aceea preda orchestrație. Slavă Domnului, altfel nu ştiu cum m-aş fi împărţit în trei, ca să merg peste tot.

IBŞ – Pasiune mare!

CT – Nebunie curată. Pe la unu noaptea, câteodată, începeam să copiez partituri.

IBŞ- E un exercițiu bun, nu? Dobândeşti o anumită disciplină în scris?

CT – Mie tocmai atunci mi s-a distrus disciplina, pentru că făceam prea multe. Nu puteam să lucrez sistematic; mă cam risipeam.

IBŞ – Într-un fel, e normal. O personalitate artistică puternică se risipieşte în o mie de zări până ajunge la esență.

CT – Am rămas constantă. Şi acum sunt curioasă. Mă interesează tot felul de lucruri în jurul meu. Și fleacuri; de tot felul.

IBŞ – Înseamnă că ascultați foarte multă muzică şi, cu siguranță, pe cea a colegilor dumneavoastră.

CT – Pe vremuri eram mulți pătimaşi; mulți au fost cu vocație, talentați, dar eu am fost chiar obsedată de muzică. Mergeam cu toții şi aşteptam la poarta Sălii Radio să ne lase să intrăm, dacă mai rămâneau locuri libere. Vă dați seama ce pline erau sălile pe atunci, chiar și la muzică de cameră contemporană. Consideram un adevărat câştig să ies de la un concert impresionată de o anumită lucrare. Nimănui nu poate să-i placă tot, dar curiozitatea este esențială.

IBŞ – Contrar aparențelor, sistemul informațional de care ne bucurăm astăzi a produs o îndepărtare a publicului de sălile de concert, a distrus curiozitatea despre care vorbiți.

CT – Îl înțeleg perfect pe Celibidache, care credea cu tărie în interpretările pe viu, dar nu exclud înregistrările, Doamne fereşte! Cred că Celibidache a exagerat.

IBŞ – Eu mă refer şi la efectul copleşitor pe care îl exercită fluxul informațional asupra spiritului nostru, producând o reacție de respingere. Mulți se retrag în interiorul lor, încercând să-şi rezolve propriul drum.

CT – Am citit undeva despre Christian Zacharias care a ajuns să lucreze atât de mult, încât, câteodată, simte nevoia de pauză şi îşi acordă dreptul de a se opri pentru două-trei luni. În felul acesta se împrospătează, renaşte. Cred că este o soluție pentru oamenii tineri.

IBŞ – Dar renaşterea dumneavoastră, adică lucrarea “Palingenesia”?

CT – Întotdeauna m-a preocupat acest subiect, chiar din copilărie. M-a fascinat fenomenul acumulării enorme de tensiune pe punctul de a izbucni. Fie că e vorba de o mişcare socială, fie că vizează planul personal, fenomenul se manifestă de când lumea. Am găsit acest cuvânt minunat – palingenesia, care  înseamnă renaştere, repetare a ciclurilor istorice – şi l-am asociat fenomenului 1907 care,   pentru mine,  înseamnă sinucidere.

IBŞ – Vă referiți la răscoala din 1907.

CT – Simfonia mea se numeşte “1907 (Palingenesia)”.

IBŞ – A apărut cu acest titlu?

CT – Când s-a tipărit, nu mi s-a dat voie să-i spun Palingenesia. A fost cântată în primă audiție sub numele de “Simfonia I, 1907”. Politic, dădea bine acest titlu, dar pentru mine 1907 este un fenomen reprezentativ pentru specia umană. Orice eveniment de o asemenea descătuşare de forțe se încadrează în conceptul 1907: şi revoluția din decembrie, şi cei care sunt perfect lucizi şi aleg soluția autosuprimării, şi când Spartacus, bunăoara, a ales să facă ceea ce a făcut ş.a.m.d.

IBŞ – Cum găseați timp pentru scris când aveați serviciu, facultate şi familie de îngrijit?

CT – Maestrul Jora mă întreba, la curs, câte măsuri am adus? Îi răspundeam, timid: “non multa, sed multum”. Îmi cunoştea situația şi mă accepta aşa.

IBŞ – Care a fost debutul dumneavoastră marcat public?

CT – Eram în anul IV când am scris “Concertul pentru douăsprezece instrumente”. L-a dirijat Paul Staicu.

IBŞ – Dirija încă de pe atunci?

CT – Era deja asistent; cred că la clasa de Corn. Ne-am întâlnit după mulți ani şi mi-a spus că a păstrat  înregistrarea acelui concert.

