Ne plângem necontenit de faptul că noile generații  nu au apetit pentru muzica clasică şi că nici măcar nu au curiozitatea să intre în Ateneul Român, să-l viziteze ca pe un muzeu. Mulți consideră Ateneul ca fiind un templu al inițiaților. Alții îl confundă cu hotelul Athenée Palace. Cei mai mulți însă rămân indiferenți la impozanta sa prezență din centrul Bucureştiului,  atunci când dau năvală în Piața Revoluției pentru concertele de muzică pop, autorizate de Primăria Capitalei la aceeaşi oră la care încep şi cele de la Ateneul Român, parcă pentru a ne face în ciudă nouă, puţinilor iubitori ai muzicii clasice, răstigniţi sub majestuoasa cupolă de decibelii revărsaţi cu frenezie dinspre Piaţa vecină. Numărul în continuă scădere al celor care se bucură de un concert elevat, repulsia sau chiar băşcălia cu care este tratată muzica clasică astăzi sunt rezultatul educaţiei precare din perioada celor “şapte ani de acasă” şi ulterior al programelor şcolare deficitare, în cadrul cărora muzica ocupă întotdeauna o poziţie codaşă. Privim adesea cu admiraţie şi chiar invidie la performanțele societăților occidentale, fără să conştientizăm modul în care copiii lor cresc în sânul familiilor. O preocupare importantă a micuților este învățarea unui instrument, pentru a ajunge cât mai repede să cânte alături de frații şi surorile mai mari şi de părinți. Cântatul în grup devine principala distracție de weekend. În felul acesta, copiii deprind bunul gust, anumite criterii şi judecăți de valoare, se obişnuiesc să dialogheze cu aproapele şi să-i respecte inițiativele, iar muzica clasică ajunge să reprezinte o necesitate, fără de care viața şi sufletele lor ar fi mult mai sărace. Dacă şi copiii noştri ar creşte înconjurați de sunete calde, frumoase, prietenoase, de feeria culorilor pe care le oferă artele plastice, de eleganța şi prestanța dansului clasic, cu siguranță că acele concerte violente, de prost gust, pe care le aminteam la început, nu ar mai avea loc în centrul Bucureştiului. Din păcate, într-o țară unde timp de 40 de ani a cânta colinde, a împodobi bradul de Crăciun, a intra într-o Biserică însemna atitudine anti-naţională, e greu să le vorbeşti oamenilor despre spiritul de familie care impune şi o anumită conduită artistică. Copiii  comuniştilor de ieri, neciopliți şi fără scrupule, au devenit astăzi, la rândul lor, părinți, educatori ai unei noi generaţii. Şi atunci devine şi mai greu să încerci o pledoarie în favoarea  orelor de muzică din  programa şcolară. Nu spun prin asta că ar trebui redusă ponderea celorlalte materii de învățământ. Mă întreb însă câți elevi îşi vor folosi noţiunile de matematică superioară, de chimie organică şi anorganică sau de fizică în viața lor viitoare? Este  necesar, desigur, să dobândim noțiuni generale din cât mai multe domenii, dar, până la urmă, fiecare dintre noi ne specializăm doar într-unul anume. De aceea consider că şi muzicii ar trebui să i se acorde aceeaşi şansă în rândul opțiunilor de viitor. Poate că, fără să bănuim, în copiii noştri sălăşluieşte un talent pe care, printr-o educație deficitară sau din lipsă de fler, îl sugrumăm din pornire. Cred că toți copiii se nasc cu anumite abilități pe care le pierd pe parcursul existenței lor. Dacă cei mici ar avea din când în când şansa să asculte muzică clasică, să învețe un instrument, să picteze, să deseneze sau să facă balet, cu siguranță viața lor la maturitate ar fi agrementată de evenimente petrecute la Ateneul Român, la Operă sau în galeriile de artă. Ar fi în acelaşi timp capabili să intre în dialog cu semenii, ceea ce presupune politeţea şi răbdarea de a-ţi asculta  interlocutorul, ar şti să se poarte în lume şi să se îmbrace după criteriile bunului gust. Din păcate, lucrurile se petrec exact invers: în singura oră săptămânală de muzică, învățătorii preferă să-i lase pe elevi liberi să joace fotbal pe maidan. Există şi varianta ca acea oră de muzică să devină o corvoadă pentru elevi, din lipsa de tact a profesorului. În ambele cazuri rezultatul este îndepărtarea de muzică, în general, de frumos. Nu ne mai miră aşadar violenta mediatizare pe toate căile a prostului gust; cu siguranţă  cei care decid grilele de programe radio sau TV au lipsit frecvent de la orele de artă sau provin din familii în care nu se cântă colinde în jurul bradului de Crăciun. Cât despre petrecerea  weekendului în familie  cântând la instrumente, nici nu mai încape vorbă. Oare nu cumva şi această carenţă în educaţia noastră ar putea explica mersul împiedicat, alandala al societății de azi, în care arta, frumosul în general, înseamnă pentru prea puţini “mumă” şi pentru majoritatea “ciumă”, în care la rang de artă sunt ridicate furtul  şi minciuna, în timp ce adevărțII artişti ajung să fie dispreţuiți, pentru că au ales să ajungă muritori de foame?

Iată că de când Ioan Coriolan Gârboni a preluat conducerea Filarmonicii Banatul, stagiunea muzicală a Timişoarei se bucură de foarte multe evenimente inedite, aşa cum au fost cele 60 de concerte desfăsurate pe parcursul a trei luni pentru a sărbători decretul regal prin care s-a înființat Filarmonica Banatul, în 1947 sau aparițiile trio-ului Contraste atât în concertele de Anul Nou cât şi în cele de muzică modernă cu care melomanii timişoreni sunt deja obişnuiți. În această ultimă direcție se înscrie si evenimentul serii din 4 martie, în care doar unul dintre membri trio-ului Contraste, şi anume Doru Roman, ne-a regalat cu un recital eminamente de percuție, de mare clasă. Doru Roman a avut ideea salutară de a comanda o serie de lucrări pentru percuție şi mediu electronic unor compozitori complet diferiți, creând astfel o atmosferă plină de exuberanță şi luxurianță sonoră, alteori melancolică, poetică, pe care spectatorii, aflați în număr foarte mare, nu o vor uita prea curând. Am asistat la patru prime audiții absolute: Adrian Enescu – Lacymosa – o lucrare de o dificultate tehnică deosebită pe care Doru Roman a traversat-o cu dezinvoltură; Ion Bogdan Ştefănescu – MAMBOlero – piesă în care Doru Roman îşi etalează şi aptitudinile actoriceşti; Doina Rotaru – Geyzer – o piesă de atmosferă în care am fost vrăjiți de sonoritățile instrumentelor de metal; Sorin Lerescu – Venice-Rio – o lucrare care, pe lângă mediu electronic, foloseşte şi proiecții, iar Doru Roman a cântat costumat ca de carnaval. Ultima piesă din program a aparținut lui Aurel Stroe – Il giardino delle strutture – o piesă deja intrată în repertoriul percuționiştilor profesionişti, dar care, de această dată a fost pigmentată în mod strălucit de ideile artistului – un prolog în care era luată in tărbacă ideea de playback sau folosirea butoaielor ca instrumente de percuție împreună cu woodblock-uri, creând o sonoritate extrem de interesantă-. Această inițiativă a fost perfect justificată fiindcă Doru Roman l-a avut ca invitat special pe conducătorul grupului “Sistem” – Zoli Toth. Sincronizarea tehnică şi temperamentală a celor doi artişti a făcut din acest moment un adevărat triumf, interpreții fiind bisați la scenă deschisă. După un moment emoționant, în care Zoli Toth a mulțumit profesorilor şi păriților săi şi apoi şi-a anunțat noul său proiect de turnee ce vor avea in prim plan ideea de reciclare a pungilor de hârtie, cei doi ne-au oferit un bis interpretat la… pungi de hărtie. Seara s-a incheiat într-o cheie comică, publicul părăsind sala de concert realmente extaziat.

Ion Bogdan Stefanescu

“Dați un leu pentru Ateneu’?

