In dialog cu Paul Cezar Badescu


Dilema veche, nr. 83 / 19-25 august 2005

Tur de orizont muzical

Cezar Paul Badescu în discutie cu Dan Dediu, Valentina Sandu-Dediu si Ion Bogdan Stefanescu


Radiodifuziunea bavareza i-a dedicat una din editiile emisiunii Contrapunkt României (exista doar doua editii pe an). Emisiunea a fost transmisa în direct din Salzburg, iar la dezbatere au fost invitati Dan Dediu, Caius Dobrescu, poetul Richard Wagner si Ina Tartler (secretar literar al Teatrului din Salzburg, originara din România). Emisiunea a fost ilustrata cu muzica lui Dan Dediu, cîntata în direct de la Teatrul din Salzburg de autor, împreuna cu Valentina Sandu-Dediu (pian) si Ion Bogdan Stefanescu (flaut). Am profitat de prezenta celor trei muzicieni si de faptul ca fiecare vine dintr-o zona diferita – Dan Dediu este compozitor, Valentina Sandu-Dediu e muzicolog, iar Ion Bogdan Stefanescu e instrumentist – sa aruncam împreuna o privire asupra starii muzicii românesti.

Cum se vede lumea muzicala româneasca din interior?

Dan Dediu: Foarte pestrita. Exista multe grupuscule, care au luat amploare mai ales din anii 2000 si care-si creeaza cadre în care sa actioneze (formatii, festivaluri etc.), urmarind estetici diferite. Ceea ce eu zic ca e foarte bine.

Dar cum sînt grupurile acestea? Sînt gasti, bisericute, exista rivalitati între ele?

Dan Dediu: Sînt si complementare, exista si rivalitati. Rivalitatile sînt, desigur, la nivel estetic. Sa dau un exemplu: am avut anul trecut, în octombrie, patru festivaluri de muzica contemporana care s-au derulat pe parcursul a doua saptamîni, fara sa tina seama unul de altul. Ne-am suprapus si în felul acesta ne-am cam luat publicul unii altora. Fiecare festival a avut orientari estetice diferite, dar ar fi fost bine sa stim unii de altii… Ideal ar fi pe viitor sa cream un mega-festival compus din toate aceste micro-festivaluri. Deocamdata a fost cum a fost – si asta din cauza lipsei de comunicare dintre noi.

Valentina Sandu-Dediu: Si se mai datoreaza unui lucru: faptul ca la noi totul se organizeaza de azi pe doua saptamîni. Nu ca în lumea muzicala europeana (ca sa nu mai vorbim de cea americana) unde se stie programul unui festival cu doi-trei ani înainte. Dar acest lucru este general la noi, caci nu numai aceste grupulete organizatoare de festivaluri procedeaza asa, ci si marile institutii ale tarii.

Dar exista deja un festival mare de muzica contemporana, de ce mai trebuie creat unul nou, care sa le reuneasca pe toate cele mici?

Dan Dediu: Festivalul de muzica contemporana care exista trebuie reformatat. Sufera la capitolul repertoriu, apoi lipsa banilor se face simtita si aici. Pe de alta parte, exista destui compozitori sau interpreti frustrati ca nu au fost programati (nici nu au cum sa fie programati toti într-o singura editie) si astfel îsi fac propriile lor festivaluri.

Ion Bogdan Stefanescu: Cred ca cel care organizeaza festivalul de muzica contemporana ar trebui sa convinga Guvernul ca este vorba de un festival de interes national. Acest festival este chiar mai important decît Festivalul “Enescu”, pentru ca în el sînt prezenti creatorii si interpretii momentului; da seama despre cultura vie de acum si cu ea trebuie sa defilam în primul rînd. Daca s-ar da acestui festival un sfert din banii alocati pentru Festivalul “Enescu”, el ar capata o amploare fantastica. Si e nevoie de cineva care sa managerieze cu adevarat un astfel de eveniment, sa se ocupe numai de asta, sa strînga toate aceste divergente estetice (care sînt esentiale într-o viata muzicala efervescenta) în ceva unitar.

Dan Dediu: Nu e necesar sa fie un singur om, poate sa fie o institutie.

