Skip to content →

“Filantropica” lui George Enescu

Cred că de foarte multe ori în ultima vreme aţi fost sunaţi la telefon de către angajați ai băncilor din România, pentru a vi se oferi facilităţi, care mai de care mai “tentante”. E criză, şi toți încearcă să îşi atragă cât mai mulți clienți, cu oferte deosebit de “generoase”, în special acelea care propun “descoperiri” de salariu, de la 3 până la 10 ori remuneraţia persoanei abordate. Nu am de gând să comentez capcana pe care asemenea oferte o reprezintă, contractul odată semnat obligându-i la dobânzi exorbitante pe beneficiarii de fonduri virtuale, manevrate prin tentantele carduri de scos bani din pereți. Dar n-ar strica să vă împărtăşesc o savuroasă conversație pe care am avut-o, nu de mult, cu o angajată a unei astfel de bănci, una faimoasă (banca, nu angajata). Mai întâi am observat pe ecranul telefonului meu un număr ciudat, despre care n-aveam habar. L-am ignorat, dar insistenţele cu care s-a repetat apelul m-au făcut să răspund în cele din urmă. M-a întâmpinat o voce suavă, cu pregnant accent moldovenesc, şi nu ştiu de ce mi-am imaginat că trebuia să-i aparțină unei blonde. S-a prezentat şi-a început să turuie (acesta e cuvântul) mecanic, fără nicio inflexiune în glas. Am avut senzația că stau de vorbă cu un robot (o roboţică, de fapt, şi nu ştiu de ce mi-o imaginam blondă). N-am putut să strecor nici măcar o interjecție. După câteva zeci de secunde, care mi s-au părut o eternitate, am auzit un oftat, apoi, în sfârşit o inflexiune: “Şe pareri aveți?” Am crezut că mi-ați pus un robot şi nu am fost prea atent, zic. Nu-mi place să vorbesc cu maşinăriile, îmi cer scuze. “Nu-i suparari, pot să ripiet”. A, nu, nu vă deranjați, ceva-ceva am prins. Ce descoperire de salariu îmi oferiți? “Păi, dipindi şi salariu aveți. Dacî aveți piesti 2000 di ieuro, vă dau 10 salarii, dacă ie sub, atunşi doar 3 salarii, înțelejeți”? Sigur că înțeleg. Ceea ce nu pricep e unde găsiți dumneavoastră bugetari cu salariul de peste 2000 de euro? M-aş angaja şi eu. “Păi, uni sânteți angajat?” La Filarmonica “George Enescu”. “Aaaaaa!”. A urmat o pauză destul de lungă. Ați leşinat? “A, nu, nu, o clipitî doar şî gata… Am notat în fişa dumniavoastră”. Am deja o fişă? “Păi, nu vrieți”? Ba sigur că vreau, dar o vreau pe aia cu 10 salarii. “Aaa, păi nu ie cum vriau io. Or să socoată şefii miei. Mai bini, ştiți şe, trimit mâni un curier cu formularu΄, trebuie să-l semnați, dar dumniavoastră să aveți o copie di bulietin ş-o adeverințî di salariu şi pi urmî mai vorbim”. Bine, domnişoară, zic, aştept curierul. “Mulţămiesc, pi curând”. Entuziasmul din vocea ei m-a făcut să cred că am fost primul client care, nu numai că-i dăduse atenție, dar mai şi acceptase oferta. Bineînțeles că am uitat complet de conversația mea cu domnişoara aceea care, nu ştiu de ce, dar eram sigur că e blondă. După câteva zile, am văzut iarăşi pe ecranul telefonului mobil numărul acela ciudat şi mi-am adus brusc aminte de ea. Trebuia să mă țin de cuvânt, doar eram un angajat serios, aşa