Mare serbare mare la 140 de ani de Filarmonică

Anul trecut, în luna decembrie, una dintre cele mai reprezentative instituții muzicale ale României, Filarmonica “George Enescu” din Bucureşti, a sărbătorit 140 de ani de existență.  Toți muzicienii angajați ai instituției au pus umărul în acea perioadă pentru a celebra cum se cuvine momentul  aniversar. Cu toții ar fi trebuit să fim plini de bucurie şi emoție: noi, cei truditori pe această importantă scenă muzicală, şi ei, cei care umplu săptămânal sala Ateneului Român din iubire pentru muzica clasică (din păcate doar la concertele simfonice, uitând parcă de existența celor camerale). În fapt, sub aparența fastului, a bunei dispoziții, a realizărilor incontestabile, a fericirii că acest templu muzical patronează majestuos centrul Bucureştiului, au planat asupra colectivului o tensiune şi o tristețe ce cred că se cuvin a fi mărturisite. Muzicienii s-au simţit, începând cu luna octombrie, nedreptăţiţi, umiliţi de faptul că salariile lor fuseseră diminuate cu 35% şi, totodată, părăsiți, lăsați în voia sorţii de cei care ar fi trebuit să-i sprijine. Directorii instituției, străduindu-se să mascheze clocotul mocnit al acestui adevărat butoi de pulbere au organizat o serie de sărbătoriri:  40 de ani de activitate ai directorului Nicolae Licareț şi 140 de ani de existenţă ai Filarmonicii “George Enescu”. Tehnica disimulării a funcționat perfect, căci  generația celor care conduc astăzi peste tot în România este serios antrenată în sensul acesta: pe de o parte, directorii au solidarizat aparent cu muzicienii care protestau printr-o grevă de avertisment şi au deplâns, în interviuri difuzate în mass-media, situația creată; pe de altă parte, au ieşit la rampă cu marele eveniment sărbătoresc al Filarmonicii, pretinzând că lucrurile merg bine, foarte bine, că instituţia se poate mândri cu cei mai buni şi mai fericiți muzicieni. Nu au pomenit nimic de faptul că întregul colectiv trebuia să organizeze lunar un concert în plus pentru a putea fi recompensat cu diferența  pierdută la salariu prin abrogarea legii 102, referitoare la statutul special al orchestrei  noastre. Nici nu au preîntâmpinat această decizie prin audiențe şi justificări pertinente  la Ministerul Culturii şi Cultelor, pentru a-i lămuri pe angajaţii  forului nostru tutelar, care nu ştiu  decât să aplice litera strictă a legii, de ce această instituție merită un statut privilegiat în ceea ce priveşte salarizarea. Măcar pentru faptul că este singura orchestră din țară care susține săptămânal două concerte, adică dublu față de restul ansamblurilor. Umilitor este faptul că procentul pierdut, însumat la scara întregii instituții, reprezintă cam un salariu de director de la AVAB, Electrica S.A. sau… sau jumătate din prețul unui Logan achiziționat pentru guvern. Revenind la stilul de manevrare alunecoasă a situaţiilor, mai sus amintit, voi spune că sub acelaşi semn al disimulării a stat si concertul aniversar.  Nu s-a ştiut că, exact ca pe vremea comunismului, din câte se vede încă neîngropat pe alocuri, absolut toți angajații instituției trebuiseră să participe la modul efectiv, nu atât pentru a celebra in corpore evenimentul, ci pentru că altminteri  nu şi-ar fi putut primi drepturile salariale;  cu alte cuvinte, chiar dacă programul nu implica un număr atât de mare de muzicieni, toți trebuiau să calce pe scenă, măcar pentru una dintre piese. Soluția a fost, bineînțeles, găsită imediat: un program complex, care să absoarbă în totalitate pe numeroşii membri ai ansamblului: Beethoven – Uvertura “Coriolan”, Enescu – “Poema română” şi din nou Beethoven – “Simfonia a IX-a”. Pentru realizarea acelui eveniment, repetițiile au fost stabilite în zilele de sâmbătă şi duminică, organizate ca prin decret, cu înştiințări la avizier, fără ca instrumentiştii să fie consultaţi asupra programului lor individual, din-nainte stabilit pentru acele zile (unii dintre noi puteau avea programat vreun alt concert sau recital). Suntem la dispoziția instituției la orice oră din zi şi din nopate. Drepturile se câştigă prin foarte multă muncă şi cu dinții strânşi.

Dacă ceea ce am relatat ține de latura subiectivă şi de partea nevăzută a acelei manifestări, se cuvine să vorbim şi despre strategia de promovare a imaginii Filarmonicii la ceas aniversar. A fost lansat un CD cu piese de largă popularitate, unele dintre ele, în ciuda faimei lor, ne-reprezentative pentru acest ansamblu simfonic, un fel de “carcalete muzical”. Urmărind cu tenacitate acelaşi principiu şi anume că toate ansamblurile trebuiau să figureze pe disc, au fost incluse piese cu orchestra simfonică, cu cea de cameră şi cu corul Filarmonicii.  Mă întreb însă de ce nu figurează nici unul dintre soliştii angajați, atât de iubiți şi respectați de noi toți?

Trebuie, de asemenea, să spunem câteva cuvinte şi despre aspectul acestui CD,  apărut totuşi în secolul al XXI –lea:  este prezentat  într-o copertă de carton, învelită într-un celofan boțit, foarte greu de desfăcut, şi s-a vândut împreună cu ziarul “Cotidianul”, probabil în ideea unei mai bune mediatizări. Felicitări echipei de PR a Filarmonicii!  Pe de altă parte, cartea de vizită, prezentarea instituţiei,  este realizată prin fragmente de text aparţinând muzicologului Viorel Cosma, al cărui nume este citat cu obstinaţie supărătoare aproapte în fiecare paragraph. Cât despre designul acestui booklet care atârnă şleampăt din coperta de carton, ce să mai spun? Este destul de insipid.  Din interviurile celor doi directori, incluse desigur pentru a spori valoarea documentară a publicaţiei, aflăm încă o dată că e bine, că ne dorim mai bine, iar jurnalistul Vladimir Pană, prezentat chiar şi cu o fotografie, ni se înfăţişează ca mare meloman şi, desigur, un admirator convins al maestrului Cristian Mandeal.

Oare nu era normal ca un moment atât de important  să fi fost marcat prin editarea unui DVD,  care să conţină un film realizat de un regizor român celebru, cu mijloace tehnice de ultimă oră, cu vocea vreunui actor foarte apreciat,  prin care să se fi trecut în revistă întreaga istorie a acestei puternice instituții, pentru ca, astfel, toți iubitorii muzicii clasice să poată afla despre marii  dirijori şi interpreți de renume mondial care au călcat pe această scenă, electrizând auditoriul în atâtea seri memorabile, sau despre cei care au condus acest adevărat bastion muzical, contribuind esențial la recunoaşterea şi reputația Filarmonicii bucureştene? De fapt cred că ar fi trebuit gândită o serie de DVD-uri, cu apariţe lunară, pe parcursul întregului an aniversar, fiindcă sunt prea mulți cei care ar fi trebuit consemnați. Căci pe această scenă au putut fi  văzuți, de-a lungul vremii, Igor Stravinski, Maurice Ravel, Pablo Casals, Béla Bartók, Ionel Perlea, George Enescu, Yehudi Menuhin, David Oistrach, Mstislav Rostropovici, Sviatoslav Richter, George Georgescu, Dinu Lipatti, Constantin Silvestri, Theodor Rogalski, Sergiu Celibidache, Radu Aldulescu, Vladimir Orlov, Ion Voicu, Valentin Gheorghiu, Seiji Osawa, Aurelian Octav Popa, Dan Grigore, Michel Plasson, Ion Ivan Roncea, Radu Lupu, Sir Neville Marriner, Nelson Freire etc..

“Dați un leu pentru Ateneu” şi să sperăm că la aniversarea celor 150 de ani de Filarmonică, seria DVD-urilor mult aşteptată va fi editată aşa cum se cuvine.

Muzică de cameră ( Compozitorii contemporani Aurel Stroe, Violeta Dinescu,

Corneliu Dan Georgescu îşi prezintă lucrările )

Ionuţ Bogdan Ştefănescu, flaut(e), Trio Contraste

Cătălina Ene: Aţi prezentat  în această seară, în cadrul festivalului George Enescu aflat la prima sa ediţie în Germania, o originală variantă a muzicii unor compozitori contemporani, în paralel cu muzica lui George Enescu, într-o interesantă transcriere. Cum vi s-a părut această misiune, având în vedere că v-aţi adresat în primul rând unui public neiniţiat în muzica lui Enescu sau în muzica autorilor contemporani pe care i-aţi interpretat?

