Skip to content →

Furia bordurilor sau despre noul val de muzică concretă din Bucureşti

În a doua jumătate a secolului XX , din dorința expresă a inovării, apare un nou curent în peisajul muzical universal, lansat în Franța de către Pierre Schaeffer, curent ce a definit direcția muzicii concrete, o muzică ce își propune o nouă valorificare timbrală prin preluarea și organizarea zgomotelor produse în natură și, mai ales, în stradă. Astfel, șantierele au devenit o sursă importantă de furnizare a materialului sonor. Cei interesați de o asemenea abordare muzicală și de revigorarea acelui curent, pot găsi în România și, în special, în metropola numită București, un izvor nesfârșit de zgomote dintre cele mai variate şi penetrante, produse de utilajele răspândite pretutindeni, ca ciupercile după ploaie. Vara aceasta ne-am păstrat în topul întâmplărilor inedite și prin faptul că am avut parte de cele mai călduroase zile din ultimii 60 de ani, după spusele meteorologilor. Mai ales Bucureștiul s-a transformat, zile de-a rândul, într-un uriaș cuptor, în care cei curajoși sau cei nevoiți să meargă la serviciu respirau un aer atât de fierbinte încât inima li se putea topi de-a binelea. Şi, după cum ne-am obişnuit, tot în această perioadă toridă primăriile stabilesc strategii de reabilitare a drumurilor, dat fiind traficul mai redus. Aşa se face că, de mulți ani încoace, asistăm neputincioși la o adevărată odisee a bordurilor (totul se petrece pe banii contribuabililor la care, probabil, se adaugă și cei europeni). Îmi închipui că strategul acestui plan diabolic care înghite grămezi de bani trebuie să fie incredibil de puternic, pentru că, indiferent de formațiunea politică aflată la conducerea primăriilor de sector, borduri s-au pus și s-au schimbat în permanenţă. Ba chiar am auzit că afacerea s-a extins și în Bulgaria. Ar fi fost păcat să nu se întâmple așa, doar sunt vecinii noștri, care merită și ei să beneficieze de experiența inegalabilă a câtorva români destoinici. După modelul Dan Brown, cred că am putea comanda și noi unor scriitori precum Ion Buduca sau Ioan Groșan o serie de alegorii reunite sub titlul “Codul Bordurilor”, publicate, bineînțeles, la editura RAO, care să prezinte un grup de initiați dintre cei mai inventivi într-ale pavajelor, uniți într-o societate secretă numită Conjurația Bordurilor, articulând prin viziunea ei unică, viitorul nostru “beton”- cuvânt a cărui traducere, în limba engleză, este chiar „concrete”. Vara aceasta, sârgul “bordurarilor” a depășit orice imaginaţie. Parcă s-ar fi anunțat sfârșitul lumii, iar dacă nu reușeam schimbarea tuturor bordurilor din București, urma să fim cu toții aspru judecați pe lumea cealaltă. În plină zi cu 50 de grade în termometre, la soare, puteai întâni la tot pasul muncitori năuciţi de căldură, mânuind utilaje fioroase, sursă nu doar de zgomot infernal, ci, mai ales, de insuportabilă dogoare. Și totuși, acești vajnici lucrători ai primăriilor capitalei păreau să rezisete, aducându-şi astfel aportul întru propășirea neamurilor “băieţilor deştepţi” care au pus afacerea bordurilor pe picioare. Aşa se face că, într-o astfel de zi fierbinte, încercând să-mi iau prânzul într-un local bucureştean, împreună cu soţia, am avut parte de o adevărată odisee-coşmar, la care voi încerca să vă fac părtaşi. Cel dintâi popas al nostru a fost pe strada Gral. Christian Tell (unde se află celebra casă a mătuşii Tamara, dar şi Biblioteca Ion Creangă, despre care nu se ştiu prea multe, în incinta căreia se află atelierul celebrului grafician Mircia Dumitrescu). Căutam o masă liberă pe terasa-grădină a domnului Suciu – Eugen Suciu, poet 007 – din spatele Muzeului Naţional al Literaturii Române, loc de întâlnire al multor oameni de cultură bucureşteni. Ei bine, taman pe strada mătuşii termopanelor, într-una din cele mai toride zile de august, când umbra copacilor grădinii ar fi putut fi o binecuvântare pentru noi toţi, ce credeţi că se întâmpla? Muncitori zeloși scoteau bordurile de anul trecut, pentru a le înlocui cu “colecția” de anul acesta. Explicația părea să vină din faptul că trotuarele asfaltate nu de mult se cereau a fi din nou desfundate spre a fi pavate cu noi materiale speciale: nişte biscuiți de granit fixați în nisip, ceea ce, desigur, presupunea şi înlocuirea bordurilor cu un lot nou, din raţiuni pur estetice, spre desăvârşirea acestei mărețe opere de înfrumusețare a Bucureștiului. Pun rămășag că și dalele în cauză fuseseră procurate pe aceeași