Skip to content →

Mare pacat

Yuri Botnari, dirijorul pe care Orchestra Filarmonicii “George Enescu” şi-l doreşte mai des la pupitru. Eleganța, claritatea şi sugestia gestului său dirijoral, modalitatea de lucru, de abordare a muzicii au făcut ca orchestra să sune asemenea marilor ansambluri ale lumii.

 

Concertele din 16şi 17 februarie 2012 ale stagiunii Filarmonicii “George Enescu” l-au avut la pupitrul orchestrei pe unul dintre cei mai valoroşi dirijori ruşi ai momentului, maestrul Yuri Botnari, dirijor angajat al Filarmonicii din Moscova cu un contract de exclusivitate, asemenea lui Simon Rattle la Orchestra din Berlin. Este cutuma marilor orchestre ale lumii să accepte un şef de orchestră pe o perioadă delimitată, în care turneele acestor ansambluri sunt asociate cu imaginea dirijorului respectiv. Dat fiind că se investesc foarte mulți bani în campaniile de promovare, dirijorul trebuie să agreeze ideea de a fi indisolubil legat de orchestra cu care a semnat contractul respectiv.

Pentru o săptămână, membrii orchestrei Filarmonicii “George Enescu” s-au lăsat vrăjiți de personalitatea lui Yuri Botnari, un maestru al baghetei cu o ştiință muzicală şi instrumentală şi cu o tehnică dirijorală impecabile. Faptul că a studiat vioara la Chişinău îl îndreptățeşte să ceară compartimentului de coarde anumite tipuri de atac, să sugereze anumite arcuşe, determinându-i astfel să sune diferit faţă de cum obişnuiau de mai bine de 20 de ani. S-a mai întâmplat şi sub bagheta altor dirijori, precum Jin Wang (violonist), Misha Katz (violoncelist) sau Christian Badea (violonist) cu care, de fiecare dată, acest ansamblu de elită a reuşit performanţe spectaculoase. Când compartimentul de coarde sună echilibrat, somptuos, voluptos, plin de o energie benefică, suflătorii, la rândul lor, se pot sprijini relaxați pe acest suport sonor esențial într-o orchestră. Doar atunci sunetul compartimentelor de alamă şi lemne devine strălucitor, folosind o dinamică fără asperități, impurități, crispări şi alte bruiaje care pot deranja o ureche avizată. Grija pentru modelarea sunetului este apanajul marilor dirijori care reuşesc să convingă orchestra prin gesturi, şi uneori explicații, numai în patru repetiții (câte sunt programate pentru concertul săptămânal).

Cred că spectatorii prezenţi la acest regalul muzical despre care vorbesc îmi pot confirma spusele. Yuri Botnari a gândit programul asemenea unui regizor. A conceput un adevărat spectacol sonor prin prezentarea unor lucrări celebre ce aparțin marilor compozitori ruşi: “O noapte pe Muntele Pleşuv” de Musorgski, “Concertul nr.2 pentru pian şi orchestră” de Rachmaninov, avându-l ca solist pe Barry Duglas – unul dintre cei mai importanți pianişti din lume în momentul de faţă – şi “Suita Romeo şi Julieta” de Prokofiev. Şi pentru că maestrul şi-a dorit ca publicul să plăce din sală cu o senzație de plinătate sufletească, eliberându-l de trăirile intense provocate de muzica lui Prokofiev, a ales pentru bis “Visul Raymondei” din baletul lui Glazunov.

Repetițiile au provocat orchestrei o reală bucurie şi foartă multă satisfacție. Felul maestrului Yuri Botnari de a se impune, de a sugera intențiile sale muzicale, a ridicat nivelul ansamblului nostru, măcar pentru o săptămână, la cotele marilor formaţii muzicale ale lumii. De acest tip de dirijor are nevoie orchestra noastră.

Mi-am intitulat articolul “Mare păcat!” fiindcă, în finalul celor patru zile de repetiții, maestrul ne-a mulțumit pentru dăruirea şi pasiunea cu care am cooperat, mărturisindu-ne că a aşteptat 20 de ani pentru a se afla, în sfârşit, la pupitrul Filarmonicii “George Enescu”. Se confirmă o dată în plus faptul că, din păcate, noi, românii, nu ştim să prețuim şi să profităm de valorea artiştilor proprii, căci trebuie să aflaţi că maestrul Yuri Botnari este cetățean român! Circulă în toată lumea cu paşaport românesc. Vorbeşte foarte bine româneşte. S-a născut la Chişinău din mamă rusoaică şi tată român. Când a trebuit, după ’90, să aleagă cetățenia, a ales-o pe cea română. Tot “Mare păcat!” sunt îndreptăţit să exclam şi în legătură cu faptul că, după aceste două concerte de excepție, direcția Filarmonicii nu i-a adresat vreo invitație pentru stagiunile viitoare.