Ionuţ Bogdan Ştefănescu: După aplauze cred că ceea ce le-am prezentat  noi  celor prezenţi aici a fost extrem de bine primit, şi asta înseamă că  publicul nu e chiar aşa de „neiniţiat”. Este însă adevărat că muzica pe care am cântat-o în seara aceasta este o muzică pentru cunoscători. Sigur că succesul nostru se datoreză faptului că, în recital, am prezentat muzica unor foarte  importanţi compozitori români în viaţă, demonstrând astfel continuitatea firească ce se impune într-o cultură care a avut un reprezentatnt de marcă pe plan mondial, adică pe George Enescu. Sorin Petrescu (n.r.pian , Trio Contraste) a avut ideea de a face un aranjament după celebra operă Oedip (aranjament denumit Suită după Opera Oedip) pentru trio-ul nosrtru, şi bine a făcut, pentru că în felul acesta, muzica lui Enescu, şi prin noi, va fi ascultată mai des, căci avem de gând să păstrăm această suită în repertoriu şi o vom cânta ori de câte ori vom avea ocazia. Celelalte lucrări interpretate se înscriu într-o zonă estetică extrem de elevată dar, în acelaşi timp, iată că au un impact fantastic la public. Succesul lor se datorează faptului că ating coarda sensibilă a auditorului şi cred ca acesta este în principal scopul artei, de a emoţiona. Şi dacă în orice gest pe care-l facem, gest muzical în cazul nostru, putem transmite emoţie, atunci aplauzele sunt imediat primite şi bine meritate.

C.E.: Repertoriul Trio-ului Contraste cuprinde atât muzică contemporană, cât şi muzică clasică, sau populară. De care vă simţiţi personal mai apropiat şi cum simţiţi trecerea de la una la alta în cadrul unui concert?

I.B.Ş: Trecerea, într-adevăr, nu este uşoară. Nu pot să spun că mă simt mai apropiat de un anumit tip de muzică decât de altul, pentru că în clipa în care cânt acel tip de muzică, mă simt cel mai apropiat de ceea ce cânt. Dacă nu o faci cu implicare, nu poţi transmite publicului  ceea ce ţi se întâmplă ţie în momentul în care cânţi. Este greu să abordezi atâtea tipuri de muzică, aşa cum facem noi, dar în acelşi timp, pentru noi asta înseamnă  o continuă provocare, ceea ce ne face să nu ne plictisim niciodată şi să scăpăm de o anumită rutină, pe care o parte dintre colegii noştri o capătă, pentru că se cantonează numai într-un anumit tip de repertoriu.

C.E.: Vă mulţumesc.

De muzică te apropii încă din copilărie. Dacă ai noroc de o mamă cu voce bună, se poate spune că muzica îţi este aproape chiar din fragedă pruncie. În orice caz, din clipa în care copiii merg la grădiniţă, muzica începe să ocupe un loc important în sufleţelul lor. Nu cred că există serbare fără cântece. Dar oare ce fac părinţii pentru a le menţine copiilor lor atracţia către muzică ? Şi ce fac pedagogii pentru a-i obişnui pe copii să asculte muzică sau chiar să o interpreteze? În Germania, spre exemplu, familia reprezintă pricipalul mediu în care copiii iau contact cu muzica clasică. Cred că nu există neamţ care să nu fi beneficiat, măcar în copilărie, de o minimă educaţie muzicală. În general, la sfârşit de săptămână, în foarte multe familii se cântă la diferite instrumente, alcătuindu-se chiar formaţii de câte trei, patru sau cinci interpreţi, între care, bineînţeles, sunt şi copii. Sigur că odată deprinşi cu meşteşugul cântului, copiii îşi vor menţine apetitul muzical şi mai târziu. La vârsta şcolară, pedagogii sunt foarte importanţi în ceea ce priveşte crearea unei atmosfere propice pentru muzică. La noi însă, nu numai că nu există o impulsionare  din partea familiei (educaţia muzicală lipseşte chiar şi din familiile cu un ridicat potenţial cultural; pentru marea masă, muzica, îndeosebi cea clasică, pare o activitate  neimportantă, nedemnă de luat în seamă), dar nici şcoala, care ar trebui să joace un rol esenţial în cultivarea sensibilităţii copiilor şi adolescenţilor, nu are câtuşi de puţin vreo preocupare în acest sens. Poate şi pentru că mulţi dintre profesori nu au beneficiat nici ei, la vremea lor, măcar de o elementară educaţie muzicală. Aşadar, ne învârtim în jurul cozii : ne-existând un interes pentru muzica clasică în perioada în care acumulăm informaţie generală, nu există implicit nici dascăli care să-i îndrume pe tineri spre sălile de concert, sau aceştia sunt extrem de rari. În plus, programa şcolară este în aşa fel alcătuită, încât orele de muzică sunt un fel de cenuşăreasă, fiind de multe ori chiar înlocuite cu bună ştiinţă de către profesori cu alte activităţi, mai ales cu fotbalul !!!! Suntem o ţară de fotbalişti trebuie s-o recunoaştem. O soluţie ar exista : disciplina « Muzică » ar trebui să ocupe în programa şcolară o pondere dacă nu chiar egală cu chimia, fizica, matematica etc., în orice caz una mult mai mare şi, mai ales, ar trebui să fie tratată cu atenţia cuvenită. Căci copiii noştri trebuie pregătiţi să recepteze şi să asimileze cât mai multe lucruri frumoase, care să le bucure şi să le modeleze sufletele. Arta este cea care se ocupă de « frumos », iar muzica o face într-un mod de-a dreptul sublim. După părerea mea, cine nu are acces la muzica clasică este văduvit de o considerabilă doză de « frumos », fiind mult mai sărac, spiritualmente vorbind, decât norocosul căruia i-au fost deschise aceste căi. Eu, spre exemplu, am avut grijă să-mi îndrum fetiţa, după primii patru ani de viaţă, spre mai multe zone artistice (pictură, pian, chitară), convins fiind că, mai târziu, chiar dacă  va fi purtată de destin spre alte domenii de activitate, îşi va păstra  dorinţa, nevoia permanentă de frumos, fiind în stare să experimenteze emoţie autentică într-o sală de concert, de teatru sau într-o expoziţie, dobândind un bun gust şi criterii de valoare care să-i permită  judecarea corectă a anumitor atitudini artistice, asortarea îmbrăcăminţii nu doar în funcţie de modă, ci şi de coordonatele estetice proprii, şi, categoric va privi dintr-o altă perspectivă  relaţiile cu semenii săi, adică va fi mai înţelegătoare, mai bună, iar mediile pe care va alege să le frecventeze vor fi unele elevate.

Aş mai spune un lucru foarte important, pentru aceia care, poate, ar dori să se apropie de muzică, dar nu au suficient curaj să o facă, închipuindu-şi că este un domeniu destinat doar unei categorii umane privilegiate. Muzica nu trebuie privită ca ceva ce se cere neapărat înţeles. Muzica stârneşte emoţii, trebuie ascultată cu sufletul, nu este nimic de explicat, ea este pur şi simplu stare. Dacă e însoţită şi de cuvinte, sau a fost creată după un subiect anume (muzică programatică), desigur este bine ca acesta să fie cunoscut, pentru a desluşi mai uşor limbajul sunetelor. Un motiv în plus, pentru pasionaţii de muzică, de a-şi însuşi marile limbi culturale ale lumii : germana, italiana, franceza, engleza şi, nu în ultimul rând, latina ; asta dacă doresc să aibă acces la variantele originale, ceea ce nu este, în fond, necesar, pentru că întotdeauna există şi variantele traduse.

Muzica clasică poate aduce satisfacţie tuturor categoriilor umane : celor înclinaţi spre domeniile exacte, celor visători, romantici, celor sofisticaţi, extravaganţi,  introvertiţi sau exuberanţi. Vreţi exemple ? Sunt pretutindeni ; desigur, mai ales în sălile de concert, dar şi în holurile hotelurilor, în autobuze (mai ales în străinătate, la noi doar manele), în birourile în care lucrăm. Avem, din fericire, şi un post de radio, « România muzical », care difuzează, timp de 24 de ore,  muzică eminamente clasică. Aţi încercat vreodată să lucraţi opt ore păstrând un fundal continuu cu muzică rock ? În scurtă vreme veţi deveni irascibili, poate chiar violenţi şi, în orice caz, vă veţi simţi extrem de obosiţi. În schimb, o muzică din perioada barocă, clasică sau romatică (Vivaldi, Bach, Scarlatti, Mozart, Haydn, Beethoven, Brahms, Schubert, Schumann, Chopin) v-ar crea un abient extrem de odihnitor, de prietenos. E doar o problemă de schimbare treptată a mentalităţii. Nu spune nimeni că trebuie ascultată numai muzică clasică pentru a fi un om educat, dar e bine să existe şi această componentă culturală în sfera preocupărilor noastre. Mai mult decât atât, în clipa în care aveţi repere în ceea ce priveşte muzica clasică, veţi descoperi, cu mare satisfacţie, că multe dintre melodiile formaţiilor preferate îşi au sorgintea în temele  (melodiile) marilor compozitori clasici. Iar dacă această muzică clasică n-ar avea impactul scontat într-o societate atât de pragmatică şi de agitată ca a noastră,  cum să ne explicăm multitudinea soneriilor de telefon mobil inspirate din marea muzică clasică ? Şi oare de ce florile vibrează şi înfloresc la muzica lui Mozart ? De ce unui bolnav aflat în comă profundă i se administrează muzică clasică pentru a-i controla reacţiile şi nu-i sunt aplicate terapii cu « heavy metal » ? Pentru că ar exista pericolul ca pacientul să nu se mai trezească!

