Skip to content →

Compozitorul cu aer parizian

Horia Şurianu, un compozitor cosmopolit, a cărui muzică se cântă pe toate meridianele lumii, de la Carnegie Hall până la Bucureşti. Acum 29 de ani a hotărât să rămână la Paris unde a devent profesor asociat la Sorbona.
IBŞ – D-le Horia Şurianu, sunteți un compozitor scump la vedere pentru peisajul muzical românesc. Este un interviu dificil, deoarece eu însumi cunosc prea puține lucruri despre dumneavoastră ca să vă pot pune întrebări prin care să prezint cititorilor, cât mai complet, presonalitatea dumneavoastră. O să încerc să vă stârnesc amintirile şi să vă provoc la o discuție cordială, pentru a creiona portretul compozitorului Horia Şurianu. Aşadar, cum v-ați apropiat de muzică şi cum ați devenit compozitor?
HŞ – O, e mult de atunci! Am început să compun pe la 9 ani. Am scris un cvartet de coarde dar, cum nu ştiam cum să scriu pentru violă, acest inedit cvartet a fost format din trei viori şi violoncel. Mama s-a dus foarte mândră să arate această lucrare unui muzician din oraş, iar tipul, când a văzut bazaconia, a început să țipe: cine a mai văzut cvartet fără violă? E ca un om fără un picior! Mama însă nu s-a dat bătută şi i-a replicat că eu aveam doar 9 ani. Atunci muzicianul a privit-o foarte sever şi i-a spus: bine, să vină la mine când învață viola!
IBŞ – Dar, mă întreb, cum ați ştiut să scrieți pentru violoncel?
HŞ – Studiam pianul încă de la 5 ani, cunoşteam bine cheia fa. Sigur că era un cvartet rudimentar, scris cu mijloacele de atunci, dar important era că un copil de 9 ani, în loc să se joace pe maidan, prefera să scrie note pe portativ. La un moment dat, ne-a vizitat muzicologul Nicolae Ursu, care a sfătuit-o pe mama să mă dea la şcoala de muzică. M-am înscris la vioară pentru că îmi doream foarte mult să învăț acest instrument.
IBŞ – Şi pianul?
HŞ – La pian am cântat toată viața, dar nu mi-a plăcut niciodată. A trebuit să recuperez foarte mult din repertoriul viorii, fiindcă m-am apucat târziu de studiul acestui instrument, în comparație cu colegii mei de şcoală. Am ajuns la liceu unde am continuat să compun, iar colegi de-ai mei îmi interpretau lucrările. De curând am avut o întâlnire de 40 de ani de la terminarea liceului şi câțiva colegi îşi aminteau cum cântau piesele mele. Ba chiar şi cum am alcătuit noi o orchestră pe care eu o dirijam. Cântam tot felul de piese din repertoriul clasic. În tot acest timp m-am pregătit, în particular, cu profesorul Mircea Voinic, care m-a adus la nivelul necesar pentru a putea intra la Conservator la secția de compoziție. De altfel, acest minunat profesor mi-a format şi gustul pentru muzica contemporană. La el am ascultat pentru prima dată “Ionisation” a lui Edgar Varèse, o piesă pentru percuție. Până atunci fusesem destul de recalcitrant la tot ce însemna noutate, ca orice tânăr care a primit o educație clasică solidă, dar piesa asta mi-a deschis noi orizonturi şi a început să mă intereseze din ce în ce mai mult muzica secolului XX. Apoi, la facultate, am avut parte de profesori extraordinari care erau totodată şi creatori formidabili: Ştefan Niculescu, Aurel Stroe, Dan Constantinescu – un pedagog excelent, foarte exigent şi un compozitor de mare valoare, din păcate prea puțin cântat-. Am învățat enorm de la toți aceşti remarcabili profesori. Stroe făcea nişte strălucite analize de partituri pe lucrări ale marilor compozitori: Xenakis, Ligetti, Stockhausen etc. Era, în acelaşi timp, pasionat de muzicologie şi avea tot felul de cărți importante pe care ni le punea la dispoziție. Cu Liviu Comes am învățat contrapunct palestrinian şi bachian atât de bine, încât mai târziu am putut să fac parte, de două ori, din juriul unui concurs de muzică renascentistă organizat de Conservatorul Național din Paris. Am avut parte şi de Nicolae Beloiu, care era un orchestrator excepțional. Consider că şcoala românească a fost foarte bună.
