Skip to content →

Convenția de la Manchester

Odată la doi ani, Asociația Flautiștilor Englezi organizază Convenția Internațională a Flautiștilor, eveniment menit să reunească elita flautistică internațională. Anul acesta, în luna august, a avut loc, la Manchester, cea de a optsprezecea ediție. Concomitent cu acest congres, la care sunt prezente personalități marcante – cu recitaluri alcătuite în aşa fel încât, pe ansamblu, repertoriul oferit să fie cât mai variat -, colocvii, în care se dezbat diferite teme privind pedagogia instrumentului, descoperiri de ultimă oră în ceea ce privește fabricarea și îmbunătățirea mecanicii flautului sau evocarea unor personalități care au marcat în mod esențial viața flautistică universală, concomitent cu toate acestea, aşadar, se desfășoară și concursul tinerilor flautiști: 50 la număr, selectaţi în modul cel mai riguros din rândul elevilor şi studenţilor care studiază instrumentul.  Prin seriozitatea deciziilor, acest concurs s-a impus în viața muzicală, devenind o importantă rampă de lansare pe plan internațional a câștigătorilor. Ocupanții locurilor fruntașe cântă în gala programată în ultima zi a Convenției și, ulterior,  au ușile deschise către reuniunile flautiștilor din toată lumea.

            Prestigiul BFS (British Flute Society) se datorează şi faptului că, de-a lungul anilor, la conducerea asociației s-au aflat cei mai valoroși muzicieni din domeniu, precum Albert Cooper, Trevor Wye, Wissam Boustany, William Bennett, şi – pentru  a-i încununa strălucirea – președintele său de onoare, ad vitam,  flautistul cu cel mai sonor nume al tuturor timpurilor, Sir James Galway. Cu o asemenea avangardă, evenimentele organizate de BFS devin un reper internațional de netăgăduit.

Anul acesta, am avut onoarea să mă aflu şi eu printre invitaţi, oferindu-mi-se posibilitatea de a susține un recital de sine stătător. Am propus trei variante de program, iar organizatorii l-au ales pe cel cu lucrări ale compozitorilor români. Era firesc să fie așa, dat fiind că școala românească de compoziție este prea puțin cunoscută, în comparaţie cu lucrările standard, cântate şi răscântate la fiecare ediţie.  De altfel, am observat că şi în cazul altor invitaţi străini, au fost preferate programele alcătuite din muzica ţărilor lor de provenienţă. În ceea ce mă priveşte, am ales un repertoriu solid, bazat pe diversitate semantică şi emoțională, dar și pe o mare virtuozitate, aparţinând unor compozitori de prim rang ai culturii române: Doina Rotaru, Violeta Dinescu, Dan Dediu și Laura Manolache. Am fost motivat în alegerea mea, pe de o parte de faptul că toţi patru au compus enorm de mult pentru flaut și, în consecință, fiind perfect familiarizați cu tehnica instrumentului, au realizat lucrări foarte bine scrise, și cu mare impact la public iar, pe de altă parte, de faptul că fiecare dintre aceste piese este gândită pentru un alt tip de flaut, spre exemplu flaut alto sau flaut bas, lărgindu-se, în felul acesta, paleta sonoră și spectaculozitatea tehnicilor de cânt ale flautului de concert, cu inerenta surpriză asupra publicului. Fără a mai pune la socoteală experienţa personală, de mai bine de douăzeci de ani, în interpretarea partiturilor Doinei Rotaru, Violetei Dinescu sau ale lui Dan Dediu, compozitori a căror creaţie dedicată flautului am avut privilegiul de a o înregistra integral. CD-ul “Uroboros”, cu muzică de Doina Rotaru, a fost înregistrat la Ed. Muzica,  un altul, “Apfel Würmer” al lui Dan Dediu, la Cavalli Records, din Germania, iar CD-urile Violetei Dinescu – “Tabu” și “Forgetmenot” – la Ed. gutingi, tot în Germania. De altfel, “Fortgetmenot” este ultimul meu CD (2012), pe care l-am prezentat și în cadrul convenției de la Manchester.  Celelalte, mai sus amintite, au avut deja sau sunt pe cale să aibă cronici în revista trimestrială “Flute Magazine” a asociației britanice BFS.

Apropo de publicațiile BFS, atât punerea în pagină – calitatea fotografiilor, a hârtiei, a graficii – cât și conținutul – calitatea articolelor științifice, a editorialelor, a cronicilor de concert sau de apariții discografice, reclamele referitoare la concertele marilor flautiști sau la marile companii producătoare de instrumente – sunt, absolut toate, de excepție. Același lucru pot spune și despre programul-revistă tipărit special pentru acest eveniment, în care se regăsesc atât informațiile despre fiecare moment din program, cu prezentări detaliate ale recitalelor, prelegerilor, cursurilor de măiestrie, expozițiilor de instrumente, cât și fotografiile și datele personale ale fiecărui artist prezent în festival.