IBŞ – Un document excelent.

CT – Îşi dorea să publice un CD cu înregistrări pe care le-a realizat la începuturile sale dirijorale. Viața e plină de coincidențe. Vrei să-ți spun una?

IBŞ – Mai multe.

CT – Eram la Conservator și exersam. Era destul de pustiu fiind orele târzii. Deodată mă pomenesc că intră în clasă d-ra Musicescu, care era o legendă vie a şcolii – pur şi simplu te lipeai de pereți când trecea pe hol -. Vroia să vadă cine studiază. M-a complimentat şi a plecat. După ceva vreme, tot seara, în timp ce studiam o partitură a lui Bogdan Moroianu ca piesă de muzică românească pentru examenul de pian, d-ra Musicescu intră din nou în clasă şi, printre altele, mă roagă să-i imprumut partitura. Oricum, o ştiam pe dinafară, numai că eu trebuia să o înapoiez la bibliotecă.

IBŞ – Ştiu cum e. Dacă rămâi restanțier, nici diploma nu ți se eliberează.

CT – Trecuse o vreme îndelungată şi eu tot nu îndrăzneam să-i cer partitura înapoi. Exact când nu mai aveam nici o speranță, mă întâlnesc cu dânsa în Cişmigiu. O salut şi, foarte jovială, îmi spune: Bine că te-am întâlnit. Cunoşti cumva o studentă pe care o cheamă Cornelia Chirovici? Pictorul Gheorghe Chirovici, vecinul meu, vrea să-şi cunoască nepoata.

IBŞ – Nu ştiați de el?

IBŞ – Era fratele cel mai mare al tatălui meu, dar aveau motive lor, de ei știute, să nu vorbească între ei. Nu mi-am permis să-l caut. I-am spus totuşi d-rei Musicescu că eu sunt fata pe care o caută. Mă fixează şi îmi spune: ”Fetițo, nimic nu e întâmplător. Ți-am marcat existența. Din tine o să iasă ceva.”

IBŞ – Ați leşinat?

CT – Aproape. Mi-a dat adresa şi m-a invitat şi la dânsa acasă. M-am dus cu inima cât un purice. Întâi am sunat la uşa unchiului. Fusese un pictor cunoscut. Făcuse gravuri de timbre, regina Maria îi cumpăra tablouri, ca să le ofere cadou în străinătate… A fost foarte curios să afle lucruri despre mine. M-am bucurat că l-am cunoscut, dar nu am mai îndrăznit să-l vizitez. Când am ieşit de la unchiul meu, am bătut la uşa d-rei Musicescu. Dânsa mă invita în casă însă eu, din uşă, îi tot ceream partitura şi îi spuneam întruna că mă grăbesc. M-a rugat să mai trec pe la dânsa, dar nu m-am mai dus niciodată.

IBŞ – De ce?

CT – Timiditate mare şi lipsă de timp.

IBŞ – Dar ar fi fost extraordinar să fi studiat cu d-ra Musicescu.

CT – Aveam deja alți gărgăuni în cap. Vroiam să scriu muzică. În plus, cum puteam eu să-mi permit să accept oferta d-rei Musicescu, când eu locuiam la cămin și nu aveam pian acasă? Ar fi trebuit să studiez zi şi noapte ca să țin pasul cu cerințele ei. Aveam deja copil şi nu aveam timp.

IBŞ – Apropo, cum creştea copilul dacă studiați până noaptea târziu?

CT – Sărăcuța! Stătea la un cămin ca si mine. O duceam luni dimineața şi o luam abia vineri, când plecam cu ea la Giurgiu. Ne întorceam duminica seara. Aşa am dus-o toată acea perioadă, dar amândouă eram foarte fericite. Într-un fel am crescut împreună.

IBŞ – Îmi dau seama că aveți o relație excepțională de prietenie.

CT – Îmi doresc doar să fim amândouă sănătoase. Dar ce faci tu aici? Eşti psihiatru?

IBŞ – Sunt doctor în flaut, aşa că mă descurc în orice situație. Cum o cheamă şi ce face fata dumneavoastră?

CT – Gabriela a terminat  Facultatea de Cibernetică.

IBŞ –  Bine că nu i-ați stat în drum şi ați lăsat-o să aleagă.