IBŞ – Observ că întreaga noastră şcoală de compoziție stă pe umerii acestei generații de aur. Marea majoritate a compozitorilor noştri au studiat cu Niculescu, Stroe, Vieru, Olah şi Marbé.
HŞ – E drept că aceşti creatori şi pedagogi formidabili şi-au pus amprenta pe mai multe generații de compozitori. Dar aş vrea să-l citez şi pe Dinu Ciocan, care făcea un curs de matematică şi muzică: teoria probabilității şi teoria mulțimilor aplicate în muzică. Nu frecventam foarte mulți acest curs, dar pe lângă faptul că am învățat enorm, am legat şi nişte prietenii cu oameni foarte valoroşi: Theodor Țuțuianu, prorectorul Universității de Muzică, Dan Buciu, fost rector şi Hary Müller. Toți aceştia erau deja asistenți. La curs am studiat o carte – “Teoria mulțimilor aplicate în muzică” – scrisă de Pierre Barbeau, pe care, întâmplător, l-am cunoscut chiar când am ajuns în Franța. Când a aflat că sunt român, s-a mândrit imediat cu prietenia care îl lega de Eugen Ionesco. Atunci eu i-am mărturisit că îi citisem cartea. A rămas perplex şi mi-a zis că probabiul sunt singurul care a citit această carte. Am râs şi l-am asigurat că suntem mai mulți, fiindcă o studiasem în cadrul unui curs la Conservatorul din Bucureşti. Extraordinar, a exclamat, se studiază la Bucureşti şi aici nu interesează pe nimeni! Trebuie să vă spun că această carte este absolut remarcabilă, ca multe altele care nu au un destin fericit, iar faptul că stârnise interesul dascălilor noştri dovedeşte seriozitatea şcolii muzicale româneşti.
IBŞ – Cum era atmosfera acestei şcoli româneşti la acea vreme?
HŞ – Se făcea carte foarte serios. Nici nu se putea altfel, având în vedere somitățile care ne predau cursurile. Cu unii dintre ei legam relații de prietenie, şi lucrul acesta ne dădea aripi, însă păstram respectul cuvenit față de ei; cursurile erau cursuri. Aşadar, era o atmosferă serioasă, dar relaxată. Spre exemplu, mergeam de multe ori pe munte cu Aurel Stroe. Era înnebunit să facă excursii, iar eu eram foarte încântat să stau cât mai mult în preajma lui şi ne distram excelent. Într-un an, mă aflam la Piatra Neamț, la cursurile de vară ținute de Aurel Stroe. Tot acolo preda şi Dan Grigore. Într-o zi, mă întâlnesc cu Dan care, plin de viață, îmi zice: hai să facem una tare de tot. Adu-l pe Stroe până la mine în clasă. Vreau neapărat să îi prezint un elev. Dar să vii şi tu. Poți să vii şi cu alți colegi. Ne-am dus câțiva, împreună cu Stroe. I-am îndrugat eu ceva, cum că Dan Grigore are un student genial pe care doreşte neapărat să i-l prezinte. Am intrat în sala de curs a lui Dan, care l-a primit pe maestru cu entuziasm şi imediat a trecut la prezentări. Maestrul, foarte tuşat, întinde mâna: Stroe, iar din partea cealaltă se aude o voce însuflețită: Vasilache. Toți am bufnit în râs. Stroe s-a tras lângă mine şi, roşu la față, mi-a spus: Dragă, Grigore, ăsta, e cam zărghit.
IBŞ – Foarte bună, trebuie să recunosc.
HŞ – Dar apropo de atmosfera din facultate: pot spune că am făcut şi practică bună. Erau mulți colegi pe la alte secții, care aveau examene la armonie sau contrapunct. Îmi aduc aminte că mergeam cu George Draga, Horia Rațiu şi cu Mihai Moldovan, care ne era prieten, la Athénée Palace şi, în timp ce stăteam la o bere, scriam şi câteva teme de armonie sau contrapunct. O “fugă” costa cam 50 de lei. Dar n-apucam noi să bem preţ de câte “fugi” scriam.
