Skip to content →

Mozart – Muzica bucuriei

Revista “Familia creştină” – 03/2006

MOZART – MUZICA BUCURIEI
flautistul Ion Bogdan Ştefănescu
în dialog cu Ana-Maria Botnaru


 

Ion Bogdan Ştefănescu – 36 de ani – este prim flautist al Filarmonicii George Enescu din Bucureşti. Are o bogată experienţă concertistică şi didactică şi este autorul unei “Istorii a flautului”, lucrare adresată studenţilor de la Academia de Muzică din Bucureşti. A mai publicat volumele “Vârstele flautului” şi “Joc de oglinzi”, o analiză a interferenţelor între tehnicile arhaice şi actuale în creaţiile pentru flaut, lucrare cu care a primit titlul de doctor în muzică. A cântat alături de importanţi muzicieni: pianistul Dan Grigore, harpistul Ion Ivan Roncea, flautistul James Galway (Weggis, Elveţia). În afară de scenele româneşti a susţinut concerte şi în Italia (Regio Emilia), în SUA – cu un recital personal la Convenţia Flautiştilor Americani din Kansas City, în Spania, ca solist al Filarmonicii “George Enescu”.

Ana-Maria Botnaru: Dragă Ionuţ, aş vrea să încep dialogul nostru într-un mod oarecum neconvenţional: Să zicem că ai întâlnire cu un extraterestru şi vrei să-l lămureşti cum e cu pământenii şi muzica lor… Ce i-ai da să asculte?

Ion Bogdan Ştefănescu: (râde) Depinde… Dacă l-aş pune să asculte muzica timpurilor noastre, nu ştiu dacă l-aş mai câştiga de prieten… Sau, din contră, s-ar putea să reacţioneze extrem de bine: există muzică contemporană bună şi bine scrisă. Dar dac-ar fi să-l îmblânzim cu încetul, atunci cred că ar trebui să asculte Monteverdi, apoi Bach şi, bineînţeles, Mozart. Ar trebui să asculte şi Scarlatti, şi Rossini – neapărat – pentru că ar deveni un extraterestru extrem de haios

– Ce crezi despre muzica lui Mozart şi impactul ei asupra noastră?

– Poate că e un lucru mare ce spun acum, dar realmente cred asta: că fără Mozart, lumea ar fi evoluat altfel.

– Suntem mozartieni fără să ştim? Sau fără să vrem?

– Fără să vrem, suntem mozartieni. Muzica lui a marcat covârşitor secolele următoare şi ne-a marcat şi mentalităţile. Uite ce se întâmplă în ziua de azi: oameni care nu au nici un fel de legătură cu muzica, oameni care nu intră la Ateneu niciodată, care evită posturile Mezzo sau Cultural, dar în autobuz, în maşina personală, în holuri de hotel, în magazine ascultă Mozart, uneori fără să-şi dea seama. Am prieteni care-mi cer CD-uri cu muzică clasică pe care să le asculte la serviciu: la Mozart au reacţionat cel mai bine. Ei lucrează, iar muzica merge în surdină. Se simt mult mai bine, nu mai obosesc atât…

Mozart ne guvernează din umbră. El a scris nişte melodii splendide pe care muzica rock le-a preluat, jazz-ul le-a preluat, la fel şi muzica uşoară… E o mediatizare fantastică: acest compozitor e cântat, în fiecare secundă, undeva, pe glob… Dacă ar fi trăit, Mozart ar fi fost astăzi multimiliardar din drepturi de autor. Este probabil cel mai cântat compozitor din istoria omenirii.