Ion Bogdan Stefanescu: La o institutie ma refeream. Caci Uniunea Compozitorilor, care organizeaza festivalul, este de fapt un teren unde se platesc polite, unde ajungi sa-i dai la gioale celuilalt pentru ca nu e de parere cu tine. Si e pacat ca se întîmpla asa.

Pentru straini, nu prea existam

Bun, din interior lumea muzicala româneasca se vede – cum zice Dan Dediu – pestrita si, din cîte înteleg, destul de agitata. Cum se vede din afara? Caci voi ati umblat destul de mult prin strainatate si aveti si perspectiva de acolo.

Dan Dediu: Din pacate, nu prea se vede – ca de altfel si lumea culturala româneasca în general. Problematica muzicii contemporane românesti nu intereseaza în afara. Acum, e adevarat ca nici noi nu am facut mare lucru sa fim cunoscuti.

Ce ar trebui facut?

Dan Dediu: Ar trebui, în primul rînd, tiparite niste carti în limbi de circulatie mondiala. În engleza nu exista nici o lucrare despre muzica româneasca – în afara de o carte a lui Noel Malcolm despre Enescu. În Germania, este o lucrare despre muzica româneasca tiparita la o editura mica, universitara, si care oricum se opreste la generatia anilor ’60. În limba franceza nu avem chiar nimic. Acum sa speram ca lucrurile se vor mai misca, pentru ca este în curs de aparitie în Germania cartea Valentinei despre muzica româneasca dintre 1944 si 2000. Ea s-ar putea sa aiba un impact, avînd în vedere ca editura la care va aparea este una importanta si cartea va circula.

Cum a ajuns sa fie tradusa aceasta lucrare? S-a implicat cumva vreo autoritate, avînd în vedere ca este vorba despre ceva care promoveaza cultura româna?

Valentina Sandu-Dediu: Nu, nici o institutie româneasca, în afara Colegiului Noua Europa, nu s-a implicat în acest proiect. Proiectul a pornit din Germania. Cînd am fost la Berlin în 1997, m-am plîns ca nu se stie nimic despre muzica româneasca. Atunci mi s-a spus într-un stil german destul de caracteristic: “fa tu ceva, ca noi te sustinem”. Am facut un proiect, care a fost dus la cea mai importanta fundatie pe muzica contemporana din Germania – Fundatia Siemens. Proiectul a fost aprobat si apoi finantat de ei, iar Colegiul Noua Europa a fost ordonator de buget. Pe baza acestor bani, am putut sa scriu cartea si sa o tiparesc în România. Într-un fel e mai bine ca Uniunea Compozitorilor nu s-a implicat, pentru ca asa am putut sa-mi pastrez o anumita detasare si obiectivitate. În momentul în care ar fi intervenit financiar, as fi avut unele obligatii… Asa nu le-am avut si a fost mult mai bine. Dar, revenind la întrebarea ta, nu numai de carti despre muzica româneasca e nevoie, ci si de o editura puternica – una care sa tipareasca partituri si sa le promoveze.

Nici pentru noi însine nu prea existam

Dan Dediu: În România e o acuta lipsa de carte si partitura muzicala. Trebuie o editura sau mai multe care sa acopere acest gol – singura, Editura Muzicala se pare ca nu este în stare. Nu avem carti de popularizare, nu avem carti de referinta. Ar trebui traduse cele care exista în Occident. Si ce sa vorbesc despre cartea pentru publicul larg, cînd nici studentii nostri de la Conservator nu au dupa ce studia. Singurele carti de cultura generala muzicala, pe care le gasesc la biblioteca, sînt cele tiparite pîna în ’89, majoritatea în anii ’50, toate puternic ideologizate. În timp ce celelalte edituri care publica literatura, sociologie, stiinte politice sau filozofie sînt practic sincronizate cu ceea ce se întîmpla în Vest, în muzica sîntem decalati cu cel putin 50 de ani.

Valentina Sandu-Dediu: În plus, nu exista partituri.