filieră ca şi bordurile. Vreau să zic, prin aceeași firmă. Tot la fel ca şi cele din parcul Ateneului Român, care au înlocuit, după câteva luni de muncă intensă, pavajul cel vechi – identic! Atâta doar că acesta din urmă dăinuia de pe vremea când s-a construit Ateneul (1888), în timp ce noua lucrare este deja compromisă după numai un an. Motiv pentru care un bilet la concertele Filarmonicii “George Enescu” (cu valoarea unui pachet de țigări) poate ajunge să vă coste sume enorme, dacă cumva partenera dumneavoastră se gândește să încalţe pentru această ocazie pantofi Chanel, Hermes, Louboutin ori mai ştiu eu ce altă marcă faimosă, iar dumneavoastră, îmbiat de covorul verde al parcului, aveţi idea de a o conduce spre intrarea Ateneului pe una dintre alei, sub privirea reticentă a Poetului, care nu va îndrăzni să vă prevină despre capcanele ce vă pândesc la tot pasul, de teamă ca nu cumva Primăria să-l pedepsească mutându-l în vreo piațetă oarecare, cu tot cu soclu. Revenind la terasa domnului Suciu, nu ne-au trebuit decât câteva minute ca să aflăm de la ceilalţi meseni (scriitori, artiști plastici, actori, muzicieni) ce discutau aprins în jurul unor halbe, că, de o săptămână întreagă, trăiau, zilnic, aceeaşi experienţă halucinantă: în scurtă vreme, licoarea zeilor care sclipea în carafele brumate se transforma rapid într-un fel magiun, iar în halbe, berea noastră românească se schimba pe nesimțite într-un tip de bere germană – weisse Bier (bere nefiltrată, tulbure), din pricina tonelor de colb ce acopereau întreaga grădină, asemeni ceții care plutește peste lacuri în zorii zilei. Oare de ce acest tip de poluare nu este luat în seamă? Cred că n-ar strica niște bannere de-o șchioapă, cu inscripţii asemănătoare celor de pe pachetele de țigări: “Praful dăunează grav sănătății”. Am hotărât, deci, să schimbăm locul. Ne-am dus la “Chez Marie”, pe Dionisie Lupu, unde… surpriză! Furia bordurilor era mai abitir dezlănțuită. Pe terasa restaurantului nu se putea comunica decât prin portavoce, şi orice fel de mâncare comandată se transforma, invariabil, în ciulama. Am fugit rapid şi de-acolo, îndreptându-ne spre o zonă apropiată, pe Calderon, la trattoria “La Bocca”. Inutil! Aceiași profesioniști ai drumurilor noastre toate, numai că, de data aceasta, porțiunea din fața Băncii Unicredit Țiriac (la intersecţia străzilor Calderon cu Maria Rosetti) unde existase, dintotdeauna, pe asfaltul străzii, o demarcaţie pentru locurile de parcare, acum se realizau, cu minuțiozitate de ceasornicar, modele deosebite, dintr-un pavaj mult mai sofisticat si, probabil, mult mai scump: plăci mari de granit și de marmură, cu bordurile aferente. Zeci de muncitori se băgau în seamă, măsurând și executând modele care de care mai plăcute ochiului. O adevărată mostră de artă stradală, ce ar putea intra în patrimoniul nostru cultural. Descurajat, îmbâcsit de praf și cu timpanele zdrobite de zgomot, am plecat şi de acolo. Ajuns pe bulevardul Magheru, am zărit pe trotuarul din fața fostului magazin Eva, o puzderie de pichamere și mașinării de turnat asfalt, nisip, pietre și câte altele. Nu știu de ce, dar, brusc, mi-am amintit cum, cu câțiva ani în urmă, petreceam zilnic câte două ore în mașină, împreună cu fetiţa mea, pe care o aduceam acasă, de la școală, timp în care ea își făcea temele ori trăgea un pui de somn, până ajungeam în Drumul Taberei, unde, vreo doi ani, a durat schimbarea șinei de tramvai (străjuită de diferite tipuri de borduri) și construirea celebrului giratoriu de la Răzoare, pentru care cred că s-au consumat tone de borduri. Mai întâi a fost prea mic, apoi complet închis pentru tramvaie (să fi fost oare proiectantul din Caracal sau trebuia epuizat stocul de borduri?), după care, mult prea larg și când, în sfârșit, s-a ajuns la concepția definitivă, proiectul a fost din nou dat peste cap, din pricina începerii lucrărilor pentru metrou. Probabil că în vreo 2000 de ani locuitorii acelui cartier vor avea metrou și giratoriu. Când fac această simplă estimare mă gândesc la cei câțiva km de autostradă realizați din 1990 până astăzi. Nici măcar pe ajutorul Bunului Dumnezeu nu mai putem conta, căci n-au jurat ei, toți cei care s-au perindat pe la şefia ministerelor, cu mâna pe Biblie: “Așa să-mi ajute Dumnezeu”? Mi-am zis atunci că cel mai indicat ar fi să-mi duc soția în Herăstrău, cu speranţa că acolo vom avea noroc să ne potolim, în sfârşit, foamea. Ne-am urcat într-un taxi, în zgomotul susţinut al utilajelor. Cu ajutorul unei