Maestrul Yuri Botanri dirijează în toată lumea, întreprinde anual turnee mondiale cu Orchestra Filarmonicii din Moscova, imprimă pentru marile case de discuri ale lumii, iar dacă pentru palmaresul domniei sale această trecere pe la pupitrul orchestrei noastre poate însemna un episod firesc, pentru orchestra noastră, în schimb, permanentizarea unei asemenea colaborări ar fi fost, fără îndoială, un important pas înainte.

Pentru a crea o imagine mai clară a experienței Filarmonicii “George Enescu” cu acest dirijor şi pentru a creiona portretul maestrului, am stat de vorbă cu dl. Yuri Botnari, a doua zi după concert.

IBŞ- Maestre, ați prezentat publicului din România un program rusesc sută la sută, perfect echilibrat până în cele mai fine detalii. Chiar şi bisul a fost ales cu un scop bine conturat, acela de a induce o stare de reverie spectatorilor. Aş putea spune că aveţi o gândire de tip regizoral. Dumneavoastră realizați, de fapt, un spectacol muzical. Obişnuiți ca de fiecare dată să concepeți programele astfel pentru a obține impactul dorit asupra publicului?

YB – E foarte simplu. Dacă sala ar fi pe jumătate goală, muzicienii ar cânta diferit, cu o stare de formalitate. Pentru mine, muzica clasică va exista întotdeauna, pentru că orice lucrare care a dăinuit timpului conține un semnal divin, iar noi, interpreții, suntem nişte conductori ai acestui semnal. Pentru ca spectacolul muzical să se realizeze, e nevoie de trei condiții: de o orchestră bună, cu un dirijor pe măsură, de o sală cu acustică bună şi de spectatori. Toate cele trei componente sunt esențiale. În plus, şcoala noastră de dirijat, adică a maestrului Simonov, cere ca gesturile dirijorale să fie foarte sugestive şi expresive, să sculpteze sunetul. Spre exemplu, prin gest se poate sugera vârsta Julietei, inocența ei, exuberanța etc., concomitent cu faptul că trebuie să dictezi şi tempoul.

IBŞ – Care e secretul transmiterii prin baghetă a ceea ce simțiți?

YB – Haideți să ne aducem aminte cum a apărut această profesie de dirijor. La început, exista o persoană în fața orchestrei care bătea cu un baston ritmul în podea, dar zgomotul produs mai mult încurca, astfel că, după o vreme, s-a hotărât să nu se mai atingă podeaua. Aşa s-a ajuns la baghetă şi la dirijatul propriu-zis. Dirijatul, asemenea instrumentelor, a evoluat foarte mult în secolul precedent. Dacă nu stăpâneşti foarte bine gestica, nu poți realiza comunicarea cu orchestra, ba mai mult, se instalează o anumită rezistență din partea instrumentiştilor. De fapt, acest conflict între orchestră şi dirijor există dintotdeauna, fiindcă orchestranții consideră că pot cânta şi singuri. Doar în anumite momente au nevoie, de fapt, de cineva care să-i echilibreze.

IBŞ – Dar un dirijor cum trebuie să privească orchestra?

YB – Ca pe propriul instrument prin care se exprimă. Acesta este apanajul dirijorilor de înaltă clasă.

IBŞ – Pentru noi ați fost, chiar din primul moment, dirijorul de care avem nevoie. Am petrecut o săptămână într-o atmosferă ideală, pe care dumneavaostră ați creat-o.

YB – Şi eu am avut aceeaşi senzație. Mi-a plăcut foarte mult orchestra. Îi sunt recunoscător d-lui Rozhdestvenski, care mi-a recomandat această orchestră ca fiind foarte bună.

IBŞ – Dumneavoastră ați ales programul?

YB – Am prezentat directorului artistic patru programe, iar acesta a fost preferat. Toate programele erau concepute mai ales cu gândul la public, deci aveau această notă de spectaculozitate.

IBŞ – Se întâmplă ca în aceste scenarii sonore să introduceți şi muzică contemporană?

