Skip to content →

Dati un leu pentru Ateneu?

Articolul a fost scris în luna ianuarie 2009, nepublicat însă pentru că revista (MC – Muzică clasică) căreia îi era destinat nu a apărut şi, ulterior, am considerat evenimentul datat. Totuşi…

“Dați un leu pentru Ateneu’?

Mare serbare mare la 140 de ani de Filarmonică

Anul trecut, în luna decembrie, una dintre cele mai reprezentative instituții muzicale ale României, Filarmonica “George Enescu” din Bucureşti, a sărbătorit 140 de ani de existență.  Toți muzicienii angajați ai instituției au pus umărul în acea perioadă pentru a celebra cum se cuvine momentul  aniversar. Cu toții ar fi trebuit să fim plini de bucurie şi emoție: noi, cei truditori pe această importantă scenă muzicală, şi ei, cei care umplu săptămânal sala Ateneului Român din iubire pentru muzica clasică (din păcate doar la concertele simfonice, uitând parcă de existența celor camerale). În fapt, sub aparența fastului, a bunei dispoziții, a realizărilor incontestabile, a fericirii că acest templu muzical patronează majestuos centrul Bucureştiului, au planat asupra colectivului o tensiune şi o tristețe ce cred că se cuvin a fi mărturisite. Muzicienii s-au simţit, începând cu luna octombrie, nedreptăţiţi, umiliţi de faptul că salariile lor fuseseră diminuate cu 35% şi, totodată, părăsiți, lăsați în voia sorţii de cei care ar fi trebuit să-i sprijine. Directorii instituției, străduindu-se să mascheze clocotul mocnit al acestui adevărat butoi de pulbere au organizat o serie de sărbătoriri:  40 de ani de activitate ai directorului Nicolae Licareț şi 140 de ani de existenţă ai Filarmonicii “George Enescu”. Tehnica disimulării a funcționat perfect, căci  generația celor care conduc astăzi peste tot în România este serios antrenată în sensul acesta: pe de o parte, directorii au solidarizat aparent cu muzicienii care protestau printr-o grevă de avertisment şi au deplâns, în interviuri difuzate în mass-media, situația creată; pe de altă parte, au ieşit la rampă cu marele eveniment sărbătoresc al Filarmonicii, pretinzând că lucrurile merg bine, foarte bine, că instituţia se poate mândri cu cei mai buni şi mai fericiți muzicieni. Nu au pomenit nimic de faptul că întregul colectiv trebuia să organizeze lunar un concert în plus pentru a putea fi recompensat cu diferența  pierdută la salariu prin abrogarea legii 102, referitoare la statutul special al orchestrei  noastre. Nici nu au preîntâmpinat această decizie prin audiențe şi justificări pertinente  la Ministerul Culturii şi Cultelor, pentru a-i lămuri pe angajaţii  forului nostru tutelar, care nu ştiu  decât să aplice litera strictă a legii, de ce această instituție merită un statut privilegiat în ceea ce priveşte salarizarea. Măcar pentru faptul că este singura orchestră din țară care susține săptămânal două concerte, adică dublu față de restul ansamblurilor. Umilitor este faptul că procentul pierdut, însumat la scara întregii instituții, reprezintă cam un salariu de director de la AVAB, Electrica S.A. sau… sau jumătate din prețul unui Logan achiziționat pentru guvern. Revenind la stilul de manevrare alunecoasă a situaţiilor, mai sus amintit, voi spune că sub acelaşi semn al disimulării a stat si concertul aniversar.  Nu s-a ştiut că, exact ca pe vremea comunismului, din câte se vede încă neîngropat pe alocuri, absolut toți angajații instituției trebuiseră să participe la modul efectiv, nu atât pentru a celebra in corpore evenimentul, ci pentru că altminteri  nu şi-ar fi putut primi drepturile salariale;  cu alte cuvinte, chiar dacă programul nu implica un număr atât de mare de muzicieni, toți trebuiau să calce pe scenă, măcar pentru una dintre piese. Soluția a fost, bineînțeles, găsită imediat: un program complex, care să absoarbă în totalitate pe numeroşii membri ai ansamblului: Beethoven – Uvertura “Coriolan”, Enescu – “Poema română” şi din nou Beethoven – “Simfonia a IX-a”. Pentru realizarea acelui eveniment, repetițiile au fost stabilite în zilele de sâmbătă şi duminică, organizate ca prin decret, cu înştiințări la avizier, fără ca instrumentiştii să fie consultaţi asupra programului lor individual, din-nainte stabilit pentru acele zile (unii dintre noi puteau avea programat vreun alt concert sau recital). Suntem la dispoziția instituției la orice oră din zi şi din nopate. Drepturile se câştigă prin foarte multă muncă şi cu dinții strânşi.