Muzica lui face bine: e un lucru foarte important. Găseşti toate stările de care ai nevoie, în fiecare moment: muzica lui poate fi eclatantă, strălucitoare, plină de bucurie… Găseşti plăcerea jocului, te întorci în copilărie, îţi aduci aminte de lucruri frumoase… În acelaşi timp, muzica lui poate fi extrem de profundă, de dureroasă, de tristă, resemnată, senină…

Muzica lui Mozart te duce la beatitudine… Eu sunt convins că prin mâna lui, prin sufletul şi prin mintea lui ne-a vorbit de fapt Dumnezeu. În puţinii săi ani de viaţă, el nu putea fizic să scrie atâta muzică. Mai există un argument: nu există nici o ştersătură în manuscrisele lui, nici o corectură… Este înfricoşător… Nu poţi crede că omul acesta a trăit într-adevăr, că puteai să dai mâna cu el pe stradă. E ireal ce s-a întâmplat! Cred că a stat sub o “cupolă” dumnezeiască, o ocrotire fantastică, iar el a fost practic un… conductor. Muzica lui are o forţă fabuloasă… Sunt copii de doi ani care stau pironiţi şi ascultă, sunt oameni în vârstă, care de-abia mai ajung la Ateneu, şi vin, şi umplu sala numai pentru că se cântă Mozart.

– Ştii vorba frumoasă a lui Karl Barth: în prezenţa lui Dumnezeu îngerii cântă Bach, dar când rămân între ei ascultă Mozart. Aşa să fie? Câtă dreptate are?

– (râde) Are! Muzica lui Bach îţi dă putere, îţi dă încredere… Vezi tu, când te duci la biserică e… uluitor. Intri copleşit de greutăţi, de probleme şi ieşi liniştit. Şi nu ştii prea bine de ce. Există o atmosferă, o căldură, pe care numai biserica o are. Muzica scrisă în acest scop, muzica sacră, conţine o asemenea forţă. Indiferent unde o asculţi, chiar şi pe o scenă de concert, ea tot muzică sacră este. Bach e cel care a laicizat muzica bisericească, dar a făcut-o în perfectă cunoştinţă de cauză şi cu un scop anume: norodul şi-a regăsit temele sale muzicale în muzica lui Bach. Nu ştiu, cred că Dumnezeu ascultă şi Monteverdi…

– La Mozart, e un amestec de ludic şi tragic. El nu e un personaj vesel, în ciuda muzicii sale…

– Nu, nici când râde nu e vesel… Eu cred că genialitatea îl apăsa foarte tare. Cred că era conştient de puterea lui: ştia foarte bine ce face, ştia foarte bine că e foarte bun… Încă de mic copil a ştiut asta. Există nişte sonate de flaut pe care le-a scris la 8 ani! Sunt realmente geniale. Te cutremuri cum un copil a putut să scrie ceva atât de profund. Şi tragic şi ludic, exact cum spui… Pentru el, cred că viaţa avea o cu totul altă intensitate şi o viteză cu totul specială. El trăia fiecare secundă de un milion de ori mai acut decât un om normal.

– Ce părere ai despre legendele legate de memoria lui fabuloasă?

– Cred că, în cazul lui Mozart, aşa trebuie să fi fost. Îţi reamintesc faptul că manuscrisele sale nu conţin nici o ştersătură: auzea totul în mintea sa. Practic, el transcria. Muzica curgea prin mintea lui, iar el avea nevoie de timp doar ca să-şi mişte mâna, să scrie… Gândeşte-te: “Don Giovanni”. Mie mi-ar lua trei vieţi numai ca să o copiez, nu ca s-o mai şi gândesc, să scriu muzica, s-o pun pe libret… Iar el scria, scria întruna… Aminteşte-ţi de filmul lui Milos Forman şi mica melodie a lui Salieri, cântată la clavecin: pentru Mozart era o bagatelă – două armonii şi deja nouă ni se pare complicat. Probabil că avea şi memorie fotografică: dacă vedea o partitură, imediat putea să o reproducă. Dar memoria auditivă clar era fantastică: mintea lui probabil că a funcţionat ca un computer de astăzi. Ar fi interesant de studiat cum funcţiona mintea lui Mozart. El era în stare să meargă în paralel cu un milion de lucruri, să nu le uite şi să facă tot felul de conexiuni…

– Muzica lui Mozart e un continent vast şi destul de greu de explorat într-o viaţă de om. Cât ai explorat până acum, Ionuţ?

