Skip to content →

Interviu cu Lucian Metianu

Lucian Mețianu – un creator necantonat în Țara Cantoanelor

La poalele munților Piatra Craiului, în satul Zărneşti, ochii duhovniceşti ai preotului se opreau adesea asupra celor din familia Mețianu, alegându-i, spre a-i trimite în lumea largă, pentru ca harul lor, pe care doar el îl putea detecta printr-o simplă atingere cu mâna-i binecuvântată, să marcheze viața politică, medicală, artistică, a timpului lor şi al nostru. Şi cum sângele apă nu se face, Lucian Mețianu, surpinzându-i pe toți ai lui, a ales o carieră artistică, devenind o persoană erudită şi cosmopolită.

 

IBŞ: – Spre norocul meu, ne-am cunoscut acum câțiva ani buni la Lausanne, oraşul în care tu trăieşti…

 

LM: – Şi spre norocul meu. Ştiam de tine de la Octavian Nemescu, îndrumătorul tău de doctorat, la vremea aceea. El m-a îmboldit să scriu neapărat pentru tine, iar tu mi-ai interpretat lucrarea, în primă audiție, într-unul dintre festivalutile de muzică contemporană de la Bucureşti. Acum trebuie să recunosc că acea piesă -” Improvizație” – fusese un dar de nuntă făcut unui fost coleg de la Cluj, dar cel care a interpretat-o ai fost tu.

 

IBŞ: – E drept, inițial ne-am cunoscut prin intermediul muzicii, dar relația noastră s-a statornicit cu acel episod de la Lausanne, unde tu ai invitat trio-ul Contraste pentru un recital organizat de Societatea de Muzică Contemporană, din al cărui comitet făceai parte. Însă până să ajungem la momentul prezent aş vrea să le spunem cititorilor noştri că tonul abordat este atât de prietenos pentru că mi-ai dat voie să te tutuiesc, grație prieteniei atât de bine sedimentate prin muzică.

 

LM: – Bineînțeles. Eu, oricum, fac parte dintre acei compzitori care se autoironizează continuu. Cum numele meu e Lucian Mețianu, le-am spus celor din jur, atunci când am plecat spre Elveția, că devin Lucian “Elmețianul”.

 

IBŞ: – “El Grande Mețianu”.

 

LM¨- Nu mă consider ca fiind cel mai important. Sunt cazuri în care compozitorii se cred nemuritori, veşnici.

 

IBŞ: – Pot fi prin operele lor.

 

LM: – Da, dar asta trebuie să decidă timpul, indiferent de societăți. Situațiile se schimbă: am avut o societate burgheză, închistată într-un principiu conservator: tânăr fiind, trebuia mai întâi să termin o facultate serioasă, care presupunea studiul ştiințelor exacte şi abia mai apoi aveam dreptul să fac şi artă.

 

IBŞ: – Aşa ai început?

 

LM: – Am terminat Politehnica, secția electronică şi apoi am dat examen la Conservator, ceea ce a provocat o jale incomensurabilă în familia mea, cunoscută în Europa, cu profesori universitari, cu mari doctori, ofițeri, oameni cu funcții importante.

 

IBŞ: – Cine au fost aceşti magnifici?

 

LM: – Descind dintr-o familie de mari preoți: Ioan Mețianu a fost Mitropolitul Transilvaniei, colaborator direct a lui Andrei Şaguna; a condus lucrările de înălţare a Catedralei Metropolitane din Sibiu; a apărat drepturile limbii materne în şcolile româneşti. Astăzi sunt străzi în Arad, Cluj, Sibiu, Zărneşti care îi poartă numele. Silviu Mețianu a fost ofițer în serviciul de spionaj anglo-american, în al II-lea război mondial, un personaj cheie. E menționat în cartea lui Iver Porter: “Operațiunea Autonomus”.  Apoi Cornel Mețianu, care a avut cea mai importantă clinică de cardiologie de la Paris şi care a fost medicul personal al lui De Gaulle. Un alt unchi -Tiberiu Mețianu – a lucrat la Institutul Pasteur din Paris, aducându-şi o importantă contribuție la descoperirea unor vaccinuri. De asemenea, trebuie să-l amintesc pe Traian Mețianu, cu studii la Charlottenburg – Berlin, directorul Astrei Române, omorât de fascişti. L-au aruncat pe geam, zicând că s-a sinucis. Profesorul Nicolae Mețianu, otorinoalergolog, la Paris şi Bucureşti, a participat la primele experiențe de anestezie locală şi generală.