CT – Vai, ce mi-a spus copilul ăsta la un moment dat! Ştia că refuzasem să plec cu bursa Herder pe care mi-o oferise maestrul Jora. Însemna să nu o văd mult timp si era încă prea mică . În timp ce studia la pian – venise şi vremea când am putut să am pianina mea –  se întoarce spre mine şi brusc zice: “ Mama, întotdeauna ți-am stat în drum.”

IBŞ – Trosc!

CT – I-am dat o replică genială. Singurul lucru inteligent pe care l-am spus în viața mea. M-a ajutat Dumnezeu.

IBŞ – Mă pun în pielea dumneavoastră şi starea e de perplexitate.

CT – Am privit-o în ochi în timp ce îmi zvâcnea în suflet replica ei – “întotdeauna ți-am stat în drum!” – și  i-am răspuns, pe un ton foarte liniştit: “ aşa este, mi-ai stat în drum ca să mi-l arăți.”

IBŞ – Impresionant!

CT – De câteva ori era să mă curăț, în ultima vreme! Aşa că acum încerc de toate, ca să rezist, să mai fiu pe aici. Mai e ceva nevoie de mine.

IBŞ – Care e ultima dumneavoastră compoziție?

CT – “Ad Astra”. Tocmai mi-au imprimat-o Marin Cazacu şi Ion Ivan Roncea. Au fost nişte îngeri. Acum pot să o prezint la comisia de achiziții a Uniunii Compozitorilor. Recunosc că mi-ar prinde bine o achizitie ținând cont că am o pensie ridicolă.

IBŞ – Cum ați ajuns să faceți muzică de film?

CT – O altă coincidență. Mai întâi am scris muzică de teatru.

IBŞ – Cum ați ajuns să faceți muzică de teatru?

CT – Am avut o pilă prin care am putut să obțin o cameră într-una dintre casele de creație ale Academiei. Câteva zile la Căciulata. Trebuia neapărat să lucrez. Acele câteva zile de linişte au însemnat un cadou nemaipomenit pentru mine. Ei bine, acolo am avut ocazia să-i întâlnesc pe Philippide, pe Noica şi pe d-na Sadoveanu, care, probabil, a fost curioasă să afle ce e cu puştoaica aia care stă cât e ziua de lungă închisă în cămăruța ei, aşa că mi-a bătut la uşă. Era foarte drăguţă şi avea o minte formidabilă. Foarte senină, mi-a spus că nu înțelege ce fac eu în timp ce ei, trei persoane în vârstă, se plictisesc. Această abordare directa m-a făcut să mă apropii de dânsa şi, în fiecare dimineață, ne plimbam împreună, apoi eu mă retrăgeam să-mi văd de treabă. S-a creat o legătură sufletească foarte interesantă. Apoi mi-a prezentat-o pe nepoata ei, actrița Ada D’Albon, căsătorită cu regizorul Laurențiu Azimioară. Ne-am împrietenit de-adevărat, iar Laurențiu, la primul spectacol pe care l-a regizat – “Prometeu” de Eschil – m-a rugat să-i fac muzica. La vremea aceea aveam nişte mijloace tehnice înfiorător de rudimentare, însă mi-ar plăcea  să mai am muzica de atunci. “Tanti Lica”, adică d-na Sadoveanu, mi-a spus, la premieră, că nu a putut să rețină melodia. M-am amuzat enorm deoarece totul era gândit ca efect global, ce includea și un moment vocal etc. De atunci, Laurențiu Azimioară declara peste tot că eu sunt compozitoarea lui. Am lucrat foarte mult împreună și aşa am descoperit că am apetit şi pentru muzică rock sau pop. În 1972 am lucrat cu el un “musical” istoric  – “Aici este soarele meu” – care a stârnit un scandal enorm.

IBŞ – Nu ştiu ce text este.

CT – Era un colaj, de la “Ce frumoasă eşti țara mea” de Alecu Russo, până în zilele  de atunci, anul ’72, cu Labiş şi textul lui “Aparțin comunismului cu tot ce am mai bun”. Jucau studenții din anul II, adică Horațiu Mălăele, Gheorghe Visu, Dan Condurache, Dana Dogaru, Tora Vasilescu… o generație de aur. Cântau toți după ureche, dar erau extraordinari. Aveau momente de cor, de ansamblu sau părți solistice. Am repetat trei luni. Nu era uşor deloc. Făcusem o mică orchestră, în care eu cântam la pian şi îi acompaniam pe tot parcursul spectacolului; Radu Gheorghe canta la chitara, iar în trupă mai aveam un”percutionist” și un “clăpar” (orgă electronică). Ne-am distrat foarte tare, cel puțin eu așa îmi amintesc.