Dan Dediu: Acum, Ministerul Culturii încearca sa editeze toata opera lui Enescu. Dar, pe lînga Enescu, mai sînt destui compozitori români care au lucrari nepublicate, necunoscute si necîntate. La British Information Center, toate lucrarile scrise de compozitorii englezi sînt pe Internet si poti sa le accesezi din orice colt al lumii. Acesta este un minim respect pentru cultura proprie. Noi avem lucrari de Jora, Silvestri sau Paul Constantinescu care nu sînt publicate, iar cea mai buna lucrare a lui Dan Constantinescu nu a fost cîntata pîna la ora actuala, desi a fost scrisa de 20 de ani…

Ion Bogdan Stefanescu: Eu, în ’94, cînd am fost în SUA, a trebuit sa fac o lucrare despre Enescu. L-am cautat pe Internet si nu-l gaseam, ca eu îl cautam la români. Si, pîna la urma, noroc tot cu Internetul ca l-am gasit – dar la francezi. Toata lumea stie ca e francez. Ce am facut noi din ’90 pîna acum? Acum spune Dan ca se încearca sa se tipareasca opera lui Enescu si sa afle lumea ca el nu e francez, ci român. Dupa 15 ani discutam lucrul acesta? Pai, ne meritam soarta! De ce nu e cîntat Enescu? Pai, cum sa fie cîntat, daca nu sînt partituri?

Nu sînt partituri la Editura Muzicala?

Dan Dediu: Practic, nu sînt nicaieri. Enescu a fost tiparit în Franta acum mult timp (o editura franceza detine drepturile). A fost retiparit în România în anii ’50, dar de atunci nu s-a mai facut nimic. Mai exista partituri aparute prin cîteva biblioteci. Ar trebui cumparate drepturile, dar costa destul de mult…

Valentina Sandu-Dediu: Iar editura franceza nu a facut nici ea mare lucru pentru promovarea muzicii lui Enescu.

Ion Bogdan Stefanescu: Pe ei nu i-a interesat, iar Enescu e acolo si nu-l cînta nimeni.

Dan Dediu: De altfel, am impresia ca editura respectiva a si dat faliment între timp si a fost cumparata de o alta editura.

Ion Bogdan Stefanescu: Dar daca tu, Guvernul României, tii la valoarea ta, muti muntii din loc. E vorba de o valoare nationala. Asa, daca nu îl mai publica francezii, tu îl lasi acolo, ca sta bine… Eu asta reprosez institutiilor din România: lentoarea cu care se decid sa faca ceva.

Dar nu exista un departament în Ministerul Culturii care sa se ocupe de muzica?

Ion Bogdan Stefanescu: Exista consilieri. Dar consilieri care, în clipa în care ajung acolo, se ocupa de ei însisi.

Valentina Sandu-Dediu: Asta e problema! Numai de ei!

Ion Bogdan Stefanescu: Da, îsi rezolva numai micile lor probleme, din ograda proprie. Ca în politica, ca peste tot. Primarul ajunge primar si îsi face casa mai întîi!…

S-a rezolvat: nu se mai face

Valentina Sandu-Dediu: Ca sa nu mai vorbim de televiziune. Televiziunea de stat prelua, altadata, concertele simfonice de la Sala Radio si de la Ateneu (le dadea pe TVR 2) si nu mai face asta de ani buni. Cu un minim efort, s-ar putea face o minima educatie muzicala.

Ion Bogdan Stefanescu: Aici e o problema financiara. Orchestrele cer bani pentru a fi difuzate.

Valentina Sandu-Dediu: Si nu e normal?

Ion Bogdan Stefanescu: Ba da, e absolut normal. Ei bine, televiziunea pretinde ca totul sa se imprime pe gratis. Tu, ca interpret, esti pus sa semnezi un contract prin care cedezi drepturile gratuit pe nu stiu cîti ani si ei pot sa faca orice cu imprimarea respectiva.

Si lucrul acesta nu se poate remedia? În strainatate orice se da pe post se plateste.

Valentina Sandu-Dediu: S-a remediat: nu se mai filmeaza.

Dar, în fine, televiziunea transmite de la Festivalul “Enescu”.

Ion Bogdan Stefanescu: Dar si aici e o problema. În acest festival se baga milioane de dolari si nu se face nimic pentru publicitatea lui în afara. De exemplu, pe Mezzo, care e postul numarul 1 de muzica culta din lume, nu se spune niciodata despre Festivalul “Enescu” nimic, nici macar ca exista. Desi, timp de doua saptamîni, se strîng aici cei mai valorosi artisti ai momentului – pentru ca, fiind bani multi, pot fi adusi cei mai importanti artisti. Si nu se scrie nicaieri despre Festivalul “Enescu”.