IBŞ – Şi până la urmă v-ați aranjat şi dumneavoastră o ”fugă”. Ați plecat imediat după terminarea facultății?
HŞ – Nu, am mai lungit-o puțin. Când am terminat Conservatorul, în ’76, am fost angajat profesor. Timp de trei ani am predat, apoi am devenit liber profesionist. Compuneam multă muzică de teatru. Se câştiga destul de bine.
IBŞ – Despre asta ştiu. Ați colaborat mult cu dl. Paul Everac.
HŞ – L-am cunoscut bine. Nu am fost în relații de prietenie, dar pot să spun că mă aprecia foarte mult. Pe vremea aceea scria lucruri pe muchie de cuțit. Făcea un joc foarte periculos, folosind replici cu dublu înţeles. A avut curaj.
IBŞ – Erați un compozitor apreciat în lumea teatrului. Bere încă se găsea. Aveați prieteni valoroşi şi plini de viață. De ce ați plecat din România?
HŞ – Luase un mare avânt Cântarea României. Ceauşescu se întorsese din Coreea cu nişte idei teribile: artiştii profesionişti nu mai aveau căutare, trebuia impusă mişcarea artiştilor amatori, care devenise din ce în ce mai promovată şi mai apreciată. La ultima piesă de teatru la care am colaborat, nu mi s-a mai putut oferi un onorariu pentru muzică originală, aşa că a trebuit să realizez doar o simplă ilustrație muzicală. Teatrele nu îşi mai puteau permite să plătească un compozitor care să scrie muzică special pentru un spectacol, nici pe interpreții care ar fi trebuit să o cânte. Totul se îndrepta spre dezastru.
IBŞ – De ce ați ales Franța şi nu Germania, spre exemplu?
HŞ – Hazardul. De fapt, primul pas l-am făut plecând în Anglia. Obținusem o bursă în urma unui concurs de partituri organizat de Norwick University. Am fost ales compozitorul rezident pentru studioul de muzică electronică. Am reuşit să plec grație lui Zeno Vancea. El m-a sprijinit şi mi-a obținut aprobarea pentru această bursă. Totodată mi-a mărturisit că suferea, la rândul lui, de faptul că şi el studiase la Viena, unde ar fi avut ocazia să rămână, dar a ales să se întoarcă în România, unde începeau să se petreacă tot felul de lucruri dezastruoase. În ceea ce mă priveşte, pot să vă dau un exemplu: eram şeful Cenaclului tinerilor compozitori şi organizam concerte la Uniunea Compozitorilor. La un moment dat, am primit o directivă prin care eram obligați să scriem şi coruri patriotice, dacă doream să mai păstrăm acest cenaclu. Norocul meu că am plecat la timp.
IBŞ – Ar fi fost o experiență.
HŞ – E drept, toate experiențele sunt interesante, dar depinde ce îți aduc după aceea. Sunt mai multe motive pentru care am plecat din România, dar nu are rost să ne întoarcem în timp. Trebuie să trecem peste ele şi să le uităm. În Anglia am compus muzică electronică, dar bursa mi se termina şi se apropia ziua în care trebuia să mă întorc în țară. Am avut însă noroc. Impresarul lui Pierre Yves Artaud mi-a scris că piesa mea pentru flaut era programată într-un recital la Radio France, numai că Pierre Yves pierduse partitura, însă dorea neapărat să o cânte. M-am dus la Ambasada din Londra cu acest motiv, şi am primit o viză de trei zile pentru Franța. Adică, făceam o buclă în drumul meu de întoarcere spre țară. Odată ajuns la Paris, m-am dus la Ambasada Canadei, pentru că, de fapt, eu acolo aş fi vrut să plec. Numai că răspunsul lor a fost că voi primi dreptul de a pleca în Canada după un an. Tot răul înspre bine, fiindcă în acel an de aşteptare am reuşit să-mi găsesc un vad la Paris, iar când am primit răspunsul lor, deja nu mă mai interesa Canada. Întâlnisem şi nişte muzicieni care mi-au spus că e o nebunie ce vreau eu să fac. Ei părăsiseră Canada pentru Paris. Cu orice altă meserie te-ai fi putut descurca, dar cu muzica era imposibil. De altfel, dacă alegeam să plec totuşi, trebuia să merg la Edmonnton. Când m-am uitat pe hartă, am constatat că acel oraş se afla într-un pustiu, unde vara dura două săptămâni. Nici vorbă de Montreal, unde mi s-a spus că, oricum, dacă mă duceam, un puteam fi altceva decât şomer. Succes în Canada a avut prietenul meu, Dan Timiş, compozitor şi informatician excepțional, de o inteligență cu totul ieşită din comun. S-a dus la un congres de informatică şi americanii l-au vânat imediat, aşa că s-a stabilit în America, pe un post foarte bun, deşi îmi ținea teorii că nu se poate să părăsesc Parisul pentru Canada sau America.