Dacă mă întrebaţi despre muzica cultă a vremurilor noastre (muzica contemporană), vă pot spune că se întâlnesc adesea  piese spectaculoase, pline de fortă, de emoţie, capabile de mare impact. Cu siguranţă, multe dintre operele compuse la sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul mileniului al treilea vor deveni, peste timp, clasice. Celor care consideră de neînţeles şi mai ales de neascultat acest tip de muzică (foarte mulţi melomani sau chiar muzicieni gândesc astfel) le pot spune, fără urmă de maliţiozitate, că nivelul percepţiei lor artistice pare să fi rămas la stadiul la care se aflau citind  « Contele de Monte Cristo » sau  « Cei trei muşchetari », cărţi mari ale literaturii universale care, desigur, citite la vârsta potrivită, reprezentau un act de cultură, mai târziu însă…

Aşadar, toate la timpul lor ! Odată sărite anumite etape în educaţia noastră, e foarte greu ca, mai târziu, să acoperim golurile. Singura salvare pentru cei deja formaţi, cu vârste între 20 şi 35 de ani, rămâne curiozitatea. Intraţi măcar o dată în splendida sală a Ateneului Român (simpla vizitare a sălii reprezintă un act de cultură) şi ascultaţi un concert de muzică clasică. Vă asigur că nu veţi uita uşor acest eveniment din viaţa voastră.

MOZART – MUZICA BUCURIEI
flautistul Ion Bogdan Ştefănescu
în dialog cu Ana-Maria Botnaru

Ion Bogdan Ştefănescu – 36 de ani – este prim flautist al Filarmonicii George Enescu din Bucureşti. Are o bogată experienţă concertistică şi didactică şi este autorul unei “Istorii a flautului”, lucrare adresată studenţilor de la Academia de Muzică din Bucureşti. A mai publicat volumele “Vârstele flautului” şi “Joc de oglinzi”, o analiză a interferenţelor între tehnicile arhaice şi actuale în creaţiile pentru flaut, lucrare cu care a primit titlul de doctor în muzică. A cântat alături de importanţi muzicieni: pianistul Dan Grigore, harpistul Ion Ivan Roncea, flautistul James Galway (Weggis, Elveţia). În afară de scenele româneşti a susţinut concerte şi în Italia (Regio Emilia), în SUA – cu un recital personal la Convenţia Flautiştilor Americani din Kansas City, în Spania, ca solist al Filarmonicii “George Enescu”.

Ana-Maria Botnaru: Dragă Ionuţ, aş vrea să încep dialogul nostru într-un mod oarecum neconvenţional: Să zicem că ai întâlnire cu un extraterestru şi vrei să-l lămureşti cum e cu pământenii şi muzica lor… Ce i-ai da să asculte?

Ion Bogdan Ştefănescu: (râde) Depinde… Dacă l-aş pune să asculte muzica timpurilor noastre, nu ştiu dacă l-aş mai câştiga de prieten… Sau, din contră, s-ar putea să reacţioneze extrem de bine: există muzică contemporană bună şi bine scrisă. Dar dac-ar fi să-l îmblânzim cu încetul, atunci cred că ar trebui să asculte Monteverdi, apoi Bach şi, bineînţeles, Mozart. Ar trebui să asculte şi Scarlatti, şi Rossini – neapărat – pentru că ar deveni un extraterestru extrem de haios…

- Ce crezi despre muzica lui Mozart şi impactul ei asupra noastră?

- Poate că e un lucru mare ce spun acum, dar realmente cred asta: că fără Mozart, lumea ar fi evoluat altfel.

- Suntem mozartieni fără să ştim? Sau fără să vrem?

- Fără să vrem, suntem mozartieni. Muzica lui a marcat covârşitor secolele următoare şi ne-a marcat şi mentalităţile. Uite ce se întâmplă în ziua de azi: oameni care nu au nici un fel de legătură cu muzica, oameni care nu intră la Ateneu niciodată, care evită posturile Mezzo sau Cultural, dar în autobuz, în maşina personală, în holuri de hotel, în magazine ascultă Mozart, uneori fără să-şi dea seama. Am prieteni care-mi cer CD-uri cu muzică clasică pe care să le asculte la serviciu: la Mozart au reacţionat cel mai bine. Ei lucrează, iar muzica merge în surdină. Se simt mult mai bine, nu mai obosesc atât…

Mozart ne guvernează din umbră. El a scris nişte melodii splendide pe care muzica rock le-a preluat, jazz-ul le-a preluat, la fel şi muzica uşoară… E o mediatizare fantastică: acest compozitor e cântat, în fiecare secundă, undeva, pe glob… Dacă ar fi trăit, Mozart ar fi fost astăzi multimiliardar din drepturi de autor. Este probabil cel mai cântat compozitor din istoria omenirii.

Muzica lui face bine: e un lucru foarte important. Găseşti toate stările de care ai nevoie, în fiecare moment: muzica lui poate fi eclatantă, strălucitoare, plină de bucurie… Găseşti plăcerea jocului, te întorci în copilărie, îţi aduci aminte de lucruri frumoase… În acelaşi timp, muzica lui poate fi extrem de profundă, de dureroasă, de tristă, resemnată, senină…

Muzica lui Mozart te duce la beatitudine… Eu sunt convins că prin mâna lui, prin sufletul şi prin mintea lui ne-a vorbit de fapt Dumnezeu. În puţinii săi ani de viaţă, el nu putea fizic să scrie atâta muzică. Mai există un argument: nu există nici o ştersătură în manuscrisele lui, nici o corectură… Este înfricoşător… Nu poţi crede că omul acesta a trăit într-adevăr, că puteai să dai mâna cu el pe stradă. E ireal ce s-a întâmplat! Cred că a stat sub o “cupolă” dumnezeiască, o ocrotire fantastică, iar el a fost practic un… conductor. Muzica lui are o forţă fabuloasă… Sunt copii de doi ani care stau pironiţi şi ascultă, sunt oameni în vârstă, care de-abia mai ajung la Ateneu, şi vin, şi umplu sala numai pentru că se cântă Mozart.

- Ştii vorba frumoasă a lui Karl Barth: în prezenţa lui Dumnezeu îngerii cântă Bach, dar când rămân între ei ascultă Mozart. Aşa să fie? Câtă dreptate are?

- (râde) Are! Muzica lui Bach îţi dă putere, îţi dă încredere… Vezi tu, când te duci la biserică e… uluitor. Intri copleşit de greutăţi, de probleme şi ieşi liniştit. Şi nu ştii prea bine de ce. Există o atmosferă, o căldură, pe care numai biserica o are. Muzica scrisă în acest scop, muzica sacră, conţine o asemenea forţă. Indiferent unde o asculţi, chiar şi pe o scenă de concert, ea tot muzică sacră este. Bach e cel care a laicizat muzica bisericească, dar a făcut-o în perfectă cunoştinţă de cauză şi cu un scop anume: norodul şi-a regăsit temele sale muzicale în muzica lui Bach. Nu ştiu, cred că Dumnezeu ascultă şi Monteverdi…

- La Mozart, e un amestec de ludic şi tragic. El nu e un personaj vesel, în ciuda muzicii sale…

- Nu, nici când râde nu e vesel… Eu cred că genialitatea îl apăsa foarte tare. Cred că era conştient de puterea lui: ştia foarte bine ce face, ştia foarte bine că e foarte bun… Încă de mic copil a ştiut asta. Există nişte sonate de flaut pe care le-a scris la 8 ani! Sunt realmente geniale. Te cutremuri cum un copil a putut să scrie ceva atât de profund. Şi tragic şi ludic, exact cum spui… Pentru el, cred că viaţa avea o cu totul altă intensitate şi o viteză cu totul specială. El trăia fiecare secundă de un milion de ori mai acut decât un om normal.

- Ce părere ai despre legendele legate de memoria lui fabuloasă?