Dan Dediu: Da, s-ar putea cumpara o pagina de publicitate în Herald Tribune, de exemplu (cum am vazut ca se procedeaza în cazul altor festivaluri), si astfel se face publicitate si Festivalului “Enescu”, dar si României. Cît ar putea costa o pagina de publicitate, la cîti bani se investesc în festival?

Ion, tu cum esti platit cînd cînti la Festivalul “Enescu”? Pentru ca zici ca invitatii din strainatate primesc onorarii substantiale – de-aia si vin.

Ion Bogdan Stefanescu: Interpretii români sînt platiti mizerabil. Ei considera ca daca esti platit cu o suma derizorie, suma aia oricum reprezinta jumatate din salariul tau de la Filarmonica. În schimb, orice strain invitat are într-adevar onorarii fabuloase… Românii sa zica mersi ca sînt invitati sa cînte într-un asemenea festival!

Asta în cazul Festivalului “Enescu”. Dar daca, de exemplu, ai un recital la Ateneu în care faci sala plina?…

Ion Bogdan Stefanescu: Daca am un recital la Ateneu, se considera ca sînt platit pentru asta, ca angajat al Filarmonicii, si nu mai primesc nimic. Anul acesta am avut sase recitaluri, desi nu e obligatia noastra de serviciu sa sustinem recitaluri. Ei considera ca îmi acorda un privilegiu dîndu-mi sala. Sigur, eu acest privilegiu mi l-am cîstigat din greu. Si, daca nu vreau sa cad într-o letargie adînca, singur îmi ofer placeri.

Scoala de intepretare fara interpreti

Lumea spune ca esti cel mai bun flautist pe care-l avem…

Ion Bogdan Stefanescu: Sa zicem… Dar aici e iarasi un lucru trist. Ar fi culmea sa alerg de unul singur si sa ies pe locul doi! Problema e ca scoala româneasca de interpretare se afla de multa vreme pe nisipuri miscatoare si se afunda din ce în ce mai mult.

Dan Dediu: Noi tot timpul vorbim la modul general si spunem ca avem atîtia si atîtia interpreti. Si, daca întrebi “care?”, se lasa tacerea.

Ion Bogdan Stefanescu: Se spune ca avem scoli de interpretare – Scoala de la Cluj si cea de la Bucuresti. Care scoala? Da-mi nume de oameni! Vorbesti de un pianist, de Daniel Goiti, si atît?

Valentina Sandu-Dediu: Daca tot a venit vorba de Daniel Goiti, aici e o alta problema. El e unul dintre primii pianisti ai României, dar cine-l cunoaste pe Daniel Goiti? Vine de vreo doua ori pe an la Sala Radio si cînta un concert si-un recital. La Ateneu însa nu cînta. Daniel Goiti este un om care a luat totusi premiul întîi la Concursul International “Enescu” acum zece ani – deci exista si o confirmare exterioara. Vreau sa spun ca nu sînt promovate exact vîrfurile, acelea pe care le avem. Acum ar fi trebuit sa fie lansat de mult, sa aiba deja o cariera. Nu e deloc asa.

Dan Dediu: Avem cîtiva pianisti extraordinari, care nu mai sînt deja tineri, ca de exemplu Daniel Goiti sau Viniciu Moroianu (amîndoi au în jur de 40 de ani), care ar fi trebuit prinsi în forma lor de vîrf si scoase discuri cu ei. La Radiodifuziunea bavareza au o emisiune în care, în fiecare zi, prezinta cîte un disc al unui pianist. Am ascultat acolo pianisti macedoneni, pianisti greci, pianisti bulgari – ca sa dau numai exemple din zona noastra. Eu n-am auzit niciodata vreun român, în afara de Dinu Lipatti sau Radu Lupu, care sa fie dat împreuna cu ceilalti pianisti ai momentului. Cu pianistii din România nu exista înregistrari. Interesul nostru e sa-i prindem pe oamenii acestia acum, cît sînt în forma buna si sa-i înregistram cît sînt activi.

Ion Bogdan Stefanescu: La interpreti e ca la sportivi. Trebuie sa-i prinzi în maxima forma.