IBŞ – Vorbiți despre băiatul lui Vasile Timiş, nu?
HŞ – Da, un om excepțional, care s-a stins atât de tânăr. Regret enorm. Era extrem de creativ: ajunsese să conceapă programe de informatică muzicală de o inventivitate extraordinară.
IBŞ – Care a fost traiectoria dumneavoastră la Paris?
HŞ – Am reuşit să găsesc un post în învățământ, pentru a-mi asigura traiul. Din compoziție nu se poate trăi la Paris. Doar dacă imaginezi o muzică de divertisment, comercială. Aşa că a trebuit să fac un doctorat, apoi am luat o Diplomă pentru studii aprofundate în estetică şi ştiințele artei, şi astfel am rămas profesor – plata cu ora – la Sorbona. Apoi, în urma unui concurs, am devenit profesor asociat, ceea ce sunt şi acum. De asemenea, sunt profesor titular la Bagnolet şi Massy, două Conservatoare de lângă Paris, unde predau armonie şi contrapunct. De mai bine de douăzeci de ani am şi o orchestră pe mână, formată într-unul dintre aceste Conservatoare. Am studiat în facultate, în paralel cu compoziția, şi dirijatul dar, la un moment dat, nu am mai avut voie să urmăm două secții, aşa că am renunțat la dirijat. Dar tot am apucat să învăț ceva meserie. De altfel, am vrut să îmi continui studiile de dirijat la Paris, la Conservatorul Superior de Muzică, dar nu m-au primit fiindcă aveam deja 30 de ani, iar limita superioară era de 27. Însă mă descurc bine cu această orchestră, pentru care fac mereu tot felul de aranjamente. Grație lui Beloiu, am învățat să orchestrez temeinic. În orchestră sunt elevi de mai multe nivele, şi de aceea aranjez tot felul de piese care să corespundă posibilităților lor de moment. Am şi scris muzică pentru ei, diferite poveşti muzicale. Călătorim foarte mult prin țară şi avem succes pe unde mergem. E important pentru evoluția lor artistică.
IBŞ – De cât timp locuiți la Paris?
HŞ – Anul acesta se împlinesc 29 de ani.
IBŞ – Ați avut ocazia să faceți muzică de teatru?
HŞ – Nu, din păcate. Am făcut în schimb muzică pentru film de televiziune, dar pentru Anglia. Am colaborat cu un regizor care lucra pentru Chanel 4, corespondentul programului “Arte” din Franța şi Germania. Tot ceea ce am scris a fost pentru film de idei sau documentar, nu film comercial. Am mai scris multă muzică de balet. Am lucrat şi cu Gigi Căciuleanu, la Opera Comică din Paris. Am lucrat şi cu un coregraf chinez, Tom Yung, născut în America şi stabilt în Anglia.
IBŞ – Trei într-unul.
HŞ – Da, foarte interesantă combinația. Ajunsese să fie directorul Companiei de dans modern din Scoția, Edinburgh. Am primit o comandă pentru această Companie.
IBŞ – Cum se scrie muzica de balet?
HŞ – Am asistat la repetiții timp de o lună de zile.
ibş – Adică, mai întâi există mişcarea şi apoi muzica?
HŞ – Sunt şi coregrafi care preferă să conceapă coregrafia după muzică. Dar acest chinez lucra în tăcere, adică îşi concepea toată coregrafia şi muzica se creea după mişcarea deja stabilită.
IBŞ – Mi se pare drumul invers.
HŞ – E drept, dar e mai interesant, pentru că dansul este o expresie independentă de muzică. Se asociază cu muzica dar, mai ales dansul contemporan, poate să existe şi fără muzică.