imprimări digitale, l-ai fi putut transforma în diferite ritmuri de samba sau rap, ba chiar şi în “melodii” potrivite pentru direcţia Trash, din muzica Heavy Metal, al cărui celebru reprezentant rămâne Alice Cooper. Am pornit-o înspre cele câteva restaurante, foarte scumpe, așezate chiar pe malul apei. Ar fi fost culmea să descopăr că se montează borduri și pe lac! Mă gândeam, în drum, că poate voi avea ocazia să-l întâlnesc pe dl Videanu la “Casa di David”, unul dintre restaurantele preferate ale domniei sale, probabil pentru atmosfera liniștită pe care o oferă malul Lacului Herăstrău, departe de lumea dezlănțuită a bordurilor, şi să-l felicit pentru magistralul proiect al pavărilor naționale, care, după cum ştim, îi aparţine. Numai că, o dată trecuți de Piața Charles de Gaulle, ne-am trezit cu un cârd de maşini în faţă, care se târau, bară la bară, pentru că se lucra la un nou giratoriu. Am scuipat în sân și am hotărât, brusc, să virăm spre “Cocoșatu‘”, o cârciumă neaoșă, cu mici senzaționali. Eram plini de praf şi morți de foame. Începuserăm să avem halucinații, simțeam deja mirosul cărnurilor sfârâind pe grătar. Însă, odată ajunși pe Barbu Văcărescu, ne-a pierit definitiv speranța de a mai putea mânca undeva: se lucra la linia de tramvai, chiar până la “Cocoșatu‘”, unde bineînțeles că se puneau borduri, și unde praful și nisipul se uneau cu fumul de la grătare ca într-un estuar. Recunosc că i-am urât atunci pe toţi cei care au pus pe picioare această afacere, din care încasează milioane, în timp ce își petrec vacanțele prin Saint Tropez sau, mai nou, prin Argentina. Îmi vine să spun: ducă-se în Patagonia, cu borduri cu tot, sau, mai bine, ducă-se în Panam(e)a! Mă gândesc de pe-acum la strategia pentru vara viitoare, când Uniunea Europeană, cum e și firesc, ne va impune să îngropăm toate cablurile de internet, telefonie etc. în pământ, adică sub trotuare! Sigur că acest lucru ar fi trebuit făcut demult, căci, dacă ridici capul din pământ, Bucureștiul îţi poate părea un sat de undeva, de prin China. Problema este prea bine cunoscută edililor noştri, adepți, cu toţii ai unei politici de etapizare judicioasă a lucrărilor de amenajare, ce întotdeauna presupun mai întâi o temeinică asfaltare, asezonată cu borduri noi, după care urmează, pe rând, canalizare, iar asfaltare, apoi conducte noi de gaze, asfaltare, cablăraie de toate felurile s.a.m.d. Dacă cei de care depind destinele învățământului şi culturii româneşti ar demonstra acelaşi zel pentru muncă precum edilii capitalei, astăzi am fi o țară respectată, de care s-ar ține cont în lume. Din păcate însă, mulţi dintre intelectualii acestei ţări au ajuns să se “scuipe” între ei, denigrându-se zilnic și anulându-și practic valoarea. Să fi dobândit, oare, acest reflex, de pe stradă, unde zgura răspândită de Conjurația Bordurilor îți umple gura într-o clipită? Am senzația că dacă doar un procent din afacerea bordurilor, care implică – la nivel de țară – străzi, parcuri, piețe, giratorii, pavaje, asfaltări, utillaje, s-ar duce la bugetul culturii și învățământului, scriitorii, actorii, aristii plastici, muzicienii, profesorii și învățătorii ar putea trăi decent tot restul vieții. Iar dacă generozitatea acestor câțiva antreprenori ar mai oferi un procent și pentru sănătate, țărişoarei noastre dragi i-ar fi mult mai bine. Am dorit să vă ofer, prin relatarea mea, exemplul unei zile petrecută în însoritul București, cu palate ca-n povești și borduri cum nu gândești, o zi cu “muzică concretă” la 50 de grade, în vara anului de graţie 2012. Cei interesați de acest experiment pot sta linistiți: zgomotele vor continua ani buni de-acum înainte, ținând cont de tenacitatea românului în a demonstra lumii întregi cât de diferit poate fi orașul nostru față de alte metropole, prin ingeniozitatea montării și calitatea unică a bordurilor sale, an de an reîmprospătate. Sperăm ca punctul nostru forte să atragă cât mai mulți turiști dornici să ne inhaleze praful pentru care se cheltuie sume uriașe de bani, depășind chiar numărul vizitatorilor Vienei sau Londrei, orașe care încă își păstrează bordurile de acum două secole. Deocamdată însă, pentru noi, românii și, în special, pentru cei tineri, rămâne modelul afacerii cu borduri care oferă infinite oportunități, cum ar fi, de exemplu, concesionarea a hectare întregi din parohia unei bisericii, pe o perioadă de 99 de ani, pentru o sumă anuală echivalentă unui abonament de stagiune la Ateneul Roman.

Published in News

Comments