YB – Consider că este sarcina noastră. Cred că dirijorul este obligat să promoveze muzica contemporană. Eu o fac cu obstinație şi la Moscova şi în turneele prin lume. Chiar şi la Festivalul Enescu am interpretat cu Orchestra Sălii Mari a Conservatorului din Moscova – o orchetră de tineri, dar profesionişti – lucrări de Tiberiu Olah, Dumitru Capoianu şi Rachmaninov, iar programul a fost foarte bine primit de către public.

IBŞ – Până la ce vârstă sunt acceptați aceşti tineri în orchestra de tineret?

YB – Sunt studenți în anul V. Când termină Conservatorul, pleacă din orchestră. Sunt 260 de studenți numai la coarde, iar eu am nevoie doar de 60, aşa că am de unde să aleg. Societatea Rusă de Muzică plăteşte profesorii şi studenții pentru fiecare concert, motiv pentru care se stă la coadă. E o competiție acerbă să intri în această orchestră. Din păcate nu mă mai pot ocupa de ea, fiindcă am un program foarte aglomerat cu Filarmonica.

IBŞ – Dar nu e dificil să formezi un ansamblu cu asemenea pretenții schimbându-i, practic, anual, componența?

YB – Sigur că e complicat, dar nu se schimbă radical. Şefii de partidă sunt permanenți. Mai ales la suflători, şefii îşi alcătuiesc partida din studenții lor.

IBŞ – Adică şefii de partidă sunt profesorii tinerilor?

YB – Întocmai. Şefii de partidă sunt profesori şi soliştii orchestrei. Unii dintre ei activează ca prim instrumentişti şi în alte orchestre.

IBŞ – Aşadar, aceşti tineri sunt continuu supravegheați de muzicieni cu experiență.

YB – Este esențial.

IBŞ – Astfel, această orchestră de tineret devine practic un laborator în care aceşti tineri se formează pentru orchestrele mari.

YB – Bineînțeles. În timp ce la Conservator fiecare student trebuie să cânte în orchestră în două concerte pe an, cu această orchestră au ocazia să cânte de cel puțin 14 ori pe an. Când fiica mea a terminat Conservatorul, avea deja un repertoriu orchestral fantastic.

IBŞ – Cum este şcoala de dirijat a domnului Simonov? Cum se ajunge la această expresivitate a gestului, la această eleganță şi naturalețe a mişcării mâinilor?

YB – Nu se studiază anumite gesturi. Secretul constă în concepția că sunetul se află la vârful baghetei. Dacă nu există unitate între vârful baghetei şi sunet înseamnă că tu ca dirijor nu faci ceva bine. Nu orchestra e de vină. Abia după 4-5 ani de studiu începi să conştientizezi şi, în cele din urmă, reuşeşti să mânuieşti sunetul cu vârful baghetei. De la acest stadiu începi să adaugi ceea ce ține de personalitatea ta. Nu poți să-l imiți pe Simonov. Spre exemplu, eu am o cu totul altă conformație corporală față de domnul Simonov şi s-ar putea ca gesturile pe care le foloseşte dânsul să arate ridicol la mine.

IBŞ – Să sune fals…

YB – Întocmai. Publicul şi orchestra vor simți imediat. Gestul trebuie să fie cât mai natural, să-ți aparțină. Marea problemă a dirijatului însă este Auftakt-ul (pregătirea timpului tare). Majoritatea consideră Auftakt-ul ca pe un început, apoi bat, pur şi simplu măsura, dar nu este aşa deloc. De la început până la sfârşitul lucrării, totul este Auftakt. Numai în felul acesta poți asigura fluența muzicii.

IBŞ – Am remarcat faptul că în Suita “Romeo şi Julieata” toate tablourile au fost înlănțuite doar prin pauze de expresie, practic fluxul muzical era continuu. Acest tip de a aborda muzica e foarte dificil, atât pentru dirijor cât şi pentru orchestră. Datorită acestui Auftakt continuu nu mai există momente de respiro. Atenția orchestrei este întinsă la maximum, iar tehnica dirijorală trebuie se fie perfectă pentru a sugera rapid, de la un tablou la altul, tempo-ul potrivit.

YB – Am simțit această oboseală a orchestrei în al doilea concert. Practic vorbim de 45 de minute de muzică fară pauză. Şcoala de dirijat a domnului Simonov formează dirijori care comunică cu orchestra fără cuvinte.