– Cum ştii, Mozart a scris enorm. Am ascultat câteva opere şi foarte multe simfonii. Am cântat în orchestră câteva simfonii şi concerte pentru vioară şi pian – cele celebre, “şlagărele”… Cât despre muzica pentru flaut, am cântat tot ce a scris: cele şase sonate pe care le-a scris la 8 ani, cele patru cvartete, cele trei concerte, Eine kleine Nachtmusik în variantă de flaut şi pian şi multe alte transcripţii – pe unele le-am aranjat eu, pe altele le-am preluat ca atare…

– Care dirijori îţi plac în relaţie cu muzica lui Mozart? Strict subiectiv vorbind…

– Mozart poate fi descifrat în o mie de feluri… Poate să-ţi placă, poate să nu-ţi placă, depinde. Dacă îl ascult pe Murray Perahia dirijând Mozart, îmi place foarte mult… Dacă îl ascult pe Christian Zaccharias cântând Mozart, îmi place foarte mult… Daniel Barenboim, cântând la pian Mozart, e extraordinar. Şi atunci sunt sigur că şi dirijează bine Mozart. Apoi e Nikolaus Harnoncourt, cu simfoniile mozartiene şi integrala muzicii sacre a aceluiaşi compozitor. El dirijează un ansamblu care cântă pe instrumente vechi, cu o sonoritate aparte. Se cântă puţin diferit, sigur că da… Ştii, eu cred că Mozart are un efect extraordinar dacă e ascultat pe viu, mult mai pregnant decât dacă îl asculţi pe un CD, fie şi cu o interpretare perfectă.

– Vii la ce spunea Celibidache: muzica trebuie receptată împreună cu bucuria interpretării ei.

– Da, însă acest fapt e valabil mai ales la Mozart. Mahler, Bruckner, Ceaikovski te impresionează oriunde: şi acasă. Au un cu totul alt tip de forţă. La Mozart, datorită acestui ludic, simţi nevoia de un interpret viu în faţa ta. Un CD e ceva steril, aseptic… Ca să pot spune că m-a mişcat, eu am nevoie de o interpretare vie… Cel puţin în cazul lui Mozart…

Mă gândesc la mine cântând Mozart: câteodată îmi place foarte mult, iar alteori nu mă plac deloc. E atât de imprevizibil… Trebuie să ai cumva o atitudine dirijorală: să anticipezi. Când eşti solist, trebuie să le insufli asta şi celor din spatele tău. Chiar dacă stabileşti cu dirijorul la repetiţie nişte lucruri. Dar sunt lucruri determinate de starea la care se ajunge în momentul respectiv. La care contribuie şi sala, bineînţeles… Una e la repetiţii, alta e cu public… Toată lumea trebuie să fie în priză. Or tu, ca solist, trebuie să ai o asemenea energie încât să-i convingi pe cei din orchestră să te urmărească, să nu cânte “ca la serviciu”.

– Dacă simţi că publicul nu e în priză, e grav?

– Da, pentru mine e grav. Consider că măiestria interpretului este să îi “bage în priză” (râde), chiar dacă ei nu sunt. Să-i aducă până la urmă la starea de comuniune. Dacă nu se reuşeşte asta, atunci există o insatisfacţie. A interpretului, în mod sigur. Publicul poate că nu o resimte… Doare: e un disconfort cu care trebuie să te lupţi şi să faci lucruri frumoase pe un teren uşor… mlăştinos. Nu e uşor.

– Când studiezi Mozart, cât e rigoare şi cât e libertate? Tu cum simţi raportul acesta?

– Eu înclin spre partea de libertate. Rigoarea e conţinută: nu poţi să nu ţii cont de textul lui. Dar sunt atât de multe lucruri ascunse pe care unii le simt, alţii nu: aici ne diferenţiem. Aici intervine harul interpretului şi valoarea lui. Dacă reuşeşti să intuieşti mesajul compozitorului sau chiar să îl creezi descifrând o partitură… Contează foarte mult sensul pe care interpretul îl dă unor note muzicale, valabile pentru toată lumea.

– Deci nescrisele atârnă uneori mai mult decât scrisele…

– Categoric.