- Cred că, în cazul lui Mozart, aşa trebuie să fi fost. Îţi reamintesc faptul că manuscrisele sale nu conţin nici o ştersătură: auzea totul în mintea sa. Practic, el transcria. Muzica curgea prin mintea lui, iar el avea nevoie de timp doar ca să-şi mişte mâna, să scrie… Gândeşte-te: “Don Giovanni”. Mie mi-ar lua trei vieţi numai ca să o copiez, nu ca s-o mai şi gândesc, să scriu muzica, s-o pun pe libret… Iar el scria, scria întruna… Aminteşte-ţi de filmul lui Milos Forman şi mica melodie a lui Salieri, cântată la clavecin: pentru Mozart era o bagatelă – două armonii şi deja nouă ni se pare complicat. Probabil că avea şi memorie fotografică: dacă vedea o partitură, imediat putea să o reproducă. Dar memoria auditivă clar era fantastică: mintea lui probabil că a funcţionat ca un computer de astăzi. Ar fi interesant de studiat cum funcţiona mintea lui Mozart. El era în stare să meargă în paralel cu un milion de lucruri, să nu le uite şi să facă tot felul de conexiuni…

- Muzica lui Mozart e un continent vast şi destul de greu de explorat într-o viaţă de om. Cât ai explorat până acum, Ionuţ?

- Cum ştii, Mozart a scris enorm. Am ascultat câteva opere şi foarte multe simfonii. Am cântat în orchestră câteva simfonii şi concerte pentru vioară şi pian – cele celebre, “şlagărele”… Cât despre muzica pentru flaut, am cântat tot ce a scris: cele şase sonate pe care le-a scris la 8 ani, cele patru cvartete, cele trei concerte, Eine kleine Nachtmusik în variantă de flaut şi pian şi multe alte transcripţii – pe unele le-am aranjat eu, pe altele le-am preluat ca atare…

- Care dirijori îţi plac în relaţie cu muzica lui Mozart? Strict subiectiv vorbind…

- Mozart poate fi descifrat în o mie de feluri… Poate să-ţi placă, poate să nu-ţi placă, depinde. Dacă îl ascult pe Murray Perahia dirijând Mozart, îmi place foarte mult… Dacă îl ascult pe Christian Zaccharias cântând Mozart, îmi place foarte mult… Daniel Barenboim, cântând la pian Mozart, e extraordinar. Şi atunci sunt sigur că şi dirijează bine Mozart. Apoi e Nikolaus Harnoncourt, cu simfoniile mozartiene şi integrala muzicii sacre a aceluiaşi compozitor. El dirijează un ansamblu care cântă pe instrumente vechi, cu o sonoritate aparte. Se cântă puţin diferit, sigur că da… Ştii, eu cred că Mozart are un efect extraordinar dacă e ascultat pe viu, mult mai pregnant decât dacă îl asculţi pe un CD, fie şi cu o interpretare perfectă.

- Vii la ce spunea Celibidache: muzica trebuie receptată împreună cu bucuria interpretării ei.

- Da, însă acest fapt e valabil mai ales la Mozart. Mahler, Bruckner, Ceaikovski te impresionează oriunde: şi acasă. Au un cu totul alt tip de forţă. La Mozart, datorită acestui ludic, simţi nevoia de un interpret viu în faţa ta. Un CD e ceva steril, aseptic… Ca să pot spune că m-a mişcat, eu am nevoie de o interpretare vie… Cel puţin în cazul lui Mozart…

Mă gândesc la mine cântând Mozart: câteodată îmi place foarte mult, iar alteori nu mă plac deloc. E atât de imprevizibil… Trebuie să ai cumva o atitudine dirijorală: să anticipezi. Când eşti solist, trebuie să le insufli asta şi celor din spatele tău. Chiar dacă stabileşti cu dirijorul la repetiţie nişte lucruri. Dar sunt lucruri determinate de starea la care se ajunge în momentul respectiv. La care contribuie şi sala, bineînţeles… Una e la repetiţii, alta e cu public… Toată lumea trebuie să fie în priză. Or tu, ca solist, trebuie să ai o asemenea energie încât să-i convingi pe cei din orchestră să te urmărească, să nu cânte “ca la serviciu”.

- Dacă simţi că publicul nu e în priză, e grav?

- Da, pentru mine e grav. Consider că măiestria interpretului este să îi “bage în priză” (râde), chiar dacă ei nu sunt. Să-i aducă până la urmă la starea de comuniune. Dacă nu se reuşeşte asta, atunci există o insatisfacţie. A interpretului, în mod sigur. Publicul poate că nu o resimte… Doare: e un disconfort cu care trebuie să te lupţi şi să faci lucruri frumoase pe un teren uşor… mlăştinos. Nu e uşor.

- Când studiezi Mozart, cât e rigoare şi cât e libertate? Tu cum simţi raportul acesta?

- Eu înclin spre partea de libertate. Rigoarea e conţinută: nu poţi să nu ţii cont de textul lui. Dar sunt atât de multe lucruri ascunse pe care unii le simt, alţii nu: aici ne diferenţiem. Aici intervine harul interpretului şi valoarea lui. Dacă reuşeşti să intuieşti mesajul compozitorului sau chiar să îl creezi descifrând o partitură… Contează foarte mult sensul pe care interpretul îl dă unor note muzicale, valabile pentru toată lumea.

- Deci nescrisele atârnă uneori mai mult decât scrisele…

- Categoric.

- Între voi circulă o vorbă care pe mine m-a frapat şi pe care n-am înţeles-o de la început: când spuneţi despre cineva că “a cântat toate notele”, judecata e negativă şi fără drept de apel. Practic, respectivul e descalificat ca interpret chiar de către cei din breasla sa. (râde) E fioroasă. N-am priceput-o mult timp şi când am înţeles-o m-am cutremurat…

- Vezi tu, un defect al şcolii româneşti, pe care eu l-am observat ca student şi apoi ca membru al unor jurii de examene: lumea se bucură în general, şi studenţii au inoculată mentalitatea asta, când se cântă fără greşeală. Îşi urmăresc ţelul: să înveţe pe dinafară un text pe care să îl cânte fără greşeală. Nimic mai grav şi mai groaznic: în acea clipă, sunt total lipsiţi exact de scopul artei: arta, dacă nu emoţionează, nu e artă. Ce te faci cu o “maşinuţă” care-ţi cântă tot şi apoi pretinde nota zece? E ca un somnambul: dacă-l strigi, cade. Nu-i dai zece. Şi el: “Cum? Păi am cântat toate notele…” Mi se dădeau mie argumente în favoarea unora care trebuiau să ia note mari: “A cântat fără greşeală? – Da.; A cântat curat? – Da.; A cântat pe dinafară? – Da.” Cum adică? Nu-i normal? Nu meriţi bonus pentru aşa ceva: sunt lucruri normale. Ţin de “igiena” fiecărui muzician. Problema e ce fac eu cu notele. Pe mine asta mă interesează. Or şcoala românească a împământenit această autosuficienţă, această rămânere în faza întâi. E doar o bază pe care cu toţii trebuie să o avem. Remarca “X a cântat fără greşeală” e tristă.

Un artist poate greşi, nu e o maşină. Să nu devină supărător…, asta e altceva. Dar arta trebuie să fie imprevizibilă ca să aibă valoare. Dacă totul devine previzibil, nu mai e artă: e o prostie. Dacă te duci la un concert, înseamnă că accepţi jocul acesta… Reuşeşti, asamblând tot ce asculţi şi vezi, să te ridici tu, spectator, la nivelul artei, şi să faci parte din acel tot care e momentul artistic. Dacă vii decis să vânezi greşeli, atunci cu atât ai rămas.

Asta le-am spus studenţilor mei: e groaznic să ieşi după două ore spunând “a fost o prostie”. Înseamnă că tu eşti prost. Din două una: ori pleci destul de repede, ori – dacă tot ai stat două ore – trebuie să găseşti lucrurile bune. E imposibil ca în două ore de muzică să nu găseşti ceva bun. Ceva ce tu nu poţi să faci. Sau la care nu te-ai gândit. Dacă ai plecat de acolo cu o idee, cu o nelinişte, e mare lucru: ai aflat ceva nou. Proştii ce fac? Ajung la un nivel la care sunt mulţumiţi şi se opresc: nu vor mai evolua. Tot şcoala e de vină. Sunt plini de ei, fericiţi, dar la ce le foloseşte? Nu au avut niciodată bucuria de a afla lucruri noi şi de a-şi pune probleme.

- De ce crezi că tot copilul care începe să facă muzică, indiferent de instrument, porneşte, ritualic aş zice, cu Mozart?

- Muzica lui se reţine uşor, e plăcută. Însă nu e deloc uşor de cântat. Melodia e importantă nu pentru că e simplă, ci pentru că ţinteşte sufletul copilului. Or el, în clipa în care are un rezultat sonor plăcut, atunci e mulţumit şi vrea din ce în ce mai mult. Copiii sunt mult mai neîncorsetaţi decât maturii. Or, asta este muzica lui Mozart. Înseamnă libertate, exuberanţă, joacă… Copiii se joacă frumos şi nestingheriţi. Noi, adulţii, avem probleme: trebuie să ne curăţăm de “seriozitatea ” pe care ne-o impune societatea şi să cântăm muzica lui Mozart. E greu, dar nu imposibil. Există interpreţi care fac aceasta extraordinar de bine.