IBŞ – Am cântat cu domnul Rozhdestvenski şi pot să depun mărturie că nu a scos niciun cuvânt în timpul repetițiilor. Totul a fost controlat prin gest. Mâinile lui vorbeau. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Seiji Osawa. Era un adevărat magician al sunetului.

YB – La Rozhdestvenski şcoala e mai schematică. Am fost 3 ani asistentul lui şi am obținut şi cea de a doua diplomă de doctor cu dânsul. Foloseşte anumite scheme pentru că timpul său de repetiție e foarte liminat. Dirijează enorm în toată lumea şi nu poate să rişte cu un tip de dirijat expresiv, care să creeze imagini.

IBŞ – De ce credeți că are nevoie Orchestra Filarmonicii “George Enescu” pentru a ajunge în elita orchestrelor mondiale?

YB – De bani. Dacă muzicienii ar fi bine remunerați, nu ar mai alerga după “ciubucuri”. S-ar strădui să aibă nivelul ideal pentru ansamblul din care fac parte. Muzicienii nu vor fi niciodată nişte oameni bogați, dar nu trebuie să fie nevoiți să se gândească la ziua de mâine. Cu un salariu de 4000 de euro pe lună, nivelul orchestrei ar creşte exponențial.

IBŞ – La nivelul la care ați găsit ansamlul nostru, cam de câte repetiții ați avea nevoie pentru a realiza un concert conform pretențiilor dumneavoastră?

YB – Cred că zece sau douăzeci de repetiții pentru un concert nu ar ajuta cu nimic. Într-o orchestră există patru – cinci straturi. Trebuie să existe repetiții pe partide, dar apoi să fie puse în relație. Dacă repetă compartimentul lemnelor, al alămurilor şi al coardelor separat, toate acestea trei vor ajunge la adevărul lor, dar cine are dreptate? Trebuie să existe o unitate. Spre exemplu, în finalul piesei lui Musorgski am dat atacul pentru pizzicato-ul de la contrabas, care închidea practic nota ținută de la suflători, iar ei au reacționat împreună, dar mult mai târziu. Aceasta pentru că au fost obişnuiți să îşi asume funcția dirijorului. Nu au încredere în dirijor. Această mentalitate nu se schimbă nici în douăzeci de repetiții. E nevoie de timp. Când există o încredere deplină a orchestrei în dirijor, se realizează un impact fantastic la public. Cei din sală încep să respire odată cu orchestra. Dacă, pe verticală, totul este perfect împreună, ceea ce presupune ca orchestranții să cânte după vârful baghetei şi nu după ce aud – fiindcă sunetul ajunge la ei în mod diferit, în funcție de locul pe care îl ocupă în orchestră -, atunci efectul muzicii devine miraculos. Trebuie să existe această disciplină în interpretare. Orchestrele germane urmăresc cu cerbicie acest lucru.

IBŞ – Vă simțiți mai bine cu o orchetră germană decât cu una rusească?

YB – Nicidecum. Prefer orchestra rusească.

IBŞ – Acum mulți ani, într-una dintre edițiile Festivalului “George Enescu”, am avut ocazia să ascult orchestra din Sankt Petersburg cu Temirkanov. Am declarat atunci că pentru prima dată am ascultat o orchestră formată numai din muzicieni talentați. A fost realmente copleşitor. Orchestrele germane sunt perfecte din punct de vedere tehnic, dar, de multe ori, această perfecțiune produce o senzație glacială.

YB – Într-adevăr, orchestrele ruseşti au suflet. Se remarcă prin trăirea cu care produc sunetul, muzica.

IBŞ – De ce sunt atât de mulți dirijori ruşi?

YB – Sunt două Conservatoare mari care au şi secție de dirijat. Fiecare student dirijează o dată pe săptămână orchestra Conservatorului respectiv.

IBŞ – Exact acelaşi lucru mi-a spus maestrul Ludovic Bacs, care a studiat la Moscova. Şi dânsul a fost aruncat în arena cu lei încă din primul an de studiu.

YB – În anul V deja trebuie să dirijezi operă şi program simfonic.

IBŞ – La noi, până în anul V inclusiv, dirijezi un pian sau un CD player.