 

IBŞ: – Aşadar, o familie prodigioasă şi tumultuoasă, cu rezultate uimitoare despre care nu cred că se ştie prea mult în România.

 

LM: – În România mai puțin, dar pe Internet se găsesc date precise despre toți cei menționați.

 

IBŞ: – Iar tu ai moştenit această genă cosmopolită şi ai ales să trăieşti în Elveția.

 

LM: – Eu am plecat din alt motiv. România interbelică începuse să se integreze foarte bine în Europa. Dacă ne gândim că toată această familie Mețianu provine din Zărneşti, unde, în timp ce unii membri  făceau agricultură sau creşteau animale,  alții, aleşi de preot sau de învățător printr-o simplă atingere cu mâna pe creştet, erau trimişi să învețe carte la oraş, ajungând personalități universale,  atunci  vei înţelege de ce  aspirațiile mele păreau posibile.

 

IBŞ: – Aşadar, o mână inspirată putea hotărî destinul unui copil.

 

LM: – Întocmai, şi toți cei care ajungeau să fie recunoscuți pe alte meleaguri se întorceau în sat, pentru a-i ajuta pe cei rămaşi. Consătenii mei au beneficiat de doctori de talie mondială, de ingineri iluştri, lucru greu de întâlnit astăzi.

 

IBŞ: – Ai trăit la Zărneşti?

 

LM; – Nu, la CLuj, dar când Ardealul a fost cedat Ungariei, am emigrat la Bucureşti. La vremea aceea, în ’39, tatăl meu era Procurorul General al Transilvaniei. La Bucureşti, între cele două războaie, a comandat armamentul în țară, împreună cu generalul Iacobici. Tot timpul cât am stat în Bucureşti, i-am auzit pe ai mei spunând că ne vom întoarce acasă.

 

IBŞ: – Acasă însemnând Clujul.

 

LM: – Exact, numai că eu m-am îndepărtat  din ce în ce mai mult de casă.  Cred că, pentru un artist, lucrul cel mai important e să circule. Dacă ne gândim la marii muzicieni: Stravinski, Prokofiev…

 

IBŞ: – Enescu…

 

LM: – Sigur, toți au umblat. Şi aşa am ajuns la motivul pentru care am părăsit țara. Eram deja cunoscut pentru că scriam muzică de film. Mă bucuram de un anumit statut. Câştigam foarte bine, nelucrând practic la stat, ci pe contract, ca în Occident. Era o performanță.

 

IBŞ: – Îți mai aduci aminte cu ce regizori ai colaborat?

 

LM: – Cum să nu! Cu Mircea Daneliuc, cu Alexandru Tatos, cu Stere Gulea, cu marii noştri cineaşti.

 

IBŞ: – Şi totuşi ai ales să pleci.

 

LM: – A fost un protest față de imposibilitatea de a circula şi de a te manifesta. Cu ceva timp înainte de a lua această decizie, când lucrurile erau mai relaxate în Romania, am beneficiat, în 1969, de o bursă de studii la Köln, unde am luat cursuri de muzică electronică cu Herbert Eimert, profesorul lui Stockhausen. Aşa am compus lucrarea -“Pitagoreys” -, considerată ca fiind una dintre cele mai bune piese realizate la Hoch Schulle für Musik, în acei ani. Am lucrat imediat cu Deutsche-Rundfunk, iar în 1971, la terminarea bursei, am fost numit profesor chiar la şcoala unde studiasem.

 

IBŞ: – La Radioul german ai lucrat ca inginer de sunet?

 

LM: – Nu, trebuia să compun. Lucrările mele erau interpretate în concerte. Acelea au fost printre primele manifestări cu muzică electronică, cu sintetizatoare Moog şi ARP 2500.

 

IBŞ: – Şi totuşi te-ai întors în ’71, când era mai rău.

 

LM: – Familia mea era în Romania. Din păcate, odată cu celebrele “teze ceausiste”, orice încercare de a ieşi din țară a fost blocată. Marea şansă a venit din partea soției mele care lucra în cinematografie şi care avea mare succes cu filmul de popularizare ştiintifică. Aşa a ajuns la Paris, la vărul meu, cu tot cu fetiță şi nu s-a mai întors.

 

IBŞ: – Iar tu ai rămas, în sfârşit “liber”, la Bucureşti…

 

LM: – Ha, ha, ha… liber, dar supravegheat temeinic. Blocarea mea în țară a creat un mare scandal la Bonn, la secția de burse. Timp de un an nu au mai acordat burse nici unui estic.

 

IBŞ: – De ce s-au supărat atât de rău?