IBŞ – Dansul născut dintr-o linişte absolută.
HŞ – Şi în Franța am lucrat în aceeaşi direcție cu o coregrafă, Maité Frocé, şi mi-a fost mult mai uşor, pentru că deja aveam experiență.
IBŞ – Sunteți cântat în Franța?
HŞ – În multe concerte: şi la Radio France, şi la Pompidou. Anul acesta am fost cântat şi la Carnegie Hall. Am rămas uimit că, după recital, mi s-au cerut vreo douăzeci de autografe. În Franța nu se întâmplă aşa ceva.
IBŞ – Ce vi s-a cântat?
HŞ – O piesă de pian editată la Paris. Sunt editat de trei mari edituri: Salabert, Combre şi Henrie Lemoine, dar şi la editura Muzica, din Bucureşti.
IBS – Scrieți şi articole de muzicologie?
HŞ – Am publicat foarte multe în limba franceză, dar şi în română, pentru revista “Muzica”. De fapt, am scris înainte de a pleca. Am realizat portrete ale lui Aurel Stroe, Zeno Vancea şi Wilhelm Berger. Apoi am continuat în Franța.
IBŞ – Cum ați fost primit în Franța de către muzicienii români deja stabiliți?
HŞ – Am fost foarte mult ajutat de către Costin Miereanu – un compozitor excepțional şi un om de mare suflet. Apoi, Radu Stan mi-a fost de mare ajutor. Să ştiți că e un pas foarte dificil, mai cu seamă când te gândeşti că nu mai poți reveni în țară.
IBŞ – Un sentiment catastrofic.
HŞ – Era teribil şi aveam nevoie de apropiați care să-mi susțină moralul. Nu am cuvinte să descriu senzațiile prin care poți trece în astfel de situații. Şi Mitrea Celarianu m-a ajutat. Era un om retras, dar de mare talent. Chiar şi cu Horațiu Rădulescu m-am înțeles foarte bine.
IBŞ – Vă întoarceți cu plăcere la Bucureşti?
HŞ – Cu mare plăcere. Am mulți prieteni şi sunt integrat în viața muzicală din România, fiindcă mulți interpreți mi-au cerut prime audiții, alții au cântat piese deja existente. Mi s-au cântat şi lucrări de orchestră. De altfel, un exemplu sunteți chiar dumneavoastră cu grupul “Contraste”, pentru care am scris un trio ce a avut prima audiție în Festivalul “George Enescu, în ediția trecută. L-am compus la Tescani, în timpul şederii mele acolo.
IBŞ – Apropo de Tescani, cum îl considerați pe Enescu?
HŞ – Am un respect profund. Din păcate nu e cunoscut în Occident. E şi vina noastră, pentru că nu îi facem destulă reclamă. Ar trebui ca noi, românii, să ne ocupăm mai mult de promovarea lui Enescu. Abia acum începe să se simtă câte ceva, de când Festivalul Enescu a căpătat o mare amploare. Se vorbeşte mult la Paris despre acest festival. De fiecare dată mă întorc cu programe pe care le arăt muzicienilor parizieni. Toți rămân uimiți de faptul că, la fiecare ediție, vin cele mai mari orchestre ale lumii şi ansambluri camerale dintre cele mai grozave. Sper din tot sufletul ca acest festival să dăinuie. De multe ori lucrurile care merg bine se termină repede.
IBŞ – Bănuiesc că mai sunt şi multe alte formații care vă fac comenzi, nu-i aşa?
HŞ – Liviu Dănceanu pentru “Arheus”, Dan Dediu pentru “Profil”, Andrei Tănăsescu – pianist şi compozitor excepțional – m-a cântat de foarte multe ori. Datorită pianistului Sorin Petrescu mi s-a realizat, acum doi ani, un portret la Timişoara. A fost foarte important pentru mine, fiindcă am revenit în oraşul natal, unde nu mai fusesem cântat de 30 de ani.
IBS – Dar de ce ați spus că, la Paris, v-ați înțeles bine chiar şi cu Horațiu Rădulescu? Era mai dificil?