IBŞ – Cânta Mălăele?

CT – Era singurul care nu avea voce, dar avea un talent fabulos. De la prima replică i-am spus că e un geniu.

IBŞ – A fost un spectacol în cadrul Facultății?

CT – Da. Eugenia Popovici era rector. Când se ajungea la partea cu comunismul, actorii începeau să cânte şi să danseze un fel de rap şi, bineînțeles, s-a dus buhul în Facultate. Până să se organizeze vizionarea, auzisem tot felul de zvonuri, cum că vom fi arestați fiindcă ne batem joc de idealurile comuniste…

IBŞ – Riscaţi să deveniți proscrişi peste noapte.

CT – Trebuia chemată comisia de la Centrul Universitar, vreo 20 de persoane care au hotărât să nu ia nici o măsură coercitivă, fiindcă au admirat candoarea cu care se juca spectacolul, dar au recomandat să fie chemat Dumitru Popescu “Dumnezeu”. Ei bine, în acea comisie era şi dl. Dumitru Fernoagă, director de casă de film căruia i-a plăcut foarte mult ce făcusem; şi aşa am ajuns la porțile Cinematografiei.

IBŞ – Ce s-a întâmplat cu căpcăunul?

CT – A venit la vizionare, înconjurat de câțiva politruci. Au descins din nişte maşini negre care îți băgau spaima în oase numai când le vedeai parcând. În sală, doar Eugenia Popovici, Azimioară şi cu mine. Recunosc că nu-mi era indiferent dacă mă luau de-o aripă şi mă aruncau cine ştie pe unde, doar aveam copil. Dar cu toții credeam foarte mult în gestul nostru artistic şi acea inocență ne-a dat curaj. Ne asumam ceea ce făcuserăm.

IBŞ – Aveau reacții în timpul vizionării?

CT – Nimic, nimic, nimic. Tăcere de moarte. Când s-a ajuns la momentul incriminat, inimile noastre au început să duduie. Se vedea cu ochiul liber că şi actorii mor de frică, dar au jucat fantastic. Pe la mijlocul scenei, încep să se audă nişte aplauze apăsate, cu pauze mari între ele, şi imediat au preluat cadența şi cei din suita lui. Atunci am ştiut că am scăpat. Spectacolul s-a jucat cu mare succes. De la Azimioară m-a preluat Sanda Manu.

IBŞ – Ce spectacol ați făcut?

CT – În primul rând menționez “A treia țeapă” de Marin Sorescu. A fost un spectacol nemaipomenit, cu o scenografie uluitoare. Simplă și foarte ingenioasă.

IBŞ – Cine a fost scenograful?

CT – Paul Bortnovschi. Formidabil! Mai ales primele spectacole au avut o atmosferă copleşitoare. Recunosc că şi muzica a fost bună, iar actorii – Albulescu, Piersic, Amza Pellea – erau magnifici.

IBŞ – Şi de la aceste succese din zona teatrului, ați ajuns la film.

CT – Stai putin. Piesa lui Sorescu am lucrat-o prin 1978, însă am colaborat mult cu Sanda Manu și înainte de această dată. Colaborarea cu cinematografia a început 1974 cînd am avut acea şansă cu Fernoagă. Mi-a oferit să scriu muzica filmului “Stejar, extremă urgență”, în regia lui Dinu Cocea. Îți dai seama ce noroc pe capul meu, o debutantă, cu un asemenea regizor. Cocea a vrut să se întâlnească cu mine, pentru că nu ascultase nimic din muzica mea şi, probabil, îşi imagina că am avut pile foarte mari ca să-i fiu propusă. Prima întrebare a fost cum mă chema înainte. Chirovici, zic. Nu cumva eşti rudă cu George Radu Chirovici? Ba da, zic, suntem frați.

IBŞ – Şi-a imaginat că a descoperit pila.

CT – Eu de câțiva ani aveam o comunicare foarte slabă cu George. Încă de copil, din cauza convingerilor lui, avusese mari probleme cu tata. La vremea cu pricina devenise aproape fanatic de stânga. În timpul când scriam muzica pentru “Zidul”, în regia lui Constantin Vaeni  (apropo, Vaeni a venit la mine la premiera debutului meu cu filmul lui Cocea și mi-a oferit colaborarea cu el, așa că “Zidul” este scris tot în acel an, ’74) George m-a sunat şi mi-a spus: “pace, pace între două dobitoace”. Am revenit la comportamente normale. După ce a murit, trei ani nici nu am putut să-i pronunț numele, de durere.