 

LM: – Pentru că eu trebuia să mă întorc să preiau postul de profesor. Aveam un contract. Acesta a fost motivul care m-a determinat să fac tot posibilul să plec definitiv. Gândeşte-te că la 30 de ani realizasem o lucrare foarte importantă la Köln, eram difuzat la Deutsche-Rundfunk, mi se înregistrase cvartetul al doilea în Germania şi avusesem concerte în Danemarca. Oful meu cel mare era că nu mi se dăduse voie să plec la Paris. Pentru un compozitor în plină afirmare, care, de fapt, ducea faima culturii româneşti în lume, cel mai grav lucru era să fie țintuit într-un singur loc.

 

IBŞ: – Á propòs de faima culturii româneşti: cum a fost ea percepută în toți aceşti ani în Occident?

 

LM: – Asta a fost întotdeauna o mare problemă. Găsesc detestabilă atitudinea prin care anumiți muzicieni vorbesc doar de ei înşişi, nepomenind nimic de colegii lor, de cultura solidă din România. Sunt destui care abordează a asemenea poziție: se erijează în unici şi geniali creatori ai lumii.  Sunt şi foarte mulți interpreți români care cântă numai Mozart, Brahms sau Schubert, fără să aducă nici un compozitor român contemporan pe scena mondială. Din aceste cauze nu suntem cunoscuți în străinătate pe cât ar trebui.

 

IBŞ: – Ai plecat direct în Elveția?

 

LM: – Da, însă nu după multă vreme am ajuns la Paris, unde am ținut cursuri de compoziție la Sorbona.

 

IBŞ: – Ți s-a împlinit visul.

 

LM: – Mai mult decât atât, sunt solicitat şi în toamna aceasta, de către aceeaşi faimoasă instituție.

 

IBŞ: – Ai lucrări editate la Paris?

 

LM: – La Salabert. Acum însă, nu mai sunt interesat, pentru că nu mai sunt editurile de altă dată. Odinioară, orice achiziție îşi găsea reprezentarea în public prin eforturile susținute ale editurilor. Aşa era contractul dintre compozitor şi cei care îți cumpărau drepturile.

 

IBŞ: – Să înțeleg că peste tot există o cădere liberă a culturii?

 

LM: – Este o pierdere totală a oamenilor de valoare. După cum poți observa, în mai toate ziarele şi revistele nu se pomeneşte nimic de cultură sau de ştiință. Poate literatura să fie mai bine reprezentată. Arta plastică face un oficiu de spălare de bani. Asta e realitatea.

 

IBŞ: – Adică?

 

LM: – Păi, câți dintre cei care achiziționează opere de artă sunt cunoscători sau apreciază cu adevărat un artist plastic?

 

IBS: – Spune-mi câte ceva despre viața ta de la Lausanne.

 

LM: – Imediat ce am ajuns, am putut organiza un curs de acustică în cadrul secției de compoziție de la Conservatorul din Lausanne. În 1986 am participat în mod activ la construirea Conservatorului nou. Am lucrat cu arhitecții pentru planurile unui studio de acustică şi electonică.

 

IBS – Deci studiile tale de la Politehnică ţi-au fost utile. Vezi, nimic nu e întâmplător.

 

LM: – Am fost pasionat de electronică de mic. Am construit singur aparate de radio-recepție, magnetofoane şi amplificatoare.

 

IBŞ: – E complicat să ai un studio performant de muzică electornică, într-o instituție cum e Conservatorul din Bucureşti, spre exemplu? E scump?

 

LM: – Astăzi e foarte simplu. E suficient un computer Apple Mac, şi nu cel mai complex, pentru că depăşeşte cu mult necesitățile. Acum se modelează sunetul în timp real, fără probleme. Aparatura pe care o aveam la Köln, acum mai bine de 30 de ani, era de-a dreptul rudimentară, comparând-o cu cea de astăzi. Nici măcar nu puteam visa la performanțele actuale.

 

IBŞ: – Scrii în mod consecvent pentru mediu electronic?