YB – Nu e deloc corect. E obligatoriu să dirijezi oameni, chiar de la început. Un ansamblu cât de restrâns, dar viu, pentru că răspunsul pe care îl primeşti la impulsul gestual e complet diferit de un suport audio. Mai mult decât atât, dacă studentul are ghinionul să dirijeze o orchestră proastă, reflexele lui se formează greşit şi toată viața va dirija prost. Trebuie să ajungi să dirijezi cu vârful baghetei, să simți sunetul prin vârful baghetei. Dacă ajungi să-ți asumi această idee, chiar şi într-o singură repetiție poți realiza lucruri incredibile, bineînțeles dacă orchestra este bună. Orchestra din Moscova este o orchestră care cântă după bagheta dirijorului. Foarte multe orchestre din Europa nu pot acest lucru.

IBŞ – Dar sunt şi mulți dirijori în cazul cărora e mai bine când orchestra nu reacționează la impulsul baghetei.

YB – Sunt foarte mulți şi asta pentru că există mult mai mulți dirijori decât orchestre. Chiar şi la Berlin se întâmplă ca orchestra să cânte aşa cum ştie şi ies concerte bune. Eu urmăresc săptămânal evoluția lor, fiindcă sunt abonat la sistemul digital pe care l-au creat pe internet. Singurul din lume.

IBŞ – Ideea e fantastică.

YB – Aceasta va ridica foarte mult prestigiul muzicii. Ar fi grozav dacă sistemul digital de transmitere a concertelor în timp real pe internet ar fi introdus şi la Ateneu.

IBŞ – Pentru noi pare a fi de domeniul ştiințifico-fantastic. Nu suntem în stare să introducem un sistem de cumpărare a biletelor prin internet. Ba mai mult, nu există posibilitatea să cumperi bilete de la casa de bilete cu card. Trebuie să plăteşti cu bani gheață. E ridicol.

YB – E foarte grav dacă se întâmplă aşa. Am văzut ceea ce s-a filmat cu camerele Ateneului şi e penibil. Imaginea e complet încețoşată. E ruşine. Chiar şi camera mea video are o calitate mai bună.

IBŞ – De ce nu ați rămas violonist?

YB – Pentru că, între timp, am devenit chitarist. Am terminat secția de vioară la Chişinău şi urma să plec la Moscova pentru a aprofunda studiile, numai că încă din timpul ultimilor doi ani de şcoală am fost acaparat de chitară.

IBŞ – Chitară clasică.

YB – Nicidecum, rock! Eram foarte virtuoz. Cântam chiar şi “Zborul cărăbuşului”. Am alcătuit un grup rock cu care am luat toate premiile naționale. Bineînțeles că am ajuns şi la un conflict cu Comsomolul şi a trebuit să renunț, ca să nu fiu închis. Mă acuzau de “influențe ale capitalismului în putrefacție”. Astfel că am început să scriu muzică pentru Orchestra Radio.

IBŞ – Compoziții personale sau orchestrații?

YB – Şi una şi alta.

IBŞ – Ce fel de muzică?

YB – La început, muzică de estradă, uşoară, apoi jazz. Când trebuia înregistrată această muzică cu orchestra, încercam să conduc ansamblul, şi aşa s-a aprins în mine dorința de a dirija. Dar mi-am dat seama că, în loc să-i ajut, de fapt îi cam încurcam, astfel încât am hotărât să învăț meserie. Am studiat cu un dirijor foarte mare – Alterman – care în 1927 terminase Conservatorul din Leningrad. Făcea parte din “generația de aur” a dirijorilor ruşi. Avea deja peste 70 de ani când am ajuns eu la el. După trei ani de studiu mi-a spus că e momentul să plec la Leningrad, unde l-am întâlnit pe maestrul Simonov.

IBŞ – De ce vorbiți atât de bine româneşte?

YB – Tatăl meu era român. Când a trebuit să decid asupra cetățeniei, am ales-o pe cea română, din ’94, aşa că nu am paşaport rusesc.

IBŞ – Foarte frumos. Sunteți un rus – român.

YB – Da. Şi Rachmaninov are sânge românesc.

IBŞ – Cum adică?

YB – Ştefan cel Mare a avut o fiică, Elena, care s-a căsătorit cu Marele Cneaz al Moscovei, Ivan al III-lea Vasilievici cel Mare. Au avut împreună un fiu, Dimitri. Cneazul însă a murit de tânăr şi copilul ar fi putut să devină Țar. Boierii ruşi, ca să evite acest lucru, au expulzat-o pe Elena la Uglici, în Siberia. În acest exil Elena a plecat însoțită de un văr de-al ei, Vasilii Rachmanin, nepot al lui Ştefan cel Mare. Acesta, la rândul lui, s-a căsătorit şi aşa a luat ființă familia Rachmaninov.

