Skip to content →

Căutarea tonului

Titlul acestui spectacol este, până la urmă, o moştenire de familie. Acum foarte mulți ani, vreo 20, tatăl meu punea la cale un spectacol de poezie realizat de el pe şapte poeme pe care Nichita Stănescu i le-a dedicat, aşadar poezie inedită. Titlul a fost ales, bineînțeles, de Nichita, după care, genialul poet i-a ordonat tatălui meu, asemenea poeților: scrie, bătrâne!… şi poemele, prin mâna interpretului, s-au aşternut mândre pe hârtia nerăbdătoare. A mai spus poetul, la sfârşit: Să ştii că pentru ultimul poem o să urc chiar eu pe scenă. Vin să vă zgândăr.

Regret nespus de mult faptul că nu l-am cunoscut pe Nichita şi dacă am ceva de reproşat tatălui meu e că nu m-a dus să-l întâmpin pe Nichita cu flautul meu de argint. Atât de arzător mi-a rămas acest of, încât, după ani de zile, am scris un poem numit Dorință în care una dintre strofe evocă acest dor nestins de Nichita:

Aş vrea să mă fi născut cuvânt

Aş vrea să mă fi născut cuvânt

fiindcă mi-e dor crâncen de Nichita

Dacă m-aş fi născut cuvânt aş fi fost

respiraţia lui

gândul lui

s-ar fi jucat cu mine şi m-ar fi inventat mereu

Ce stare de drog

Ce nerăbdare binefăcătoare

aş fi încercat atunci

Aş vrea să mor cuvânt ca să fiu veşnic Nichita

Aşadar, am pornit în această călătorie artistică inspirat de titlul nichitian şi am apelat la actorul nostru preferat, ” cu beregata sa de lebădă decapitabilă şi posibilă”, aşa îl descria Nichita pe tatăl meu – Eusebiu Ştefănescu – însă într-un periplu poetic ce a unit multe generații de poeți: de la Eminescu la George Stanca. Recunosc că am avut îndrăzneala, unii ar spune chiar obrăznicia de a-mi insera şi eu un poem, dar asta doar pentru că era vorba despre flaut – centrul sonor al acestui spectacol. Ba şi tatăl meu şi-a rostit un poem ce ne purta pe meleaguri iberice, poem pigmentat de muzică hispanică.

Ne-au însoțit în această călătorie actorul Mihai Bisericanu ce a avut un rol foarte dificil, fiind personajul care se putea exprima doar prin gest (grea misie pentru un actor obişnuit ca pe scenă să rostească vorbe), însă talentul său muzical i-a înlesnit misiunea; apoi, au stat lângă noi, pe scenă, alți zece muzicieni, colegii mei de orchestră – inimoşi şi bucuroşi, au realizat o atmosferă perfectă pentru tot acest sinuos şi dificil traseu poetic. Am început cu Rameau şi Boismortier (ca o tatonare între instrumente – flaut cu contrabas, apoi flaut cu vioară), am urcat spre Doina Rotaru şi Dan Dediu, pentru a sfârşi într-o eclatantă improvizație de jazz în care actorii au dansat şi au rostit “Poemul în limba spargă” de Nina Cassian.

De-a lungul timpului am realizat, impreună cu tatăl meu, multe variante ale acestui spectacol – Căutarea tonului – însă acesta, prin numărul artiştilor şi varietatea textelor şi muzicii, cred ca a fost cel mai complex. Recunosc că, la scurt timp după aceasta, am recidivat cu spectacolul, de data aceasta în doi (eu şi tatăl meu) la Ploieşti, în cadrul Festivalului de Poezie “Nichita Stănescu”. Evident că au fost rostite numai poeme stănesciene, pe o muzică cu totul diferită.

Acest ultim spectacol m-a împins la o altă mărturisire poetică pe care aş vrea s-o împărăşescu cu dumneavoastră:

Nichitaaaaaa!!!!!!!

Nu, Nichita nu a murit

S-a prins în roata

fără de căruță

şi ne-a strâns pe toţi

ocolind pământul în şapte zile

într-un singur zâmbet

de înger blond vestitor

În numele lui

de cal alb

şi-a scuturat grumazul

de cuvinte

lăsându-ne nouă

cu limbă de moarte

râsu-plânsu

lumina luminată

neauzul

nevăzul

cerul din umărul stâng

şi mâna în cinci colţuri

Din fiecare sunet trecut prin argint

ne strigă

mereu călare pe cuvinte

cu verbul întins până la Dumnezeu:

“Bătrâne, muzica este un răspuns

căruia nu i s-a pus nici o întrebare

mai înainte”

Poete!, îi spun

Numele tău e răspunsul

tuturor întrebărilor

şi pe urmă,

vorba ta:

Nu mor caii când vor câinii, bătrâne !

Important este faptul că, după spectacolul de la Ateneu, artiştii şi publicul (Doame, atât de puțini spectatori)au plecat împliniți şi mândri, unii că au realizat un gest artistic remarcabil, alții că au asistat la un eveniment ce le-a luminat şi încălzit sufletele. Păcat că, la Ateneu, lucrurile se întâmplă o singură dată.

Published in News

Comments