– Între voi circulă o vorbă care pe mine m-a frapat şi pe care n-am înţeles-o de la început: când spuneţi despre cineva că “a cântat toate notele”, judecata e negativă şi fără drept de apel. Practic, respectivul e descalificat ca interpret chiar de către cei din breasla sa. (râde) E fioroasă. N-am priceput-o mult timp şi când am înţeles-o m-am cutremurat…

– Vezi tu, un defect al şcolii româneşti, pe care eu l-am observat ca student şi apoi ca membru al unor jurii de examene: lumea se bucură în general, şi studenţii au inoculată mentalitatea asta, când se cântă fără greşeală. Îşi urmăresc ţelul: să înveţe pe dinafară un text pe care să îl cânte fără greşeală. Nimic mai grav şi mai groaznic: în acea clipă, sunt total lipsiţi exact de scopul artei: arta, dacă nu emoţionează, nu e artă. Ce te faci cu o “maşinuţă” care-ţi cântă tot şi apoi pretinde nota zece? E ca un somnambul: dacă-l strigi, cade. Nu-i dai zece. Şi el: “Cum? Păi am cântat toate notele…” Mi se dădeau mie argumente în favoarea unora care trebuiau să ia note mari: “A cântat fără greşeală? – Da.; A cântat curat? – Da.; A cântat pe dinafară? – Da.” Cum adică? Nu-i normal? Nu meriţi bonus pentru aşa ceva: sunt lucruri normale. Ţin de “igiena” fiecărui muzician. Problema e ce fac eu cu notele. Pe mine asta mă interesează. Or şcoala românească a împământenit această autosuficienţă, această rămânere în faza întâi. E doar o bază pe care cu toţii trebuie să o avem. Remarca “X a cântat fără greşeală” e tristă.

Un artist poate greşi, nu e o maşină. Să nu devină supărător…, asta e altceva. Dar arta trebuie să fie imprevizibilă ca să aibă valoare. Dacă totul devine previzibil, nu mai e artă: e o prostie. Dacă te duci la un concert, înseamnă că accepţi jocul acesta… Reuşeşti, asamblând tot ce asculţi şi vezi, să te ridici tu, spectator, la nivelul artei, şi să faci parte din acel tot care e momentul artistic. Dacă vii decis să vânezi greşeli, atunci cu atât ai rămas.

Asta le-am spus studenţilor mei: e groaznic să ieşi după două ore spunând “a fost o prostie”. Înseamnă că tu eşti prost. Din două una: ori pleci destul de repede, ori – dacă tot ai stat două ore – trebuie să găseşti lucrurile bune. E imposibil ca în două ore de muzică să nu găseşti ceva bun. Ceva ce tu nu poţi să faci. Sau la care nu te-ai gândit. Dacă ai plecat de acolo cu o idee, cu o nelinişte, e mare lucru: ai aflat ceva nou. Proştii ce fac? Ajung la un nivel la care sunt mulţumiţi şi se opresc: nu vor mai evolua. Tot şcoala e de vină. Sunt plini de ei, fericiţi, dar la ce le foloseşte? Nu au avut niciodată bucuria de a afla lucruri noi şi de a-şi pune probleme.

– De ce crezi că tot copilul care începe să facă muzică, indiferent de instrument, porneşte, ritualic aş zice, cu Mozart?

– Muzica lui se reţine uşor, e plăcută. Însă nu e deloc uşor de cântat. Melodia e importantă nu pentru că e simplă, ci pentru că ţinteşte sufletul copilului. Or el, în clipa în care are un rezultat sonor plăcut, atunci e mulţumit şi vrea din ce în ce mai mult. Copiii sunt mult mai neîncorsetaţi decât maturii. Or, asta este muzica lui Mozart. Înseamnă libertate, exuberanţă, joacă… Copiii se joacă frumos şi nestingheriţi. Noi, adulţii, avem probleme: trebuie să ne curăţăm de “seriozitatea ” pe care ne-o impune societatea şi să cântăm muzica lui Mozart. E greu, dar nu imposibil. Există interpreţi care fac aceasta extraordinar de bine.

– Cântând Mozart, îţi regăseşti copilăria şi cheful de joacă?