 

LM: – Nu am părăsit niciodată ideea de a scrie pentru instumente reale. Ar însemna să renunț la spectacol. Partea aleatorică din fiecare interpretare creează spectacolul şi conține un plus de frumusețe față de perfecțiunea rece a aparatului. Computerul poate realiza interpretări perfecte din punctul de vedere al compozitorului, dar frumusețea, starea de magie pe care o induce un interpret nu se compară cu nici o propunere computerizată. Matematica se foloseşte în artă, în general. E o idee milenară dacă ne gândim la proporția de aur, la şirul lui Fibonacci, principii preluate în arta plastică, în geometria secretă a picturii şi în muzică. Pitagora spunea că muzica e mai bine să fie gândită prin numere decât să fie ascultată prin sunete. Cine a studiat Bach ştie că acest mare inițiat a tratat muzica printr-un sistem alfa-numeric care astăzi ne depăşeşte, pentru că am pierdut codul descifrării acestuia. Folosind alfabetul latin, cifraje ale textelor din Biblie şi numele său sau al Annei Magdalena Bach, şi-a creat propriul sistem. Ideea însă nu îi aparține. Toți marii madrigalişti ai Renaşterii au utilizat sistemul numeric. Astăzi, sistemul temperat-occidental, în care octava este împărțită în 12 sunete egale, are calitățile şi limitele lui.

 

IBS: – Ți-ai dori să mai scrii muzică de film?

 

LM: – Sincer, mi-ar fi plăcut să am bani ca să pot lucra pentru mine. Am făcut muzică de film din amuzament. A fost un loc de destindere, asemenea situației de la Conservator, când ni se dădeau diferte teme cunoscute din sonate de Beethoven sau Schubert pe care trebuia să le orchestrăm. În jurul acestor structuri încercam să adăugăm, să continuăm sau să scriem în stil.

 

IBŞ: – Exerciții de stil

 

LM: Şi cu filmul se întâmplă acelaşi lucru. O muzică profundă, foarte elaborată, arde imaginea, nu va funcționa niciodată.

 

IBŞ: – Îți aminteşti de profesorii din facultate?

 

LM: – Am avut cei mai renumiți profesori: Mihail Jora, Marțian Negrea, Paul Constantinescu, Tudor Ciortea, o pleiadă de mari compozitori români. Apoi au venit Aurel Stroe, Anatol Vieru şi Ştefan Niculescu. Cu Aurel Stroe am studiat armonia chiar înainte de a intra la Conservator. Am avut şansa de a studia compoziția cu Alfred Mendelsshon, avându-l ca asistent pe Tiberiu Olah.

 

IBŞ: – Uluitor. Cum se face că cei mai de seamă compozitori români ai vremii, ce abordau un limbaj muzical destul de conservator, aveau ca asistenți, colaboratori direcți, tineri din generația care practic a inițiat mişcarea de avangardă în România?

 

LM: – Într-adevăr. Am beneficiat de două direcții artistice remarcabile. Această simbioză s-a realizat perfect pentru că erau nişte oameni de mare cultură. Cei mai în vârstă treceau peste limitele lor de înțelegere, ajutându-i pe cei tineri să se afirme. Era o emulație fantastică. Noi, la 20 de ani, eram prieteni cu profesorii noştri. Începeam cursurile cu Tiberiu Olah pe la 10 dimineața şi terminam seara târziu, într-un bistro. Mergeam la Aurel Stroe acasă şi ascultam lucruri rare, greu de găsit, compuse de Messiaen, Stockhausen sau Boulez.

 

IBŞ: – Erați mulți studenți la compoziție? Astăzi profesorii noştri se plâng de numărul firav al celor care aleg să devină compozitori.

 

LM: – În grupul nostru au fost mulți, toți nume remarcabile astăzi: Cornel Cezar, Octavian Nemescu, Mihai Moldovan, Liviu Glodeanu, Ştefan Zorzor, Gheorghe Costinescu, Mitrea Celarianu, Costin Miereanu, Nicolae Brînduş…

 

IBŞ: – Cornel Țăranu?

 

LM: – E din generația mea, dar el a studiat la Cluj. Ne leagă însă o prietenie extraordinară. Cornel a fost printre primii care a cântat muzica noastră, indiferent de gusturile lui. A făcut un serviciu enorm muzicii româneşti. Aşa cum astăzi voi, cei de la trio Contraste, promovați compozitorii români. Şi dirijorii ar trebui să-şi reconsidere opțiunile repertoriale. Niciodată nu o să cânți Debussy mai bine ca francezii, cum nici Brahms nu vei cânta mai bine ca nemții. Asta e cutuma. Dar atunci, de ce nu ne mândrim cu ai noştri? Polonezii sunt atât de cunscuți în lumea largă fiindcă şi-au promovat valorile.

 

IBŞ: – Ce părere ai despre Enescu?