că am răspuns. Ea era, vocea de Chişinău, parcă din ce în ce mai blondă. “Bună ziua, io sânt, di la bancî”. Am crezut că ați uitat de mine. “Vai di mini, sî poati? Aveți hârtiili?” Am tot ce mi-ați cerut. Am fost foarte cuminte. “Dac-ar fi toți ca dumniavoastrî…” Ați ajunge şefă de departament. “Bine ar fi, dar la noi e pi pili”. Păi ce, dumneavoastră n-ați avut “pili” ca să vă angajați? “Ba da, cum să nu, da’ m-o părăsât”. Ce măgar, unde mai întâlneşte el o blondă ca dumneavoastră? “Aşa-i, da΄ di uni ştiți că-s blondî”? Intuiția, pur şi simplu. “Aaaa, şi drăguț! Stați ghini cu intuiția”. Da, e mare de tot. Câteodată mă sperii de ea. “Aoleo, aşa mari-i”? Păi, nu v-am dovedit? “Ba, ş-încî cum! Ştiți şe vroiam di la dumniavoastrî”? Nici prin cap nu-mi trece… ba cred că ştiu. Intuiția, bat-o vina! Doriți să ştiți unde trebuie să vină curierul. “Fantastic, dar chiar sîntieți grozav, cred că sîntiți paranormal, aşa-i”? Sigur, şi fac pariu că nu ştiți să scrieți numele străzii. ” Două secundi, vă rog, pânî la stradă, aş vrea să mai virific o dată datili dumniavoastrî. Ați zâs că lucrați la Filantropica? Brusc, mi s-a pus un nod în gât. Am lovit cu pumnul în cel mai apropiat perete şi mi-am revenit. Vorbeam cu cea mai blonă dintre blonde. Iertați-mă, zic, dar v-am pierdut. Ce ați întrebat? “Lucrați la Filantropica, nu”? Da, la Filantropica. “Şî a cui ați zis că îi Filantropica aista”? A lui George Enescu. “Cari Georgi”? Enescu, un prieten de-al meu, nu-l ştiți dumneavoastră. “Ăăăăă, şe prieten aveți! O să ajungeți şef”. Suntem parteneri. “A, păi di şe nu spunieți? Trimit atunşi formularu΄ pientru 10 salarii”. Aşa să faceți. ” Auzâți, da’ Georgi ăsta e ăla, nu”? Ăla e. “Mamă, şi tari! Înseamnă că sântieți şelibatar”. Deloc, zic, sunt însurat. “Vreau să zâc că sântieți bogat rău di tăt”. A, în sensul ăsta sunt, într-adevăr, celibatar. “Iegzact, sântieți bun, domnulie! Acuma vă rog să-mi spunieți şî strada ş-am terminat”. Strada Franklin, nr.1. “Aoleu, cum sî scrie”? Ce v-am spus? E clar că sunt paranormal. “Îmi cer scuzi, da΄ io nu prea cunosc străzile”. Păi, şi cum ajungeți acasă? “A, mă urc în mietrou, se lichiesc uşili şî când se desprind a treia oară, cobor. O iau pi undi iesă toată lumea şî gata. Stau chiar în stație”. Pe cuvânt? Şi nu vă deranjează “gâlşeava” sau autobuzele? “Ei, am zâs şi io aşa. Blocu-i la două aruncături di băț”. La două, nu la una? “Fără zăbavă, am aruncat io”. Aruncați cu bățul? “Am glumit şî io, doar cunoaşteți zâcala, nu? Adică-i imidiat, lângî stație. Stau la parter”. Asta e bine, nu vă mai încurcați cu liftul. “Ştiu, doar că trebui să dau şî io bani pientru lift. Aşa-i aici-şa, la Bucureşti. Mă ajutați să scriu”? Să vin până la dumneavoastră? “Nu, domnulie, să-mi spuneți pi litiri”. F r a n- kapa- l i n. “Parcî n-ați zâs aşa: Francapalin”. Nu, domnişoară, kapa e o literă. Ştiți alfabetul? “Chiar aşa? Ştiu că voi râdieți di noi, ăştia di la Chişânău, că socotim cu abacu΄, da-i mai sâgur aşa, să ştiți”. Păi, atunci e simplu: “k” e imediat dupa litera “j”. “A, îi sâmplu. Deci, Franklin, nr 1, nu?” Bravo, nota 10! “Şi draguț sântiți, mulțămiesc. Atunşi îi clar, lucrați la Filantropica lu’ Georgi Ienescu, pi strada Franklin, nr. 1”. Exact. Toate cele bune. “Numa΄ o clipitî, vă rog. Pi uni vini asta? O să-l trimit pi văr-miu şi niş΄ el nu prea ştii prin Bucureşti”. Înțeleg că aveți o afacere de familie. “A, nu, domnu’ şela, ştiți dumniavoastrî, m-o lasat, da΄ ni mai videm din când în când, aşa că l-am angajat şi pe văr-miu”. Bravo, văd că vă descurcați. “Mai am o soră şi doi frați. Cum fac 18 ani, îi aduc şi pe ei, pi urmî mă-nsor”. Văd că sunteți şi dumneavoastră celibatară. “Ei, la niviel mai micuţ, aşa, nu ca dumniavoastrî, da’ mă diescurc. Deşi, uni să vinî”? La Ateneu. “Păi, nu la Filantropica”? Tot aia e. “Aa, bini, da’ pi undi-i”? În Piața Palatului. “Aoleu, şe complicat! Nu-i uşor s-ajunji la un şelibatar. Lasați, că se discurcî el. Vă sună când ajunji”. Mi-a făcut mare plăcere să vorbesc cu dumneavoastră şi… casă de piatră, când va veni vremea. “Vai, şi dulşi sântiți. Să dea Domnu΄! Să ştiți că nu am vorbit nişiodată cu aşa un şelibatar. La rividiere”.
Am coborât cu pas grăbit treptele instituției, de teamă să nu mă vadă careva râzând de unul singur. Dar, cum de ce ți-e teamă nu scapi, am dat nas în nas cu directorul, dl. Cristian Mandeal, care tocmai scotea nişte bani din aparatul montat strategic, chiar lângă ieşire. Probabil că folosea acea “descoperire” de salariu, fiindcă, la vremea cu pricina, toți angajații trăiam coşmarul diminuării lefii cu aproape 50% (şi nu cu 25%, ca restul bugetarilor), din motive de sporuri tăiate. “Văd că râzi de unul singur”, îmi spune, în timp ce trage banii din perete. Am aflat o veste foarte tare, zic, şi nu mă pot abține. “Ei, ce bine că se mai întâmplă şi lucruri din astea, la ce trăim acum…” Am aflat că sunteți director la Filantropica. “Ce Filantropică?”, întreabă cu jumătate de gals şi privirea încruntată brusc, lăsând să-i scape câteva bancnote pe jos. Mă aplec după bani şi-i răspund: A lui George Enescu, înapoindu-i hârtiile, în timp ce dânsul încearcă să schițeze un zâmbet, crezând, probabil, că mă țăcănisem. În drum spre ieşire, îl asigur că o să-i explic mai târziu. Mi-a plăcut să-l las complet nedumerit. Dar nu am mai avut ocazia unei explicații, fiindcă membrii orchestrei “filantropice” au hotărât, la scurtă vreme după aceea, să renunţe la dumnealui, ca director, din motive de atitudine nefilantropică. Domnia sa, supărat “ca un foc şi ca o pară”, cum probabil ar fi spus blonda mea de la telefon, a declarat prin toate ziarele că suntem un “colectiv de mineri”. De atunci tot aştept ca domnul preşedinte Ion Iliescu, un meloman veritabil, să intre în sala de concerte şi să ne mulțumească, cu zâmbetul său profilactic, dacă aşa s-o fi spunând, că nu mai ştiu.
Bineînțeles că vărul blondei de Chişinău nu a ajuns la mine nici până astăzi, dar vă asigur că acea convorbire a fost cât se poate de reală… sau ireală: depinde de ce parte a “firului” eşti.

Published in News

Comments