- Cântând Mozart, îţi regăseşti copilăria şi cheful de joacă?

- Oh, categoric. Ce poate face Mozart cu nişte arpegii, terţe şi game este uluitor. Nu te plictiseşti niciodată, nici măcar o secundă. Cu alţii mai păţeşti asta, dar la Mozart – niciodată. Nici la Rossini. Şi te întrebi cum e posibil. El a găsit o reţetă a lui, intuitivă, inexplicabilă. Înşiră nişte note şi tu tot timpul eşti surprins, eşti fericit că le auzi… Poţi asculta simfonia Jupiter de zece ori pe zi: de fiecare dată vei găsi ceva nou.

- Ce planuri ai pentru 2006?

- Cânt prin ţară cu dl Ion Ivan Roncea concertul pentru flaut şi harpă de Mozart. În rest nu mi-am propus nimic special pentru anul Mozart. Eu cânt foarte mult Mozart, tot timpul. Poate de aceea… În aprilie cânt cu Marin Cazacu şi cu Ciprian Marinescu triouri de Haydn, aici, la filarmonică. În mai, am un proiect destul de îndrăzneţ: se lansează un volum de poezie care se cheamă “Despre pietre şi păsări”, aşa se va chema şi spectacolul: va fi un spectacol cu balerine, cu muzică barocă, dar şi contemporană, cu actori… În paralel, am turneele mele cu trioul Contraste: plecăm în Germania aproape în fiecare lună câte o săptămână, dacă nu câte două… Plus orchestra, deci e destul de aglomerat…

- În încheiere, ce-ai vrea să le mai spui melomanilor despre Mozart şi muzica sa? Dar celor care nu calcă într-o sală de concert?

- Fără Mozart am fi mai săraci. Spre norocul lor, sunt bogaţi pentru că ascultă această muzică divină. Ceilalţi, neavând “organ” pentru tipul acesta de muzică, pierd o modalitate privilegiată de a fi sensibilizaţi, de a se bucura, de a fi mai aproape de o artă care întotdeauna înfrumuseţează, îmbunează, linişteşte. Pierd aceste noţiuni atât de importante pentru sufletul lor. Sunt văduviţi de o bucurie pe care melomanii o au cu prisosinţă.

Eu am vrut ca fetiţa mea să facă muzică nu neapărat pentru a face performanţă din asta, ci pentru educaţia ei. Dacă ea se va bucura când va intra la Ateneu şi va asculta un concert, pentru mine înseamnă extraordinar de mult: va avea o bucurie în plus. Dar face arte plastice, pictură, şi îşi doreşte să meargă pe acest drum. Chiar dacă ar renunţa la un moment dat, va şti să se bucure, va şti să asocieze culorile, va şti să privească o expoziţie… Sunt lucruri pe care ţi le dă educaţia şi nimeni nu ţi le mai poate lua. Sunt bucurii etern valabile…

- Ionuţ, educaţia nu ţi le mai dă. Uite ce se întâmplă în şcoală: orele de muzică şi cele de desen sunt în batjocura elevilor şi în dispreţul părinţilor. Copiii nu ştiu să citească două note. E catastrofal. Toţi vor matematică sau limbi străine pentru că de aici vin banii.

- Lucrul acesta n-ar trebui să se întâmple. Dacă ai trei ore de matematică, poţi avea şi trei ore de muzică. Ar trebui să aibă aceeaşi pondere – pentru că au aceeaşi valoare. Nu ştim niciodată la ce va rezona un copil. El poate că e făcut să rezoneze la muzică, dar dacă nu-i dai ocazia să descopere asta, va deveni afon: un “ateu” din punct de vedere muzical. Absolut toţi copiii au aptitudini. Au talent la un tip de artă. Dacă părinţii nu le speculează acest talent, ei pe parcurs îl pierd. Copilul devine opac la orice fel de stimul artistic. Dacă ponderea disciplinelor artistice ar fi egală cu a celorlalte, atunci copilul alege. Poate să facă matematică dacă vrea, dar de ce să nu iubească muzica, de ce să nu-şi găsească bucuria mergând la un concert de muzică clasică? Muzica este o cale privilegiată de a învăţa să te bucuri de frumos.

- Mulţumesc pentru răbdarea şi generozitatea cu care ai întâmpinat tirul întrebărilor mele.

Tur de orizont muzical

Cezar Paul Badescu în discutie cu Dan Dediu, Valentina Sandu-Dediu si Ion Bogdan Stefanescu

Radiodifuziunea bavareza i-a dedicat una din editiile emisiunii Contrapunkt României (exista doar doua editii pe an). Emisiunea a fost transmisa în direct din Salzburg, iar la dezbatere au fost invitati Dan Dediu, Caius Dobrescu, poetul Richard Wagner si Ina Tartler (secretar literar al Teatrului din Salzburg, originara din România). Emisiunea a fost ilustrata cu muzica lui Dan Dediu, cîntata în direct de la Teatrul din Salzburg de autor, împreuna cu Valentina Sandu-Dediu (pian) si Ion Bogdan Stefanescu (flaut). Am profitat de prezenta celor trei muzicieni si de faptul ca fiecare vine dintr-o zona diferita – Dan Dediu este compozitor, Valentina Sandu-Dediu e muzicolog, iar Ion Bogdan Stefanescu e instrumentist – sa aruncam împreuna o privire asupra starii muzicii românesti.

Cum se vede lumea muzicala româneasca din interior?

Dan Dediu: Foarte pestrita. Exista multe grupuscule, care au luat amploare mai ales din anii 2000 si care-si creeaza cadre în care sa actioneze (formatii, festivaluri etc.), urmarind estetici diferite. Ceea ce eu zic ca e foarte bine.

Dar cum sînt grupurile acestea? Sînt gasti, bisericute, exista rivalitati între ele?

Dan Dediu: Sînt si complementare, exista si rivalitati. Rivalitatile sînt, desigur, la nivel estetic. Sa dau un exemplu: am avut anul trecut, în octombrie, patru festivaluri de muzica contemporana care s-au derulat pe parcursul a doua saptamîni, fara sa tina seama unul de altul. Ne-am suprapus si în felul acesta ne-am cam luat publicul unii altora. Fiecare festival a avut orientari estetice diferite, dar ar fi fost bine sa stim unii de altii… Ideal ar fi pe viitor sa cream un mega-festival compus din toate aceste micro-festivaluri. Deocamdata a fost cum a fost – si asta din cauza lipsei de comunicare dintre noi.

Valentina Sandu-Dediu: Si se mai datoreaza unui lucru: faptul ca la noi totul se organizeaza de azi pe doua saptamîni. Nu ca în lumea muzicala europeana (ca sa nu mai vorbim de cea americana) unde se stie programul unui festival cu doi-trei ani înainte. Dar acest lucru este general la noi, caci nu numai aceste grupulete organizatoare de festivaluri procedeaza asa, ci si marile institutii ale tarii.

Dar exista deja un festival mare de muzica contemporana, de ce mai trebuie creat unul nou, care sa le reuneasca pe toate cele mici?

Dan Dediu: Festivalul de muzica contemporana care exista trebuie reformatat. Sufera la capitolul repertoriu, apoi lipsa banilor se face simtita si aici. Pe de alta parte, exista destui compozitori sau interpreti frustrati ca nu au fost programati (nici nu au cum sa fie programati toti într-o singura editie) si astfel îsi fac propriile lor festivaluri.

Ion Bogdan Stefanescu: Cred ca cel care organizeaza festivalul de muzica contemporana ar trebui sa convinga Guvernul ca este vorba de un festival de interes national. Acest festival este chiar mai important decît Festivalul “Enescu”, pentru ca în el sînt prezenti creatorii si interpretii momentului; da seama despre cultura vie de acum si cu ea trebuie sa defilam în primul rînd. Daca s-ar da acestui festival un sfert din banii alocati pentru Festivalul “Enescu”, el ar capata o amploare fantastica. Si e nevoie de cineva care sa managerieze cu adevarat un astfel de eveniment, sa se ocupe numai de asta, sa strînga toate aceste divergente estetice (care sînt esentiale într-o viata muzicala efervescenta) în ceva unitar.

Dan Dediu: Nu e necesar sa fie un singur om, poate sa fie o institutie.

Ion Bogdan Stefanescu: La o institutie ma refeream. Caci Uniunea Compozitorilor, care organizeaza festivalul, este de fapt un teren unde se platesc polite, unde ajungi sa-i dai la gioale celuilalt pentru ca nu e de parere cu tine. Si e pacat ca se întîmpla asa.