 

LM: – E un mare compozitor. Printre primii compozitori remarcabili pe care i-a avut România. Ungaria şi Polonia poate că au avut mai mulți. Nu mă gândesc la Liszt sau Chopin, dar au compozitori contemporani foarte bine mediatizați. Noi ar trebui să profităm de Ligeti care s-a născut în România sau de  Kurtag, care vine din Lugoj şi chiar de Bartok, care şi-ar fi dorit să rămână în România, la Institutul de Folclor şi nu să plece în America, unde a murit mizerabil, părăsit aproape de toată lumea. Acestea sunt probleme destul de grave ale locului. Oamenii trebuie să-şi recunoască valorile indiferent de unde vin. Enescu a reuşit să fie cunoscut mai întâi prin instrument şi apoi prin creațiile sale. Acum este în sfârşit recunoscut. Am ascultat nişte muzicieni colosali interpretându-i muzica. E o adevărată încântare. Nu cred că şi-a auzit lucrările atât de bine cântate cum o face Gidon Kremer.

 

IBŞ: – Gidon Kremer a fost invitat de câteva ori la Festivalul Enescu şi ecourile interpretării lui au fost foarte contradictorii. Am auzit chiar membri ai Orchestrei Filarmonice din Bucureşti spunând că a cântat deplorabil. Iată cutuma despre care pomeneai: nimeni nu cântă Enescu precum românii.

 

LM: – E foarte bună remarca; noi facem Enescu cu un anume patos, mai ales în ceea ce priveşte partea folclorică din muzica sa, de multe ori sărim peste cal. Enescu nu a fost un folclorist, el a sublimat muzica lăutărească. Microtoniile de tip folcloric i-au sugerat lui anumite tehnici de compoziție şi de cântat. Se pare că  avea 7 sau 8 moduri de atac pentru un singur sunet.

 

IBŞ: – Poate că noi tratăm superficial muzica lui. Străinii îşi pun o mie de probleme. Consideră muzica enesciană foarte greu de abordat prin complexitatea scriiturii, ideaticii şi afectivității.

 

LM: – Exact. Enescu a compus o muzică intimistă, cu foarte multă melancolie care, în Occident, nu s-a practicat. Există melanciolia de tip Chopin sau visarea de tip Fauré, dar nu poate fi vorba de aşa ceva în muzica lui Enescu, ce surprinde o melancolie specifică doinei, bocetului.

 

IBŞ: – Ai compozitori preferați?

 

LM: – Am mulți. Aproape în fiecare compozitor găseşti lucruri remarcabile. Pentru mine, preferat rămâne Beethoven. Ascult şi Brahms sau Schumann cu plăcere, şi Mendelsshon şi Bach. Nu uita că, mai bine de 25 de ani, am fost profesor de orchestrație şi istoria muzicii la Lausanne.

 

IBŞ: Care e statutul tău în clipa asta?

 

LM: – Am ieşit la pensie, dar continuu clasa de compoziție pentru că mai am încă cinci studenți cărora trebuie să le dau diplome.

 

IBŞ: – Cum ți se pare Festivalul de Muzică Contemporană de la Bucureşti, văzut prin lentila ta elvețiană?

 

LM: – E printre puținele festivaluri din lume şi bun şi constant. Nu se prea întâmplă acest lucru cu multe festivaluri internaționale. Multe au decăzut cum sunt cele de la Darmstadt sau de la Varşovia. Cum era “Toamna varşoviană” în anii ’60-’70 şi în ce s-a transformat acum? E foarte important să ai un astfel de festival pentru că sunt înlesnite schimburile. Timp de 50 de ani nu s-a vorbit nimic de Europa de Est. Continentul a fost împărțit în două: noi nu am învățat nimic despre Europa occidentală…

 

IBŞ: – Dar nici ei despre noi.

 

LM: – Confundau Budapesta cu Bucureştiul. Pentru noi, schimbul a început târziu, dar trebuie menținut cu orice preț.

 

IBŞ: – Ce doreşti să ți se întâmple în viitorul apropiat?

 

LM: – În primul rând vreau să fiu sănătos. Planuri am.

 

IBŞ: – Ca orice om sănătos.

 

LM: – Normal, dovadă că am terminat o piesă mare, concertantă, pentru trio Contraste şi ansamblu de alamă. Vreau să scriu un concert de pian pentru Sorin Petrescu şi, neapărat, un concert de flaut, foarte bun, pentru prietenul meu Ionuț Ştefănescu.

 

IBŞ: –      Dacă astăzi elvetianu’

Pe-al lui nume Mețianu

Mi-a promis cu voce groasă

Un concert de mare clasă

Eu mă-nclin însuflețit

Şi pe dată îi promit

O premieră negreşit

Cu aplauze, urale

Pe măsura dumisale

 

 

LM: – Mă pun pe scris la întoarcere, în Elveţia.

 

IBŞ: – Ave “El-Mețianu”, muritorii te salută!

 

Published in News

Comments