IBŞ – Iată cum marele compozitor Sergei Rachmaninov are, de fapt, sânge românesc. Dar pentru noi e greu să ne descurcăm cu Enescu, darminte să mai avem pretenții şi asupra altora. I-am pierdut şi pe Bartok şi pe Ligeti. Apropo, ați dirijat Enescu?

YB – Chiar la Festivalul “George Enescu”, în ’98. Am dirijat “Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră”. Solist a fost un băiat de clasa a IX – a, care, acum, e unul dintre cei mai mari violoncelişti din lume. Trăieşte în America. Marin Cazacu a fost realmente uimit când l-a ascultat. Am imprimat cu Filarmonica din Moscova “Suita I” care a fost declarată cea mai bună interpretare de până acum a unei lucrări de Enescu. Am studiat fiecare notă. În opt repetiții am reuşit această performanță.

IBŞ – E greu de dirijat Enescu?

YB – Da. Trebuie să trudeşti îndelung asupra muzicii lui. Nu e nimic de suprafață. Am impresia că multe orchestre şi ansambluri invitate în Festival să cânte Enescu o fac formal.

IBŞ – De ce ați aşteptat 20 de ani ca să ajungeți să dirijați Filarmonica “G.Enescu”?

YB – Mi-am dorit foarte mult să dirijez această orchestră în anii ’92, ’93, dar nu am reuşit. Apoi, în acea perioadă a căzut Uniunea Sovietică şi am vrut să organizez o orchestră privată. Până atunci eram inclus în secțiunea de rezerve a dirijorilor de linia întâi, principali, care făceau parte automat din nomenclatură. Nu puteai să devii dirijor principal fără o sumedenie de aprobări, inclusiv cea a KGB-ului.

IBŞ – Iar dumneavoastră nu aveați “origine sănătoasă”.

YB – Am fost rocker în ’71, adică mă uitam spre apus. Aşadar, neavând orchestră proprie, puteam să obțin două concerte pe lună. Ăsta era “graficul unional”. Eram 50 de dirijori care cutreieram Uniunea Sovietică. Mi se plătea vagonul de dormit, camera de hotel şi 2,60 ruble pe zi diurnă. Alții, din altă categorie, primeau 1,60 ruble. Pe atunci însă, o masă de prânz costa 40 de kopeici. Pentru că aveam categoria superioară, primeam 90 de ruble pe concert.

IBŞ – Cine vă organiza aceste concerte?

YB – Exista o agenție pentru toată Uniunea Sovietică. Aveau 1000 de angajați care lucrau numai pentru concertele de pe teritoriul țării. Pentru străinătate era o altă agenție.

IBŞ – Şi în ’92 ați renunțat la acest sistem de promovare.

YB – Da. Am devenit directorul unui program cultural care avea ca obiectiv un concert lunar. Aşa am înființat Orchestra Conservatorului, păstrând criteriile şi standardele unei orchestre profesioniste. La acea vreme, cei care aveau reale calități şi erau recunoscuți în concursuri naționale şi internaționale plecau din țară. Tragedia a fost că profesorii noştri au plecat în toată lumea. Au ajuns să facă şcoală în America sau Japonia. În această situație ne aflam când am preluat răspunderea acestei orchestre şi nu mai aveam timp pentru alte angajamente.

IBŞ – Şi Filarmonica din Moscova?

YB – Cu ei lucrez din 2002. Am un contract de exclusivitate.

IBŞ – Înțeleg că din ’90 până astăzi ați fost foarte ocupat, dar ați primit vreo invitație ca să dirijați Filarmonica din Bucureşti?

YB – Niciodată. Cu toate că am venit cu orchestra de trei ori în România. Şi la Festivalul Enescu şi pentru turnee prin țară.

IB – Şi cum ați ajuns să dirijați orchestra noastră?

YB – Acum ceva vreme l-am invitat eu pe domnul Mandeal să dirijeze Filarmonica din Moscova şi, printr-o înțelegere de reciprocitate, urma să fiu şi eu chemat la Bucureşti. Am ajuns abia acum când constat că domnul Mandeal nu mai e director.

IB – A fost timp de 20 de ani. Ar fi putut să vă tot invite.