Dan Dediu: Da, daca-i tii zece ani pe tusa sa-si astepte rîndul, i-ai pierdut. Nici Daniel Goiti, nici Viniciu Moroianu nu au nici un CD. Nici Ion Bogdan Stefanescu. Si la ei, la interpreti, nu e vorba ca ar face muzica mai putin accesibila, contemporana. Ion are niste înregistrari cu “slagare” – Vivaldi, Piazzola etc. Iar Daniel Goiti cînta orice din repertoriul romantic sau clasic.

Înainte era Electrecordul care scotea discuri cu muzica culta. Acum nu mai exista?

Ion Bogdan Stefanescu: Exista si acum, dar scoate populare.

Dan Dediu: Aceasta ar trebui sa fie o politica de stat, pentru ca asa pierdem niste valori. Interpretarile lor ar trebui sa ramîna în timp, sa se raporteze la ele cei care vin dupa noi.

Valentina Sandu-Dediu: Te uiti la Mezzo si vezi uneori pianisti foarte interesanti, dar majoritatea sînt mediocri. Daca am iesi pe piata europeana cu acesti doi pianisti – Daniel Goiti si Viniciu Moroianu – sigur am avea de cîstigat.

“Traditiile milenare”

Ion Bogdan Stefanescu: Revenind la scoala româneasca de interpretare, putem spune ca e pierduta în spatiu. Traieste într-o bula de autosuficienta care nu mai e sustinuta de nimic. Noi am pierdut trenul din punctul de vedere al scolii interpretative. O scoala ar trebui sa scoata macar cîtiva interpreti buni pe an. Noi vorbim în clipa aceasta de cîtiva, sa-i numeri pe degete. Iata cum au facut bulgarii – si acum au ajuns sa fie cunoscuti si prezenti pe toate marile scene ale lumii. Ce au facut: din ’90, printr-un program guvernamental, au trimis tineri sa studieze în strainatate pe banii statului bulgar, în cele mai importante centre muzicale din lume, cu cei mai importanti profesori ai momentului. Pentru ca au fost platiti cu bani guvernamentali, au avut obligatia sa se întoarca. Si asa au bulgarii o scoala de interpretare extrem de importanta în clipa aceasta. La noi, de exemplu, scoala de suflatori este facuta, acum zeci de ani, cu oameni care cîntau în fanfare si în orchestrele de circ si care au fost facuti profesori în Conservator prin anii ’50. Aceasta e traditia noastra de instrumente de suflat! Si mie-mi spune un profesor de la Conservator: “Noi trebuie sa ne pastram traditia, ce veniti voi cu tot felul de idei din America?”. Zic: “Care traditie, domnule? Ce traditie avem, de exemplu, la clarinet? Ca exista Aurelian Octav Popa? E singurul! Nu putem vorbi de o scoala, nu putem vorbi de o traditie”. Asta este problema noastra grava: noi ne ridicam la rang de traditie niste lucruri mediocre. Si nu am facut nimic, în cei 15 ani care au trecut de la Revolutie, sa remediem situatia. Unii au plecat în strainatate pe banii lor si nu s-au mai întors, iar altii, care au plecat pe banii lor si s-au întors (ca mine), au fost considerati prosti. Despre mine, unii au zis ori ca am fost fraier, ori ca daca m-am întors înseamna ca nu sînt asa de bun, cum se spune, ca nu mi-a mers bine acolo…

Dar tu ce ai facut în strainatate?

Ion Bogdan Stefanescu: Eu am fost la un master în SUA, unde am facut doi ani într-un an – asa am cerut – lucru imposibil practic, dar eu am dovedit ca e posibil. Dupa ce am terminat masterul, cu experienta pe care am capatat-o acolo si cu avîntul pe care-l aveam, ca as fi mutat muntii din loc, am zis: “Ma întorc în România si sa vezi ce lucruri extraordinare o sa fac!”. Am si venit cu Ian Hobson, cu care cîntasem (un pianist mare!), dar aici nu l-a bagat nimeni în seama. Adica am luat pumni în gura de cum m-am dat jos din avion. Pîna cînd ajungi sa pui garda si sa te obisnuiesti sa primesti. Asta înveti foarte rapid în România! În America, de exemplu, daca un profesor era trimis în Bangladesh, a doua zi dupa ce se întorcea trebuia sa tina o disertatie despre ceea ce a vazut unde a fost. Si sala ar fi fost plina de colegi de-ai lui curiosi sa afle ce se întîmpla în Bangladesh. La noi nimeni nu e interesat de ce se întîmpla în America. Au trecut patru ani de cînd m-am întors, pîna cînd am putut sa tin un speech în fata catedrei de la Conservator despre experienta mea americana – ca am vrut eu, nu ca m-ar fi rugat cineva. Si-a pus vreunul problema de ce e scoala aia mai buna si au atîtea rezultate? Nu, noi sîntem buricul pamîntului si nu ne mai intereseaza nimic altceva.