Pentru straini, nu prea existam

Bun, din interior lumea muzicala româneasca se vede – cum zice Dan Dediu – pestrita si, din cîte înteleg, destul de agitata. Cum se vede din afara? Caci voi ati umblat destul de mult prin strainatate si aveti si perspectiva de acolo.

Dan Dediu: Din pacate, nu prea se vede – ca de altfel si lumea culturala româneasca în general. Problematica muzicii contemporane românesti nu intereseaza în afara. Acum, e adevarat ca nici noi nu am facut mare lucru sa fim cunoscuti.

Ce ar trebui facut?

Dan Dediu: Ar trebui, în primul rînd, tiparite niste carti în limbi de circulatie mondiala. În engleza nu exista nici o lucrare despre muzica româneasca – în afara de o carte a lui Noel Malcolm despre Enescu. În Germania, este o lucrare despre muzica româneasca tiparita la o editura mica, universitara, si care oricum se opreste la generatia anilor ’60. În limba franceza nu avem chiar nimic. Acum sa speram ca lucrurile se vor mai misca, pentru ca este în curs de aparitie în Germania cartea Valentinei despre muzica româneasca dintre 1944 si 2000. Ea s-ar putea sa aiba un impact, avînd în vedere ca editura la care va aparea este una importanta si cartea va circula.

Cum a ajuns sa fie tradusa aceasta lucrare? S-a implicat cumva vreo autoritate, avînd în vedere ca este vorba despre ceva care promoveaza cultura româna?

Valentina Sandu-Dediu: Nu, nici o institutie româneasca, în afara Colegiului Noua Europa, nu s-a implicat în acest proiect. Proiectul a pornit din Germania. Cînd am fost la Berlin în 1997, m-am plîns ca nu se stie nimic despre muzica româneasca. Atunci mi s-a spus într-un stil german destul de caracteristic: “fa tu ceva, ca noi te sustinem”. Am facut un proiect, care a fost dus la cea mai importanta fundatie pe muzica contemporana din Germania – Fundatia Siemens. Proiectul a fost aprobat si apoi finantat de ei, iar Colegiul Noua Europa a fost ordonator de buget. Pe baza acestor bani, am putut sa scriu cartea si sa o tiparesc în România. Într-un fel e mai bine ca Uniunea Compozitorilor nu s-a implicat, pentru ca asa am putut sa-mi pastrez o anumita detasare si obiectivitate. În momentul în care ar fi intervenit financiar, as fi avut unele obligatii… Asa nu le-am avut si a fost mult mai bine. Dar, revenind la întrebarea ta, nu numai de carti despre muzica româneasca e nevoie, ci si de o editura puternica – una care sa tipareasca partituri si sa le promoveze.

Nici pentru noi însine nu prea existam

Dan Dediu: În România e o acuta lipsa de carte si partitura muzicala. Trebuie o editura sau mai multe care sa acopere acest gol – singura, Editura Muzicala se pare ca nu este în stare. Nu avem carti de popularizare, nu avem carti de referinta. Ar trebui traduse cele care exista în Occident. Si ce sa vorbesc despre cartea pentru publicul larg, cînd nici studentii nostri de la Conservator nu au dupa ce studia. Singurele carti de cultura generala muzicala, pe care le gasesc la biblioteca, sînt cele tiparite pîna în ’89, majoritatea în anii ’50, toate puternic ideologizate. În timp ce celelalte edituri care publica literatura, sociologie, stiinte politice sau filozofie sînt practic sincronizate cu ceea ce se întîmpla în Vest, în muzica sîntem decalati cu cel putin 50 de ani.

Valentina Sandu-Dediu: În plus, nu exista partituri.

Dan Dediu: Acum, Ministerul Culturii încearca sa editeze toata opera lui Enescu. Dar, pe lînga Enescu, mai sînt destui compozitori români care au lucrari nepublicate, necunoscute si necîntate. La British Information Center, toate lucrarile scrise de compozitorii englezi sînt pe Internet si poti sa le accesezi din orice colt al lumii. Acesta este un minim respect pentru cultura proprie. Noi avem lucrari de Jora, Silvestri sau Paul Constantinescu care nu sînt publicate, iar cea mai buna lucrare a lui Dan Constantinescu nu a fost cîntata pîna la ora actuala, desi a fost scrisa de 20 de ani…

Ion Bogdan Stefanescu: Eu, în ’94, cînd am fost în SUA, a trebuit sa fac o lucrare despre Enescu. L-am cautat pe Internet si nu-l gaseam, ca eu îl cautam la români. Si, pîna la urma, noroc tot cu Internetul ca l-am gasit – dar la francezi. Toata lumea stie ca e francez. Ce am facut noi din ’90 pîna acum? Acum spune Dan ca se încearca sa se tipareasca opera lui Enescu si sa afle lumea ca el nu e francez, ci român. Dupa 15 ani discutam lucrul acesta? Pai, ne meritam soarta! De ce nu e cîntat Enescu? Pai, cum sa fie cîntat, daca nu sînt partituri?

Nu sînt partituri la Editura Muzicala?

Dan Dediu: Practic, nu sînt nicaieri. Enescu a fost tiparit în Franta acum mult timp (o editura franceza detine drepturile). A fost retiparit în România în anii ’50, dar de atunci nu s-a mai facut nimic. Mai exista partituri aparute prin cîteva biblioteci. Ar trebui cumparate drepturile, dar costa destul de mult…

Valentina Sandu-Dediu: Iar editura franceza nu a facut nici ea mare lucru pentru promovarea muzicii lui Enescu.

Ion Bogdan Stefanescu: Pe ei nu i-a interesat, iar Enescu e acolo si nu-l cînta nimeni.

Dan Dediu: De altfel, am impresia ca editura respectiva a si dat faliment între timp si a fost cumparata de o alta editura.

Ion Bogdan Stefanescu: Dar daca tu, Guvernul României, tii la valoarea ta, muti muntii din loc. E vorba de o valoare nationala. Asa, daca nu îl mai publica francezii, tu îl lasi acolo, ca sta bine… Eu asta reprosez institutiilor din România: lentoarea cu care se decid sa faca ceva.

Dar nu exista un departament în Ministerul Culturii care sa se ocupe de muzica?

Ion Bogdan Stefanescu: Exista consilieri. Dar consilieri care, în clipa în care ajung acolo, se ocupa de ei însisi.

Valentina Sandu-Dediu: Asta e problema! Numai de ei!

Ion Bogdan Stefanescu: Da, îsi rezolva numai micile lor probleme, din ograda proprie. Ca în politica, ca peste tot. Primarul ajunge primar si îsi face casa mai întîi!…

S-a rezolvat: nu se mai face

Valentina Sandu-Dediu: Ca sa nu mai vorbim de televiziune. Televiziunea de stat prelua, altadata, concertele simfonice de la Sala Radio si de la Ateneu (le dadea pe TVR 2) si nu mai face asta de ani buni. Cu un minim efort, s-ar putea face o minima educatie muzicala.

Ion Bogdan Stefanescu: Aici e o problema financiara. Orchestrele cer bani pentru a fi difuzate.

Valentina Sandu-Dediu: Si nu e normal?

Ion Bogdan Stefanescu: Ba da, e absolut normal. Ei bine, televiziunea pretinde ca totul sa se imprime pe gratis. Tu, ca interpret, esti pus sa semnezi un contract prin care cedezi drepturile gratuit pe nu stiu cîti ani si ei pot sa faca orice cu imprimarea respectiva.

Si lucrul acesta nu se poate remedia? În strainatate orice se da pe post se plateste.

Valentina Sandu-Dediu: S-a remediat: nu se mai filmeaza.

Dar, în fine, televiziunea transmite de la Festivalul “Enescu”.

Ion Bogdan Stefanescu: Dar si aici e o problema. În acest festival se baga milioane de dolari si nu se face nimic pentru publicitatea lui în afara. De exemplu, pe Mezzo, care e postul numarul 1 de muzica culta din lume, nu se spune niciodata despre Festivalul “Enescu” nimic, nici macar ca exista. Desi, timp de doua saptamîni, se strîng aici cei mai valorosi artisti ai momentului – pentru ca, fiind bani multi, pot fi adusi cei mai importanti artisti. Si nu se scrie nicaieri despre Festivalul “Enescu”.

Dan Dediu: Da, s-ar putea cumpara o pagina de publicitate în Herald Tribune, de exemplu (cum am vazut ca se procedeaza în cazul altor festivaluri), si astfel se face publicitate si Festivalului “Enescu”, dar si României. Cît ar putea costa o pagina de publicitate, la cîti bani se investesc în festival?

Ion, tu cum esti platit cînd cînti la Festivalul “Enescu”? Pentru ca zici ca invitatii din strainatate primesc onorarii substantiale – de-aia si vin.