IBŞ – Şi ce-a zis dl Cocea?

CT – Peste o săptămână ne chemi, pe mine şi pe Fernoagă, la dumneata acasă şi ne cânți la pian muzica filmului.

IBŞ – O săptămână? Asta a fost răutate.

CT – Era convins că nu o să fac față. Îl înțeleg perfect. Pasiunea însă m-a ajutat. Zi şi noapte am scris. Mama, săraca, tot încerca să mă oprească, să-mi dea măcar un ceai. Mie însă nu-mi ardea de nimic.

IBŞ – Ați compus muzica pe scenariu sau filmul era deja montat şi ați scris pe imagine?

CT – Nu am văzut nimic. Doar pe scenariu. Am crezut atât de mult în ceea ce făcusem, şi am interpretat atat de pătimaș încât i-am convins.

IBŞ – Muzica era gândită pentru orchestră?

CT – Orchestră mare, bineînțeles. Scriam aproape fără oprire. Mă trezeam la 4 dimineața ca să încep lucrul. Când mi-a venit aprobarea pentru postul telefonic m-am dus la coadă cu partitura în mână. Scriam în picioare. Nu aveam noțiunea ridicolului. Aşa eram, trăznită! Aşteptasem şapte ani acea repartiție de telefon, dar nu puteam să mă întrerup din lucru. Trebuia să respect termenul la care promisesem că muzica avea să fie gata. Ardeleanul din mine ţipa!

IBŞ – Şi lumea din jur?

CT – Or fi spus că sunt stranie, dar nu mă interesa. Am predat partiturile la termen şi am avut din nou noroc, fiindcă Dinu Cocea a ținut să imprime muzica cu Iosif Conta şi mare dreptate a avut. Conta era în Italia, dar a venit imediat când l-au chemat. După această colaborare, mult din ce am compus pentru film a fost imprimat de Conta. Am colaborat și cu alți dirijori pentru aceste muzici de film: cu Paul Popescu, Cristian Mandeal, Cristian Brancuș sau Ludovic Bacs… Înșiruirea este cronologică.

IBŞ – Douăzeci şi cinci de filme! Incredibil. Apropo, ați luat premii?

CT – De la Asociatia Cineastilor pentru filmul “Zidul” și mai apoi pentru “Moromeții”. Am luat şi “Premiul de excelență” oferit de Consiliul Naţional al Cinematografiei. Sunt doar trei bărbați şi cu mine răsplătiți cu acest premiu. Am mai luat și premiul “George Enescu” al Academiei Romane și încă altele. Au mai fost cinci sau sase din filmele la care am lucrat, care au luat premii internationale de  primă categorie.

IBŞ – De ce era Conta preferat?

CT – Avea o calitate de manager de orchestră excepțională. L-aş fi făcut ministru plenipotențiar pe mapamond. Avea un tact uluitor. Nu se enerva niciodată. Când simțea că instrumentiştii au obosit, dădea imediat pauză, iar cu compozitorii se purta incredibil de frumos. Olah spunea că e liniştit dacă dirijează Conta. Gândiți-vă că avea la dispoziție doar trei ore în care trebuia imprimată toată muzica unui film. Îi dădea compozitorului mână liberă. Avea teoria că cel care ştie cel mai bine ce se petrece cu acel text muzical este compozitorul. La prima imprimare cu dânsul, cum am auzit o notă greşită am oprit imprimarea. Timiditatea a dispărut brusc în fața orchestrei.

IBŞ – “Sunt timid, dar mă tratez”.

CT – Îți dai seama? Am oprit orchestra. Din sală! Conta nu s-a supărat, dimpotrivă, m-a rugat să o fac ori de câte ori este nevoie, fiind convins că numai aşa se câştiga timp. Ajunsesem la performanța la care nu insistam pe anumite momente muzicale despre care ştiam că vor fi acoperite de zgomote. Lucram minuțios doar la cele care trebuiau să fie cristal. În felul acesta, totul mergea foarte repede, cu un rezultat optim. Conta nu avea pretențiile lui Celibidache. De altfel, a fost singurul dirijor pe care l-am văzut la repetițiile lui Celibidache, lucru absolut apreciabil.

IBŞ – De unde această disponibilitate de a scrie muzică de film? E o anumită tehnică pe care trebuie să o stăpâneşti.