Nu putem defila numai cu un singur nume

Ce s-ar putea face ca lucrurile sa mearga mai bine?

Dan Dediu: Din punctul meu de vedere, al compozitorului, ar trebui facute neaparat niste recuperari. Sigur, Enescu este foarte mare, dar mai sînt si altii. El nu a aparut din nimic si nici dupa el nu a fost pustiu. Noi nu stim ce-a scris Jora, nu mai stim ce-a scris Silvestri, nu mai vorbesc de Paul Constantinescu.

Valentina Sandu-Dediu: Si înca ceva: ei nu exista în programele de concert ale nici unei institutii muzicale.

Dan Dediu: Si ar trebui tiparite si monografii. Despre Stefan Niculescu, Aurel Stroe, Anatol Vieru, Tiberiu Olah, Pascal Bentoiu, Miriam Marbé, Cornel Taranu s.a.m.d. Noi în compozitie avem o traditie importanta! Si avem compozitori buni, dar ne batem joc de ei.

Ion Bogdan Stefanescu: Nu a stiut nimeni ca a murit Olah în 2002 la Cluj, într-un azil. Si e compozitor national… Nu are voie sa se întîmple asa ceva într-un stat civilizat, care tine la cultura lui.

Dan Dediu: Faptul ca l-ai avut pe Enescu nu e asa semnificativ. Important e ce-ai mai avut pe lînga Enescu – ca el poate sa fie un accident. Daca esti un popor care vrei sa arati ca ai o traditie muzicala vie, nu se poate sa defilezi numai cu un singur nume.

Ion Bogdan Stefanescu: Eu, daca as fi la Ministerul Culturii, as face o comisie de oameni tineri, activi, din zone artistice diferite. La muzica, misiunea acestei comisii ar fi sa instrumenteze o actiune de recuperare a valorilor creatoare (ca interpretative nu mai au cum) ale muzicii românesti. Asta înseamna: sa li se tipareasca partituri, sa li se faca monografii, sa fie introdusi macar în repertoriul institutiilor nationale de muzica. Cînd esti Filarmonica de Stat, cînd esti Orchestra Nationala Radio, ar trebui sa fii obligat sa prezinti si compozitori români. Apoi, artistii momentului trebuie promovati. Compozitorilor sa li se tipareasca partituri, interpretilor sa li se scoata CD-uri, sa li se organizeze concerte, sa fie introdusi macar în circuitul national.

Valentina Sandu-Dediu: Filarmonicile si operele sînt institutii de stat. Prin urmare, ar trebui obligate sa aiba în program si muzica româneasca. Peste tot în lumea aceasta exista protectionism, fiecare tara este interesata sa-si sustina si sa-si promoveze propria cultura.

Dan Dediu: Operele si filarmonicile pot sa primeasca un fond de la Ministerul Culturii si sa comande compozitorilor piese.

Ion Bogdan Stefanescu: Asa face Orchestra din Tokyo. Îi comanda Doinei Rotaru. Ei comanda românilor, dar noi n-o facem.

Dan Dediu: Ar trebui un Consiliu al Artelor, dupa model englezesc – al tuturor artelor. Acest consiliu ar trebui sa aiba niste programe clare pe care sa le urmareasca cu responsabilitate. Si, în timp, sa faca toate aceste lucruri. Si trebuie sa aiba capacitatea de a termina ceea ce începe. Ca noua ne vin multe idei, dar toate mor pe parcurs. Ne focalizam la început, iar dupa un an ne pierdem concentrarea.

Cautare dupa autor dupa publicatie in text dupa data
(Ex. data: iunie 2005)
 


Comenteaza