Dacă ceea ce am relatat ține de latura subiectivă şi de partea nevăzută a acelei manifestări, se cuvine să vorbim şi despre strategia de promovare a imaginii Filarmonicii la ceas aniversar. A fost lansat un CD cu piese de largă popularitate, unele dintre ele, în ciuda faimei lor, ne-reprezentative pentru acest ansamblu simfonic, un fel de “carcalete muzical”. Urmărind cu tenacitate acelaşi principiu şi anume că toate ansamblurile trebuiau să figureze pe disc, au fost incluse piese cu orchestra simfonică, cu cea de cameră şi cu corul Filarmonicii.  Mă întreb însă de ce nu figurează nici unul dintre soliştii angajați, atât de iubiți şi respectați de noi toți?

Trebuie, de asemenea, să spunem câteva cuvinte şi despre aspectul acestui CD,  apărut totuşi în secolul al XXI –lea:  este prezentat  într-o copertă de carton, învelită într-un celofan boțit, foarte greu de desfăcut, şi s-a vândut împreună cu ziarul “Cotidianul”, probabil în ideea unei mai bune mediatizări. Felicitări echipei de PR a Filarmonicii!  Pe de altă parte, cartea de vizită, prezentarea instituţiei,  este realizată prin fragmente de text aparţinând muzicologului Viorel Cosma, al cărui nume este citat cu obstinaţie supărătoare aproapte în fiecare paragraph. Cât despre designul acestui booklet care atârnă şleampăt din coperta de carton, ce să mai spun? Este destul de insipid.  Din interviurile celor doi directori, incluse desigur pentru a spori valoarea documentară a publicaţiei, aflăm încă o dată că e bine, că ne dorim mai bine, iar jurnalistul Vladimir Pană, prezentat chiar şi cu o fotografie, ni se înfăţişează ca mare meloman şi, desigur, un admirator convins al maestrului Cristian Mandeal.

Oare nu era normal ca un moment atât de important  să fi fost marcat prin editarea unui DVD,  care să conţină un film realizat de un regizor român celebru, cu mijloace tehnice de ultimă oră, cu vocea vreunui actor foarte apreciat,  prin care să se fi trecut în revistă întreaga istorie a acestei puternice instituții, pentru ca, astfel, toți iubitorii muzicii clasice să poată afla despre marii  dirijori şi interpreți de renume mondial care au călcat pe această scenă, electrizând auditoriul în atâtea seri memorabile, sau despre cei care au condus acest adevărat bastion muzical, contribuind esențial la recunoaşterea şi reputația Filarmonicii bucureştene? De fapt cred că ar fi trebuit gândită o serie de DVD-uri, cu apariţe lunară, pe parcursul întregului an aniversar, fiindcă sunt prea mulți cei care ar fi trebuit consemnați. Căci pe această scenă au putut fi  văzuți, de-a lungul vremii, Igor Stravinski, Maurice Ravel, Pablo Casals, Béla Bartók, Ionel Perlea, George Enescu, Yehudi Menuhin, David Oistrach, Mstislav Rostropovici, Sviatoslav Richter, George Georgescu, Dinu Lipatti, Constantin Silvestri, Theodor Rogalski, Sergiu Celibidache, Radu Aldulescu, Vladimir Orlov, Ion Voicu, Valentin Gheorghiu, Seiji Osawa, Aurelian Octav Popa, Dan Grigore, Michel Plasson, Ion Ivan Roncea, Radu Lupu, Sir Neville Marriner, Nelson Freire etc..

“Dați un leu pentru Ateneu” şi să sperăm că la aniversarea celor 150 de ani de Filarmonică, seria DVD-urilor mult aşteptată va fi editată aşa cum se cuvine.

Published in News

Comments