CT – Doar la primul film am scris muzica pe scenariu. Când mi-am dat seama cum stau lucrurile, am aşteptat până în ultima clipă, când erau gata montate imaginea, dialogul și zgomotele. Timpul până la vizionare este îngrozitor de scurt, dar ai şansă mai mare să te apropii într-adevăr de stil. Observi jocul actorilor, îți dai seama de concepția regizorului, de atmosfera pe care o creează operatorul, de ritmul montajului etc. Nu trebuie să scrii muzica ta. Trebuie să te pliezi, să fii funcțional; ai un anumit cronometraj. “Moromeții” a fost cel mai greu. Să nu fi păşunist, dar totuşi să te apropii de realitatea țărănească, să fii universal şi atemporal… Mi-am inventat și o metodă ca să nimeresc cronometrajul la țanc bazata pe regula de trei simplă… Olah, spre exemplu, a ales altă cale: să scrie după scenariu. Imagina nişte teme fantastice, însă, după imprimare, la montaj, avea nevoie de trei săptămâni. Acolo îşi desfăşura capacitatea lui inegalabilă de compozitor de film.

IBŞ – Imaginația lui era mult prea largă şi trebuia să reducă.

CT – Să reducă şi să combine. Era fascinant! Obişnuiam să spun despre Olah că dacă îi tai venele curge muzică. L-am respectat enorm. Şi el ținea la mine. Am devenit membră a Uniunii Compozitorilor foarte târziu, iar Olah şi Stroe erau singurii care îmi luau apărarea.

IBŞ – Cum adică?

CT – Eram “o promisiune” în 1968, când  am fost primită ca membru stagiar al Uniunii Compozitorilor, dar membru plin am devenit doar în 1980, deși Statutul nostru prevedea confirmarea după trei ani de stagiatură sau excluderea. În cazul meu nu s-a întâmplat nici una nici alta. Întotdeauna primeam la achiziții sub minimul prevăzut legal, dar n-am protestat. I-am lăsat în plata Domnului , cum se zice. Ce mi-au făcut cu Cvintetul de suflători, nu mai zic!

IBŞ – E superb. L-am cântat. Dar cum v-au putut ține membru stagiar 12 ani?

CT – Am tot întrebat ce au de gând cu mine.  Mi s-a răspuns că trebuie să aştept să fiu propusă. O dată, de două ori, de nouă ori, până când au hotărât să mă duc la secția corală. Aveam atâtea concerte, lucrări simfonice, camerale, nu mai vorbesc de filme și piese de teatru… Dumezeu să-i ierte pe cei care m-au chinuit absolut inutil. Într-o şedință, a sărit Olah: Pentru Dumneazeu, lăsați-o în pace! Ce aveți cu ea? Ce v-a făcut? Dar nu vreau să mă victimizez.

IBŞ – Nici vorbă! Ştiu că orice este posibil. Şi, până la urmă, cum de ați fost acceptată?

CT – M-am dus la casieria Uniunii ca să ridic nişte bani. Uniunea câştiga bine, fiindcă oprea  40%  din drepturile noastre de autor. Apropo, în 1994, când  m-am  pensionat , m-am pomenit că nu-mi plătiseră contribuția la Asigurări, așa ca m-am trezit … în pom. Primesc lunar pensie pentru cât am lucrat în Sectorul de Stat, deci foarte putin, fiindcă, majoritatea timpului, am fost liber profesionistă. Uniuna Compozitorilor mi-a făcut-o și pe asta.

IBŞ – Oare nu exista şi un soi de invidie?

CT – Probabil. Cert este că în ziua aceea m-am întâlnit cu Petre Brâncuş, preşedintele nostru. A fost un om cam aspru, dar foarte drept. Mi s-a adresat pe un ton acuzator: “ Mi s-a spus că dumneata nu vrei să intri în Uniune”! Asta chiar mi s-a părut culmea! I-am răspuns că am fost trimisă la secția corală, iar eu cred că nu am ce să caut acolo. Mâine dimineață, zice, să am cererea dumitale pe birou. Zis şi făcut. În consecință, Petre Brâncuş a convocat o comisie, şi le-a cerut să analizeze cazul Tăutu. Mi-au transmis să aduc partiturile de la muzicile de film. Umbla zvonul că eu improvizez la inregistrari…!

IBŞ – Cum să improvizezi muzică pentru un ansamblu orchestral? E absurd.

