Skip to content →

Doru de care ti se face dor

Doru Roman, percuționistul trio-ului Contraste şi, totodată, solist al Filarmonicii “Banatul” din Timişoara, a susținut în ziua de 3 aprilie, la Muzeul Național “George Enescu”, un recital excepțional.

În general, când participi la un concert de muzică contemporană şi constați că, pe scenă, sunt mai mulți muzicieni decât public în sală, nutreşti un sentiment de milă pentru cei care au pregătit, cu multe ore de repetiții în prealabil, acel eveniment, fie ei interpreți sau compozitori. De data aceasta însă, am avut sentimentul că cei care nu au ajuns la recitalul lui Doru Roman au pierdut enorm. Cei câțiva spectatori au plecat complet răvăşiți de luxurianța sonoră creată prin zecile de instrumente de percuție pe care muzicianul-magician le acționa cu o măestrie rar întâlnită pe scenele bucureştene. Tehnica, talentul şi inteligența muzicală îl îndreptățesc pe Doru Roman să-şi asume un rol de solist în peisajul muzical românesc, postură destul de rar întâlnită în viața muzicală europeană şi, mai cu seamă la noi. Performanțele sale au atras atenție foarte multor compozitori români şi străini, care i-au dedicat lucrări de mare forță, de multe ori realmente spectaculoase, speculându-i interpretului abilitățile tehnice şi chiar actoriceşti.

Compozitorii, cu cât îl ascultă mai mult pe Doru Roman, cu atât introduc în piesele următoare şi mai multe instrumente, pentru că acesta, pe de o parte le are în colecția sa de sute de instrumente şi, pe de altă parte, le mânuieşte, pe toate, cu o dezivoltură spectaculoasă: bongos-uri, tom-tom-uri, roto-tomuri, tobe mari şi mici, piatti, crotale, tam-tam, temple-blocks, sogniali, marimbă, vibrafon şi zeci de mici instrumente care dau culoare şi savoare gesturilor artistice. Toată aşezarea instrumentelor a fost gândită după o strategie bine pusă la punct, pentru ca lucrările să se succeadă în mod firesc, fără pauze prea mari între ele, lucru esențial pentru atmosfera recitalului, mai cu seamă că Radio România Muzical a imprimat acest eveniment, motiv pentru care erau instalate, printre zecile de instrumente şi foarte multe microfoane.

În plus, succesiunea pieselor prezentate a demonstrat şi atenția cu care Doru Roman şi-a programat aparițiile, trecând, cu fiecare piesă, prin stări şi provocări tehnice într-un continuu crescendo.

Deschiderea a aparținut compozitorului Dan Dediu prin lucrarea “Cadenza”, practic un fragment ce aparține Concertului său pentru percuție şi orchestră dedicat tot lui Doru Roman. Acet extras cu momente sensibile dar şi de mare inventivitate ritmică, creează o lume sonoră foarte bine conturată şi condensată în doar patru minute. Această cadenză reprezintă, de fapt, prologul concertului mai sus amintit. Aşadar, Dan Dediu surprinde din nou prin faptul că aşează momentul în care solistul îşi etalează veleitățile tehnice în debutul unui concert. În fapt, acest moment muzical are toate calitățile tehnice şi semantice pentru a deveni o piesă de sine stătătoare.

În scenariul propus, a urmat piesa Laurei Manolache – “Tranziții pentru percuție şi bandă” – moment foarte bine ales pentru că aducea în plus o lume sonoră construită în mediul electronic, ceea ce a sporit paleta timbrală a instrumentelor de percuție. Sunetele de trombon şi alte sonotități grave construite printr-o bază de sunete computerizate conturau o atmosferă glacială şi îndepărtată, resuscitată prin sunetele metalice ale instrumentelor de percuție. Prin intermediul muzicii am parcurs o croazieră imaginară printre gheizăre şi peisaje înghețate, aşa cum numai în Islanda putem întâlni.

O surprinzătoare desfăşurare timbrală, de un rafinament îmbătător, cu inserții de forță bine controlată am descoperit în lucrarea “Anabasis” a lui Eugen Wendel, care a folosit ca sursă de inspirație poemul cu acelaşi nume de Paul Celan. Instrumentele cu membrane de piele, acționate cu buricele degetelor interpretului creau senzația conturării unei siluete din nisipul fin, adus de adierea vântului dintr-un deşert care ne atrage cu obstinație prin luminozitatea-i caracteristică. Combinațiile sonore sugerau o anumită incandescență pe care numai razele soarelui împreunate cu nisipul viu o pot da. Prin multitudinea efectelor timbrale aveam senzația că tot ce această “Fata Morgana” atinge se sfărâmă. Chiar şi picăturile de ploaie se sfărâmau în palma siluetei. Atât compozitorul Eugen Wendel, cât şi interpertul Doru Roman pot fi considerați adevărați alchimişti ai sonorităților, reuşind să ne facă să trăim, pentru o perioadă, într-o lume de poveste pe care nu ne-am fi dorit să o părăsim.