YB – Cât? Cinstit, e foarte mult când un dirijor conduce o orchestră atâta timp. Nu e bine pentru ansamblu, pentru public. Nu e bine deloc. Se instalează rutina. Ca şef de orchestră, poți să-ți doreşti ca orchestra ta să aibă un nivel cât mai ridicat, dar dorința nu ajunge. Dacă le impui să lucreze mai mult, atunci trebuie să-i plăteşti mai mult. Când salariile sunt mici, orchestranții cântă în alte părți ca să-şi mai completeze veniturile. Nu sunt total implicați în ceea ce au de realizat în orchestra lor. E firesc. Se formează un cerc vicios. Conducerea unei astfel de instituții implică alcătuirea unei echipe specializate în dobândirea banilor. Calitatea orchestrei este proporțională cu salariile orchestranților.

IBŞ – Trist, dar adevărat.

YB – Una e să ai instrumente ieftine, vechi, neîngrijite şi alta să îți permiți să le achiziționezi de la Adams sau Muramatsu şi să îți permiți să le menții în stare bună.

IBŞ – V-ar plăcea să fiți dirijor permanent la Filarmonica din Bucureşti? E important pentru orchestră să lucreze cu un dirijor bun mai multe programe pe stagiune, nu doar o dată la câțiva ani.

YB – Ce ar însemna asta?

IBŞ – Opt concerte pe stagiune, turnee, alte concerte organizate în regim privat etc..

YB – Mi-ar plăcea să fiu dirijor principal invitat, dacă există aşa ceva. Contractul meu de exclusivitate se încheie în luna mai şi le-am spus deja că aş vrea să dirijez şi alte orchestre. Nu s-au supărat.

IBŞ – Mi se pare nedrept să fii limitat în felul acesta, prin contract.

YB – Acelaşi lucru se întâmplă şi cu Simon Rattle la Berlin, spre exemplu. Am vrut să-l invit la Moscova, dar până în 2018 are exclusivitate. Eu, împreună cu maestrul Simonov, avem acest tip de contract pentru că FIlarmonica din Moscova pleacă foarte mult în turnee. Dacă aş dirija şi o altă orchestră, aş face concurență celei din Moscova, şi asta nu se acceptă.

IBŞ – Strategie de marketing.

YB – Da. Imaginea lui Simon Rattle este construită pe imaginea Filarmonicii din Berlin. Au devenit un brend. Se cheltuiesc enorm de mulți bani pentru crearea imaginii acestei echipe. Dacă ar dirija la Moscova sau la Bucureşti, s-ar realiza un eveniment, la concurenţă cu cei de la Berlin. De aceea insist că ar trebui introdus acel sistem de transmitere a concertelor pe internet. Ar aduce foarte mulți bani pentru orchestră, solişti şi dirijori. În felul acesta s-ar realiza o atmosferă de competiţie pe piața muzicală. Deocamdată există doar Filarmonica din Berlin şi Concertgebow.

IBŞ – Dar şi nivelul orchestrelor trebuie să fie de senzație.

YB – Chiar dacă nivelul ar fi un pic mai slab, această propunere i-ar responsabiliza pe muzicieni şi nivelul orchestrei ar creşte, implicit, foarte rapid.

IBŞ – Se câştigă atât de mult cu aceste abonamente pentru concertele de pe internet?

YB – Da, foarte mult. Sunt milioane de abonați care plătesc anual 120 de euro. Acum există televizor cu internet sau foloseşti computerul şi poți audia perfect concertul.

IBŞ – Faceți aşa ceva la Moscova?

YB – Da, dar nu mă ocup eu. Este proiectul Filarmonicii împreună cu Ministerul Culturii. Eu îmi spun părerea în situațiile când mi se pare că se face rabat de la calitate. Decât să faci ceva rău, mai bine nu faci deloc, pentru că realizezi o anti-reclamă. Dacă imaginea este decalată față de sunet, sau dacă se vede cu intermitențe, totul e pierdut. E nevoie de cele mai performante servere, cabluri optice, camere de filmat, microfoane etc.

IBŞ – Aoleu, deja vorbiți de foarte mulți bani.

YB – La noi, până acum s-au investit peste două milioane de euro şi suntem departe de finalizare. Consider că Filarmonica “George Enescu” trebuie să-şi aibă locul ei în ierarhia orchestrelor europene. De departe este cea mai bună orchestră din România, dar astăzi nu mai este suficient. O orchestră bună relevă IQ-ul țării respective. Banii, salariile sunt problema esențială care trebuie rezolvată. Filarmonica din Boston are 100 de muzicieni angajați şi 120 de membrii care alcătuiesc personal administrativ, implicat în strângerea de fonduri. E envoie de profesionişti pentru a aduce bani instituției. Spre exemplu, fata mea a terminat Conservatorul din Moscova, dar a plecat în America unde şi-a finalizat studiile pentru specialitatea “foundraiser”. Adică acum ştie cum să aducă bani pentru o orchestră. Vrem să înființăm o fundație în America, prin care să strângem bani de la cei care plătesc impozite, pe care să-i folosim pentru proiectele noastre.