– Oh, categoric. Ce poate face Mozart cu nişte arpegii, terţe şi game este uluitor. Nu te plictiseşti niciodată, nici măcar o secundă. Cu alţii mai păţeşti asta, dar la Mozart – niciodată. Nici la Rossini. Şi te întrebi cum e posibil. El a găsit o reţetă a lui, intuitivă, inexplicabilă. Înşiră nişte note şi tu tot timpul eşti surprins, eşti fericit că le auzi… Poţi asculta simfonia Jupiter de zece ori pe zi: de fiecare dată vei găsi ceva nou.

– Ce planuri ai pentru 2006?

– Cânt prin ţară cu dl Ion Ivan Roncea concertul pentru flaut şi harpă de Mozart. În rest nu mi-am propus nimic special pentru anul Mozart. Eu cânt foarte mult Mozart, tot timpul. Poate de aceea… În aprilie cânt cu Marin Cazacu şi cu Ciprian Marinescu triouri de Haydn, aici, la filarmonică. În mai, am un proiect destul de îndrăzneţ: se lansează un volum de poezie care se cheamă “Despre pietre şi păsări”, aşa se va chema şi spectacolul: va fi un spectacol cu balerine, cu muzică barocă, dar şi contemporană, cu actori… În paralel, am turneele mele cu trioul Contraste: plecăm în Germania aproape în fiecare lună câte o săptămână, dacă nu câte două… Plus orchestra, deci e destul de aglomerat…

– În încheiere, ce-ai vrea să le mai spui melomanilor despre Mozart şi muzica sa? Dar celor care nu calcă într-o sală de concert?

– Fără Mozart am fi mai săraci. Spre norocul lor, sunt bogaţi pentru că ascultă această muzică divină. Ceilalţi, neavând “organ” pentru tipul acesta de muzică, pierd o modalitate privilegiată de a fi sensibilizaţi, de a se bucura, de a fi mai aproape de o artă care întotdeauna înfrumuseţează, îmbunează, linişteşte. Pierd aceste noţiuni atât de importante pentru sufletul lor. Sunt văduviţi de o bucurie pe care melomanii o au cu prisosinţă.

Eu am vrut ca fetiţa mea să facă muzică nu neapărat pentru a face performanţă din asta, ci pentru educaţia ei. Dacă ea se va bucura când va intra la Ateneu şi va asculta un concert, pentru mine înseamnă extraordinar de mult: va avea o bucurie în plus. Dar face arte plastice, pictură, şi îşi doreşte să meargă pe acest drum. Chiar dacă ar renunţa la un moment dat, va şti să se bucure, va şti să asocieze culorile, va şti să privească o expoziţie… Sunt lucruri pe care ţi le dă educaţia şi nimeni nu ţi le mai poate lua. Sunt bucurii etern valabile…

– Ionuţ, educaţia nu ţi le mai dă. Uite ce se întâmplă în şcoală: orele de muzică şi cele de desen sunt în batjocura elevilor şi în dispreţul părinţilor. Copiii nu ştiu să citească două note. E catastrofal. Toţi vor matematică sau limbi străine pentru că de aici vin banii.

– Lucrul acesta n-ar trebui să se întâmple. Dacă ai trei ore de matematică, poţi avea şi trei ore de muzică. Ar trebui să aibă aceeaşi pondere – pentru că au aceeaşi valoare. Nu ştim niciodată la ce va rezona un copil. El poate că e făcut să rezoneze la muzică, dar dacă nu-i dai ocazia să descopere asta, va deveni afon: un “ateu” din punct de vedere muzical. Absolut toţi copiii au aptitudini. Au talent la un tip de artă. Dacă părinţii nu le speculează acest talent, ei pe parcurs îl pierd. Copilul devine opac la orice fel de stimul artistic. Dacă ponderea disciplinelor artistice ar fi egală cu a celorlalte, atunci copilul alege. Poate să facă matematică dacă vrea, dar de ce să nu iubească muzica, de ce să nu-şi găsească bucuria mergând la un concert de muzică clasică? Muzica este o cale privilegiată de a învăţa să te bucuri de frumos.

– Mulţumesc pentru răbdarea şi generozitatea cu care ai întâmpinat tirul întrebărilor mele.

Published in News

Comments