HŞ – Horațiu era un artist şi în relațiile lui cu oamenii. O mare figură: întotdeauna purta ca ținută de gală un cojoc românesc, cu broderii, pantaloni strâmți negri şi cizme până la genunchi. Era emblema lui. Îmi aduc aminte de o întâmplare fantastică cu el. M-am trezit într-o zi cu un telefon. Parcă îi aud şi acum vocea pedantă: te rog să vii diseară la concertul meu. Se deschide o expoziție, iar eu mă ocup de vernisaj. Am scris o lucrare pentru cinci piane. Trebuie neapărat să cânți şi tu. Păi, bine măi omule, îi zic, dar eu nu sunt interpret. Vrei să mă fac de râs? Nici vorbă, dragă, zice, or să fie muzicieni, pictori, filosofi. Toți cântă. Te rog să nu mă laşi şi ia-l şi pe Cazaban. Mai am multe telefoane de dat. Cuminte, m-am dus, şi ce credeți? Adusese cinci piane cu capacul scos, pe care le-a ridicat perpendicular pe podea, adică nu stăteau pe picioarele lor. Arătau ca nişte uriaşi internați la ortopedie, pentru că lemnul era complet acoperit de ghips, grație viziunii artistice a unui sculptor frământat. De coardele pianelor prinsese fire lungi de nailon, ca cele de pescuit, iar noi, “marii interpreți”, trebuia să tragem cu mâna pe acele fire, aşa, ca la buhai; ieşeau tot felul de sunete, care mai de care mai tânguitoare sau mai groteşti, după temperamentul fiecăruia dintre “interpreţi”, ha!
IBŞ – O idee foarte bună. Uite cum poți să-ți dai arama pe față.
HŞ – Trăznit rău de tot! Nu ştiu cum reuşise, dar strânsese o puzderie de artişti, din toate domeniile. Venise şi Aldo Brizzi cu prietena lui, care avea doar vreo 20 de ani, şi pe care Horațiu a aşezat-o între mine şi Cazaban, în genunchi. I se părea lui că aşa dă mai bine.
IBŞ – V-a oferit o sursă de inspirație pentru trasul de nailon.
HŞ – Stai să vezi! Horațiu dirija şi ne făcea semne fiecăruia. Era incredibil de ce gesturi şi grimase era capabil pentru a ne sugera starea în care trebuia să fim. Aveam şi partitură, care nu era altceva decât o coală de hârtie A4, pe care erau înşirate câteva forme geometrice. Fie vorba între noi, îl copia pe Stockhausen, cu piesa “plus, minus”, probabil, sau poate nu. Cu Horațiu nu ştiai niciodată. Ei bine, fiecărei figuri geometrice îi corespundea o anumită stare şi el sugera prin gesturi totul, dar noi eram mulți şi înghesuiți şi habar nu aveam la cine se tot strâmba. Era o harababură generală. Problema mare a fost că eu şi cu Cazaban eram complet absorbiți de tânăra domnişoară dintre noi, cu nişte nuri bombastici şi o fustiță aproape inexistentă. Doamne, şi ce decolteu generos avea! Cum să mai “intepretezi”? Luminam ca două lampioane de bordel, atât de roşii eram, de ruşine să nu ne observe prietenul ei şi al nostru, ochii cât cepele. Am fost readuşi pe pământ din starea de beatitudine de aplauzele şi uralele celor ce asistau la “prestația” noastră. Francezii sunt foarte ipocriți în astfel de situații. Dar, în orice caz, a fost pentru prima dată când ne-am bucurat că muzica lui Horațiu a ținut 80 de minute.
IBŞ – E drept, cu o asemenea nimfă în preajmă, poți trece şi Stixul înot!
HŞ – Orice, pe cuvânt.
IBŞ – D-le Horia Şurianu, aveți amintiri frumoase şi sper să mai avem ocazia să stăm de vorbă. Ați venit de la Paris la Aachen pentru recitalul trio-ului Contraste, unde am interpretat piesa dumneavoastră.
HŞ – Vă mulțumesc foarte mult. M-am bucurat enorm să ascult muzica de mare valoare a colegilor mei. Avem compozitori fantastici. A fost o seară minunată.
IBŞ – Sper să ne revedem bucuroşi şi sănătoşi la Bucureşti.
HŞ – Acum ne putem întâlni fără probleme, nu ca înainte. Pe data viitoare, la Bucureşti!

Published in Concerts & Events

Comments