IBŞ – Asta presupune ca cei care dau bani fundației să nu mai plătească impozit la stat.

YB – Da. Se poate ajunge să fie scutiți de impozit chiar şi 100%. Depinde de câți bani investesc în proiectele fundației. Cred că şi în România aceasta este singura ieşire din situația actuală. Mai devreme sau mai târziu, statul nu va mai subvenționa cultura. Societatea va trebui să susțină cultura. Această schimbare va fi momentul cel mai dureros.

IBŞ – E clar că acesta este drumul. Depinde de fiecare cât de repede se mişcă.

YB – Sigur. În Spania, spre exemplu, unde concertele erau finanțate de stat, iar un impresar putea organiza 300 de concerte pe an, s-a ajuns acum la doar 7. E dramatic. Opera din Barcelona s-a închis de curând. Nu mai sunt bani. Stă în puterile noastre să găsim soluții pentru a continua.

IBŞ – În condițiile acestea mai faceți încă turnee cu Orchestra din Moscova?

YB – Deocamdată da. Avem impresari peste tot. Anul trecut am avut 5 turnee mari. Am cântat chiar şi Concertul de Anul Nou în China. Vor să treacă la tradiția europeană. Ne-au impus un colectiv de minimum 120 de persoane, pentru că sala în care cântam avea 11000 de locuri.

IBŞ – Mamma mia! Ați cântat amplificați?

YB – Da. Imaginați-vă o scenă de 70 de metri, foarte înaltă, cu toate amplificatoarele la baza scenei. Cred că cei care au stat în primele rânduri au ieşit de la concert complet striviți de puterea sunetului.

IBŞ – S-au îngălbenit.

YB – Mă întreb de ce nu investesc într-o sonorizare de secolul XXI. Un bilet la acest concert costa de la 400 de dolari în sus. Compania care ne-a invitat se ocupă numai de acest concert. Sunt vreo 40 de persoane.

IBŞ – Nu-i interesează, dacă merge şi aşa. La 11.000 de bilete vândute cei 40 sunt oameni făcuți.

YB – Exact. Nu au nevoie să organizeze mai mult. Anul trecut a fost un an jubiliar pentru noi: orchestra a împlinit 60 de ani, eu la fel, iar maestrul Simonov 70. Am cântat în toată lumea şi am realizat foarte multe imprimări.

IBŞ – Interesant, la jubileul Filarmonicii “George Enescu” am produs un CD cu înregistrări mediocre din punct de vedere tehnic, care s-a vândut împreună cu un ziar local. Acesta a fost marketingul nostru.

YB – Mare păcat!

IBŞ – Mai devreme mi-ați pomenit de firma Muramatsu, celebră pentru construcția flautelor. De unde ştiți de aceasta?

YB – Tocmai am cumpărat un flaut de aur Muramatsu pentru prim-flautistul Filarmonicii din Moscova.

IBŞ-  L-a achiziționat instituția, nu?

YB – Nicidecum. Eu l-am cumpărat şi i l-am făcut cadou.

IBŞ – Fantastic! Şi eu am primit cadou un astfel de flaut. Ce bine că mai există şi alți norocoşi pe lume. Nu mă mai simt stânjenit.

YB – E foarte important să ai un flautist de excepție în orchestră. Îl merită.

IBŞ –  În urma concertelor pe care le-ați realizat acum cu orchestra noastră, ați primit o nouă invitație din partea direcției?

YB – Când am fost invitați cu orchestra noastră pentru două concerte la Ateneu,    l-am întrebat pe maestrul Simonov dacă crede că ne vor mai invita…

IBŞ – În nici un caz, au fost prea bune.

YB – Exact acesta a fost răspunsul dânsului. Nici eu nu am primit nici o invitație din partea direcției Filarmonicii “George Enescu”.

IBŞ – Mare păcat!

Published in News

One Comment

  1. […] Ion Bogdan Stefanescu Blog this! Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on Linkedin share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Print for later Bookmark in Browser Tell a friend Category: romana | […]