Probabil că pentru marea majoritate a invitaților, și mai ales pentru cei englezi, această perfectă organizare este un lucru firesc, pentru mine însă, obișnuit cu bine-cunoscuta nonşalanţă românească în faţa oricărui eveniment, fie el şi de mare anvergură, a fost o senzaţie dintre cele mai plăcute.  Mi-aş fi dorit să nu se mai sfârşească. Pe lângă faptul că, din prima clipă, organizatorii m-au întâmpinat binevoitori, stându-mi în permanenţă la dispoziție, am avut plăcerea să constat că întreg programul meu de repetiții fusese dinainte stabilit, ca, de altfel, şi al celorlalţi participanţi, astfel încât zecile de prezentări ce aveau loc zilnic să se încadreze perfect în perioada de timp alocată.

Pe măsură ce descopeream copleșitoarea ofertă a evenimentelor, înţelegeam și motivul pentru care board-ul asociației alesese ca loc de desfășurare al Convenției Royal Northern College of Music din Manchester: numeroasele săli de concert pe care le deține această prestigioasă școală de muzică sunt de-a dreptul impresionante, şi utilate cu echipament tehnic de ultimă oră (sonorizare, ecrane, lumini etc.). De asemenea, spațiile de relaxare – cafenele, restaurant, bar – ofereau  participanților confortul perfect, astfel încât să nu fie nevoiţi să părăsească incinta. În felul acesta, cafeaua de dimineață, pauzele de prânz sau dinaintea ultimului concert de seară nu întârziau câtuşi de puţin desfășurarea programului conform orarului prestabilit. În fiecare zi, după închidere, se organizau întâlniri tip jam-session, la care participau flautiști de toate vârstele și categoriile, pe teme anunțate în program: jazz, muzică cu influnțe ale culturilor extra-europene, muzică contemporană, ansambluri de flaute tradiționale sau clasice etc. Practic, în jurul meselor din barul de noapte,   se legau prietenii, iar când şi când, câte un tip mai îndrăzneț lansa, de pe scenă, provocări, la care fiecare reacționa după bunul plac. Se crea în felul acesta o atmosferă dominată de flaut, cu gesturi muzicale dintre cele mai îndrăznețe, imaginative, trăznite și, de multe ori, pline de umor. Era momentul tuturor de relaxare, de bună dispoziție, încheiat cu greu, de fiecare dată, spre orele mici ale dimineții.

Această atmosferă artistică, plină de creativitate, de discuții permanente în jurul flautului – tehnici noi, repertoriu, inovații, apariții editoriale, recitaluri ale celor prezenți s.a.m.d. – mi-a dat aripi și, pentru o scurtă perioadă, mi-am imaginat că o astfel de Convenție s-ar putea organiza și la noi, în România, căci la Budapesta, Praga sau chiar Sofia, colegii noştri sunt în stare de astfel de gesturi. Numai că, foarte rapid, citind atent revista primită de fiecare participant, am văzut  că marea majoritate a celor invitați să susțină recitaluri, cursuri de măiestrie sau prelegeri despre repertoriul flautistic şi tehnicile pedagogice sunt profesori (mulți dintre ei fiind, în paralel, și instrumentiști în orchestră) care predau la diferite nivele de învățare a instrumentului: școală primară, liceu sau academie (universitate). Or, mă întreb câți profesori români de flaut ar fi capabili să susțină o dizertație pe temele amintite mai sus și, mai ales, câți ar fi capabili să urce pe scenă pentru a susține un recital? Şi, foarte rapid, dezamăgirea s-a instalat în sufletul meu, lăsându-mi un gust amar de care nu voi scăpa multă vreme. Așa s-a întâmplat, de altfel, de fiecare dată când am participat la astfel de întâlniri: la Nissa, la Darmstadt, la München, la Kansas City, la Veggis (în Elveția), ori la Reggio Emilia (în Italia).

Noroc că uitarea este o componentă a psihicului omenesc, iar speranța moare întotdeauna ultima. Au trecut 22 de ani în care cu toții am sperat că școala românească se va revigora și se va impune în viața muzicală universală. În realitate, însă, au fost admişi în sistem un număr impresionant de dascăli fără sistem, fără nicio experiență solistică sau de orchestră, care au reuşit aproape să anuleze şi bruma de rezultate ale școlii de tip închis, cum a fost cea de până în anii ’90. Un program guvernamental serios ar impune ca la o Convenție ca cea despre care vorbesc, un număr consistent de elevi și profesori români să participe, pe banii statului, pentru a lua contact cu ceea ce se petrece în lume. Mai mult decât atât, prelund exemplul Bulgariei, tinerii muzicieni ar trebui să beneficieze de burse finanțate de Ministerul Învățamântului, pentru a studia în marile centre muzicale ale lumii, cu obligativitatea de a se întoarce și de a crea o școală românească solidă. Cine ştie? Poate peste vreo 30 de ani… fiindcă, cum spuneam, speranţa…

 

 

Published in News

Comments