CT – M-am dus cu două genți de voiaj, ticsite, în fața comisiei. Cel care mă tot trimitea la secția corală a început să mă acuze că din cauza mea era să facă el atac cerebral, pentru că l-a bruftuluit preşedintele.

IBŞ – Sensibil, domnul.

CT – I-am răspuns că am dreptul să intru în Uniune măcar pentru câtă muzică de film scrisesem.

IBŞ – Rezultatul?

CT – Închipuie-ți că nu m-au primit, motivul fiind că aşteaptă să se întâlnească secretarii Uniunii, ca să decidă cazul meu. Parcă le luase Dumnezeu mințile. Era evident că e o porcărie până la cer. Petre Brâncuş a făcut un scandal monstru când a aflat a doua zi rezultatul comisiei şi, până la urmă, m-au chemat să-mi ridic legitimația.

IBŞ – Dar cum poți să iei 40% din banii cuiva care nu e membru?

CT – Iei şi de la stagiari. Pot să înțeleg răutatea, invidia. Dar chiar să mergi până în pânzele albe, asta nu mai înțeleg.

IBŞ – Închidem capitolul răutăți. Pe lângă muzica de film, ce altfel de muzică scriați?

CT – În tinerețe eram atrasă de arta abstractă. Îl descoperisem pe Paul Klee si pe atâția alții…

IBŞ – Se potrivea mănuşă cu felul dumneavoastră de a fi. Considera că nu e voie să treacă nici o zi fără să tragi o linie.

CT – Pentru că îmi place foarte mult latina, rețin maxime: “Nulla dies sine linea”. Am fost aşa o vreme, acum sunt leneşă. Spuneam că la vremea aceea de tinerețe eram entuziasmată de arta abstractă şi compuneam în consecință. S-a întâmplat însă să lucrez pentru Institutul de Folclor o vreme şi mergand prin sate pentru culegeri de muzica am descoperit această zonă artistică copleşitoare. Rar ceva atât de frumos ca folclorul nostru vechi! O frumusețe desăvârşită! Sub această influență am scris pentru Marin Constantin…

IBŞ – Celebra lucrare “Jocuri”.

CT – “Divertisment folcloric” când e cu percuție, “Jocuri” când se cântă doar a capella. Am avut prima audiție chiar în Festivalul “Enescu” in anul cand am scris-o. E o sinteză de folclor românesc. Până şi cântec de petrecere are în ea. De atunci, tot ce am mai scris pentru orchestră simfonică sau formatii camerale este marcat de folclorul românesc. Chiar şi în recenta mea lucrare pentru violoncel şi harpă – “Ad Astra” – m-am inspirat din cântatul la cimpoi, care, cu o mare economie de mijloace produce un efect sonor foarte complex şi variat. Am avut şi o surpriză foarte plăcută, când Violeta Dinescu m-a inclus pe CD-ul “Romania Today”, cu piesa “De doi” cântată de Aurelian Octav Popa şi Sanda Crăciun-Popa. Mi-a trimis un articol din Australia, în care se spunea: “dacă vreți să cunoaşteți România, ascultați piesa “De doi” a Corneliei Tautu.

IBŞ – Vă regăsiți în propunerile actuale muzicale, pe care le promovează Săptămâna Internațională a Muzicii Noi (SIMC)?

CT – Uneori da.

IBS – Cum lucrati?

CT –  Pentru oricine, compoziția e o muncă foarte elaborată, minuțioasă. Îți vin anumite idei care trebuie organizate foarte bine. Personal, nu rar, utilizez tăietura de aur și traducerea sa în numere, adică șirul lui Fibonacci.

IBŞ – Se întâmplă ca după o primă audiție să reveniți asupra lucrării?

CT – Stau să mă gândesc dacă s-a întâmplat vreodată. Da, la “Segmente”, o lucrare abstractă, cu efecte globale, scrisă în 1969.

IBŞ – Ce înseamnă efecte globale?

CT – Am preluat conceptul de la Aurel Stroe. Este un conglomerat de sunete în care nu se distinge sursa. Ca un aluat în care ai băgat o grămadă de ingrediente. Poate fi un cluster sau dispersat pe verticală. Ei bine, după ce am ascultat lucrarea, am simțit nevoia să mai lungesc cu două măsuri ultimul sunet.

IBŞ- Asta a fost tot ce ați schimbat?

CT – Este o schimbare importantă. Chestiune de simț al curgerii timpului. Grete Tartler scria despre muzica mea că îți dă impresia că nimic nu poate fi schimbat.