A urmat o schimbare bruscă de registru prin lucrarea “Mambolero”, piesă pe care i-am dedicat-o protagonistului minunatei seri de aprilie, cunscându-i posibilitățile muzicale şi actoriceşti. Lucrarea a fost inspirată de versurile lui Nichita Stănescu: Eu sunt cel mai singur / Eu am fost îndepărtat de flaut / Nu vă mai mirați / Că Venus din Milo nu are mâini / Mâinile ei sunt bețele / Cu care bat la tobă. Scenariul este bazat pe ideea unui presupus conflict între melodie şi ritm. Care dintre aceste două elemnte esențiale ale muzicii deține supremația? Melodia este susținută, pe bandă, de flautul alto, printr-o incantație care creează o atmosferă de ritual peste care se suprapune o voce din eter, gravă, ce rosteşte primul vers. Interpretul, costumat asemenea unui luptător ninja, cu bețele strânse într-o teacă purtată la spate, intră în scenă rostind următorul vers pe o linişte totală. Incantație se porneşte din nou şi vocea se aude mult mai imperativ. Răspunsul interpretului vine brusc, oprind melodia flautului – “Mâinile ei sunt bețele cu care bat la tobă!” – şi se porneşte într-o cavalcadă ritmică dublată de interjecțiile ritmice ale vocii. Este o demonstrație de moment a supremației ritmului. O dată provocarea lansată, flautul alto îşi aduce şi alți aliați ce aparțin familiei flautelor, adică flautul de concert, piccolo şi bas, pentru a realiza o secțiune foarte percutantă cu efecte aparținând tehnicilor extinse de cântat la flaut. Percuționistul e cuprins de o adevărată isterie şi încearcă să țină piept acestei cavalcade sonore. În cele din urmă melodia şi ritmnul se contopesc într-un binecunoscut dans latino – Mambo – pentru a sfârşi chiar într-un dans erotic – Bolero – cu inserții de Mambo, culminând într-o explozie sonoră realizată atât prin mediul electronic cât şi prin instrumntele mari de percuție: timpane şi tam-tam.

“Notte di festa”, lucrarea Violetei Dinescu, inspirată, probabil, din nuvela lui Caesare Pavese, este plină de vârtejuri şi surprize timbrale, aşa cum, de altfel, ne-a obişnuit cu fiecare nouă compoziție. Practic, Violeta Dinescu, țese o adevărată dantelărie sonoră, proprie perioadei baroce. Tehnica interpretului trebuie, întotdeauna, să fie desăvârşită, pentru a realiza întocmai cerințele dinamice şi agogice ale lucrărilor sale, în general. Şi în această piesă, Violeta Dinescu şi-a găsit interpretul ideal prin formidabilui percuționist Doru Roman, care, o dată în plus, şi-a demonstrat veleitățile interpretative.

Şi cum parcă am fi avut nevoie de o demonstrație şi mai elocventă a calităților sale, Doru Roman a ales pentru finalul recitalului piesa “Attracteur étrange” compusă de Lucian Mețianu. A fost o adevărată cavalcadă şi dezlănțuire de forță, ca şi cum totul abia ar fi început. În această piesă, Lucian Mețianu disecă cu dezinvoltură ritmul de sambă, folosind principii matematice asemenea “inducției complete”, pentru ca, spre final, să-l recompună după bunul plac, realizănd o creştere ritmică şi dinamică ce, pur şi simplu, te ridică de pe scaun. Îmi imaginez că dacă această lucrare ar fi fost interpretată într-o sală polivalentă, cu mii de oameni în sală, s-ar fi produs o adevărată isterie, iar miile de spectatori ar fi aplaudat şi ovaționat până la epuizare.

A fost un adevărat regal care ar fi meritat mult mai mulți martori şi o mediatizare pe măsură. De asemenea, ar fi meritat să se desfăşoare în Aula Palatului Cantacuzino şi nu în Sala Mică a Muzeului, scena Aulei fiind mult mai generoasă pentru amplasamentul instrumentelor. Din păcate, am aflat că un conflict început acum aproape doi ani între conducerea Muzeului “George Enescu” şi cea a Uniunii Compozitorilor (împart acelaşi minunat Palat Cantacuzino situat în inima Bucureştiului) a dus la separarea organizării evenimentelor, iar cele stabilite în stagiunea Muzeului “George Enescu” nu mai au dreptul să se petreacă în Aula Uniunii Compozitorilor. Nu s-au înțeles asupra modalității de renovare a edificiului care mai are puțin şi se sfărâmă. Un conflict stupid, menit să distrugă şi bruma de apreciere de care se bucură concertele de muzică contemporană.

De asemenea, am aflat că directoarei Laura Manolache, compozitoare la rândul său, i se reproşează că organizează mult pre multe concerte şi perturbă buna desfăşurare a Uniunii Compozitorilor. Să înțeleg că realmente minunații noştri compozitori sunt sătui de atâta muzică? Adică, tocmai în clădirea în care a trăit marele nostru compozitor George Enescu, clădire pe care a lăsat-o moştenire în primul rând muzicienilor români, arta să fie sugrumată de birocrație şi interese meschine?

Tot în acea seară am aflat că paznicii clădirii observă destul de des pe camerele de supraveghere o siluetă (fantomă) care umblă agitată prin clădire şi culmea, seamnă în mod izbitor cu George Enescu. Probabil că marele nostru compozitor, un model unic de artist total, a coborât din Rai pentru a face dreptate în lumea muzicală românească răvăşită complet şi aflată într-o continuă deraiere de pe înălțimea artistică pe care George Enescu ne-a lăsat-o moştenire.

Ne va fi dor de arta interpretativă a lui Doru Roman, dar sperăm că îl vom revedea în stagiunile următoare în recitaluri cu săli arhipline.

Published in News

Comments