IBŞ – Ce compozitori preferați aveți?

CT – Greu de spus. Mereu descoperi ceva. Acum niște ani am descoperit un compozitor estonian, contestat de unii snobi: Arvo Pärt. Lucrarea lui “Tabula Rasa” m-a impresionat foarte tare. Am căutat imediat date despre el pe internet. Din păcate, i-am văzut poza şi mi-a părut foarte rău.

IBŞ – De ce?

CT – Pentru că am avut senzația că muzica pe care o ascultasem e scrisă de un om din afară, nu unul cu nas şi urechi. Omul ăsta are o gândire  îndepărtată de terestru… Asadar, nu pot să spun că am un compozitor preferat. Îmi place muzica bună, de toate genurile. Nu am prejudecăți deloc. Ăsta e un noroc. La un moment dat, îmi rămăsese în urechi o… manea. Sunt extrem de departe de acest tip de muzică, dar melodia aia mi-a  plăcut.

IBŞ – Enescu vă place?

CT – În studenție spuneam că Bach este anormal, că e ca şi cum te-ai trezi cu un deget mic lung de doi metri. Nu îți ajunge o viață întreagă să transcrii tot ce a compus el. În plus, avea 24 de copii şi un duium de elevi. Și “serviciu” la biserică… Sunt convinsă că nu a dormit niciodată. Cum altfel? La fel mi se pare şi Enescu. Nu pot să fiu ipocrită, să spun că îmi place la fel de mult tot ce a compus. Dar, să fii capabil să te uiți pe o partitură, în tren, şi apoi să o dirijezi pe dinafară…! Să te aşezi la pian, când eşti un violonist de primă mână, doar ca să salvezi un concert la care n-a ajuns pianistul…! – și numeroase alte întâmplări –  sunt lucruri anormale. Nu mai vorbesc de ştiința pe care o avea. Dacă ne întoarcem însă la sensibilitatea și puritatea pe care le găseşti în muzica lui şi prin care transpare sufletul său, putem spune că Enescu e uluitor. Lied-urile pe versuri de Clément Marot de exemplu, sunt  muzică în stare pură, cristalizată, care te emoționează profund. “Dixtuorul”, “Simfonia de cameră” și atâtea altele… Nu mai vorbesc de “Oedip”…  Consider că “cel mai” este un calificativ foarte enervant în artă. Doar nu e sport. Cine cântă mai bine, Ion Bogdan Ştefănescu sau Pierre Yves-Artaud?…

IBŞ – Ion Bogdan Ştefănescu, bineînțeles… Ha, am glumit.

C.T.-Îți dai seama cât de abstract ai devenit, dacă nici nu ești de față? Lăsând gluma la o parte, contează și în ce dispozitie ești când asculți  ceva. Acum foarte, foarte mulți ani eram îndrăgostită de felul cum cânta Richter “Clavecinul bine temperat”. Ani de zile am umblat să obțin această integrală. Nu demult, mi-o trimite fata mea din Germania. Starea mea de sănătate nu era prea grozavă şi m-a ajutat enorm că am putut să o ascult la nesfârşit. Numai că, de data asta, Richter m-a supărat mult. Sunt două Preludii pe care le cântă milităreşte; cu prea multa energie. Am recopiat CD-ul minus cele două momente. Trecerea timpului a contat. Acum îmi doresc să le aud cântate mai așezat, mai cu înțelepciune. Spre exemplu, am fost extaziată ascultând “Simfonia a IV-a” de Brahms pe care a interpretat-o Seiji Osawa cu Filarmonica “George Enescu”.

IBŞ – Era imponderabil.

CT – Exact asta am simțit. I-am văzut și gesturile, fața. Era atât de expresiv! Cu siguranță e practicant Tai chi.

IBŞ – Ați putea să scrieți muzică de film renunțând la orchestră, adică doar cu o aparatură computerizată?

CT – Idealul pentru muzica de film este aşa cum face Adrian Enescu, adică acel amestec de sursă umană şi sursă electronică. Din păcate, nu am avut grijă, atunci când am avut bani, să îmi procur aparatura necesară unui studio. Nu poate fi reprodusă la computer căldura umană  care dă acea marjă de eroare ce trebuie menținută. Nu se poate renunța la amprente, cel puțin așa cred eu.

IBŞ – Ce aveți pe masa de lucru în clipa asta?

CT – O mare dezordine, care se cere arhivată.

IBŞ – Stejar, extremă urgență!

 

 

 

Published in News

Comments