Ion Bogdan Stefanescu: Interpretii români sînt platiti mizerabil. Ei considera ca daca esti platit cu o suma derizorie, suma aia oricum reprezinta jumatate din salariul tau de la Filarmonica. În schimb, orice strain invitat are într-adevar onorarii fabuloase… Românii sa zica mersi ca sînt invitati sa cînte într-un asemenea festival!

Asta în cazul Festivalului “Enescu”. Dar daca, de exemplu, ai un recital la Ateneu în care faci sala plina?…

Ion Bogdan Stefanescu: Daca am un recital la Ateneu, se considera ca sînt platit pentru asta, ca angajat al Filarmonicii, si nu mai primesc nimic. Anul acesta am avut sase recitaluri, desi nu e obligatia noastra de serviciu sa sustinem recitaluri. Ei considera ca îmi acorda un privilegiu dîndu-mi sala. Sigur, eu acest privilegiu mi l-am cîstigat din greu. Si, daca nu vreau sa cad într-o letargie adînca, singur îmi ofer placeri.

Scoala de intepretare fara interpreti

Lumea spune ca esti cel mai bun flautist pe care-l avem…

Ion Bogdan Stefanescu: Sa zicem… Dar aici e iarasi un lucru trist. Ar fi culmea sa alerg de unul singur si sa ies pe locul doi! Problema e ca scoala româneasca de interpretare se afla de multa vreme pe nisipuri miscatoare si se afunda din ce în ce mai mult.

Dan Dediu: Noi tot timpul vorbim la modul general si spunem ca avem atîtia si atîtia interpreti. Si, daca întrebi “care?”, se lasa tacerea.

Ion Bogdan Stefanescu: Se spune ca avem scoli de interpretare – Scoala de la Cluj si cea de la Bucuresti. Care scoala? Da-mi nume de oameni! Vorbesti de un pianist, de Daniel Goiti, si atît?

Valentina Sandu-Dediu: Daca tot a venit vorba de Daniel Goiti, aici e o alta problema. El e unul dintre primii pianisti ai României, dar cine-l cunoaste pe Daniel Goiti? Vine de vreo doua ori pe an la Sala Radio si cînta un concert si-un recital. La Ateneu însa nu cînta. Daniel Goiti este un om care a luat totusi premiul întîi la Concursul International “Enescu” acum zece ani – deci exista si o confirmare exterioara. Vreau sa spun ca nu sînt promovate exact vîrfurile, acelea pe care le avem. Acum ar fi trebuit sa fie lansat de mult, sa aiba deja o cariera. Nu e deloc asa.

Dan Dediu: Avem cîtiva pianisti extraordinari, care nu mai sînt deja tineri, ca de exemplu Daniel Goiti sau Viniciu Moroianu (amîndoi au în jur de 40 de ani), care ar fi trebuit prinsi în forma lor de vîrf si scoase discuri cu ei. La Radiodifuziunea bavareza au o emisiune în care, în fiecare zi, prezinta cîte un disc al unui pianist. Am ascultat acolo pianisti macedoneni, pianisti greci, pianisti bulgari – ca sa dau numai exemple din zona noastra. Eu n-am auzit niciodata vreun român, în afara de Dinu Lipatti sau Radu Lupu, care sa fie dat împreuna cu ceilalti pianisti ai momentului. Cu pianistii din România nu exista înregistrari. Interesul nostru e sa-i prindem pe oamenii acestia acum, cît sînt în forma buna si sa-i înregistram cît sînt activi.

Ion Bogdan Stefanescu: La interpreti e ca la sportivi. Trebuie sa-i prinzi în maxima forma.

Dan Dediu: Da, daca-i tii zece ani pe tusa sa-si astepte rîndul, i-ai pierdut. Nici Daniel Goiti, nici Viniciu Moroianu nu au nici un CD. Nici Ion Bogdan Stefanescu. Si la ei, la interpreti, nu e vorba ca ar face muzica mai putin accesibila, contemporana. Ion are niste înregistrari cu “slagare” – Vivaldi, Piazzola etc. Iar Daniel Goiti cînta orice din repertoriul romantic sau clasic.

Înainte era Electrecordul care scotea discuri cu muzica culta. Acum nu mai exista?

Ion Bogdan Stefanescu: Exista si acum, dar scoate populare.

Dan Dediu: Aceasta ar trebui sa fie o politica de stat, pentru ca asa pierdem niste valori. Interpretarile lor ar trebui sa ramîna în timp, sa se raporteze la ele cei care vin dupa noi.

Valentina Sandu-Dediu: Te uiti la Mezzo si vezi uneori pianisti foarte interesanti, dar majoritatea sînt mediocri. Daca am iesi pe piata europeana cu acesti doi pianisti – Daniel Goiti si Viniciu Moroianu – sigur am avea de cîstigat.

“Traditiile milenare”

Ion Bogdan Stefanescu: Revenind la scoala româneasca de interpretare, putem spune ca e pierduta în spatiu. Traieste într-o bula de autosuficienta care nu mai e sustinuta de nimic. Noi am pierdut trenul din punctul de vedere al scolii interpretative. O scoala ar trebui sa scoata macar cîtiva interpreti buni pe an. Noi vorbim în clipa aceasta de cîtiva, sa-i numeri pe degete. Iata cum au facut bulgarii – si acum au ajuns sa fie cunoscuti si prezenti pe toate marile scene ale lumii. Ce au facut: din ’90, printr-un program guvernamental, au trimis tineri sa studieze în strainatate pe banii statului bulgar, în cele mai importante centre muzicale din lume, cu cei mai importanti profesori ai momentului. Pentru ca au fost platiti cu bani guvernamentali, au avut obligatia sa se întoarca. Si asa au bulgarii o scoala de interpretare extrem de importanta în clipa aceasta. La noi, de exemplu, scoala de suflatori este facuta, acum zeci de ani, cu oameni care cîntau în fanfare si în orchestrele de circ si care au fost facuti profesori în Conservator prin anii ’50. Aceasta e traditia noastra de instrumente de suflat! Si mie-mi spune un profesor de la Conservator: “Noi trebuie sa ne pastram traditia, ce veniti voi cu tot felul de idei din America?”. Zic: “Care traditie, domnule? Ce traditie avem, de exemplu, la clarinet? Ca exista Aurelian Octav Popa? E singurul! Nu putem vorbi de o scoala, nu putem vorbi de o traditie”. Asta este problema noastra grava: noi ne ridicam la rang de traditie niste lucruri mediocre. Si nu am facut nimic, în cei 15 ani care au trecut de la Revolutie, sa remediem situatia. Unii au plecat în strainatate pe banii lor si nu s-au mai întors, iar altii, care au plecat pe banii lor si s-au întors (ca mine), au fost considerati prosti. Despre mine, unii au zis ori ca am fost fraier, ori ca daca m-am întors înseamna ca nu sînt asa de bun, cum se spune, ca nu mi-a mers bine acolo…

Dar tu ce ai facut în strainatate?

Ion Bogdan Stefanescu: Eu am fost la un master în SUA, unde am facut doi ani într-un an – asa am cerut – lucru imposibil practic, dar eu am dovedit ca e posibil. Dupa ce am terminat masterul, cu experienta pe care am capatat-o acolo si cu avîntul pe care-l aveam, ca as fi mutat muntii din loc, am zis: “Ma întorc în România si sa vezi ce lucruri extraordinare o sa fac!”. Am si venit cu Ian Hobson, cu care cîntasem (un pianist mare!), dar aici nu l-a bagat nimeni în seama. Adica am luat pumni în gura de cum m-am dat jos din avion. Pîna cînd ajungi sa pui garda si sa te obisnuiesti sa primesti. Asta înveti foarte rapid în România! În America, de exemplu, daca un profesor era trimis în Bangladesh, a doua zi dupa ce se întorcea trebuia sa tina o disertatie despre ceea ce a vazut unde a fost. Si sala ar fi fost plina de colegi de-ai lui curiosi sa afle ce se întîmpla în Bangladesh. La noi nimeni nu e interesat de ce se întîmpla în America. Au trecut patru ani de cînd m-am întors, pîna cînd am putut sa tin un speech în fata catedrei de la Conservator despre experienta mea americana – ca am vrut eu, nu ca m-ar fi rugat cineva. Si-a pus vreunul problema de ce e scoala aia mai buna si au atîtea rezultate? Nu, noi sîntem buricul pamîntului si nu ne mai intereseaza nimic altceva.

Nu putem defila numai cu un singur nume

Ce s-ar putea face ca lucrurile sa mearga mai bine?

Dan Dediu: Din punctul meu de vedere, al compozitorului, ar trebui facute neaparat niste recuperari. Sigur, Enescu este foarte mare, dar mai sînt si altii. El nu a aparut din nimic si nici dupa el nu a fost pustiu. Noi nu stim ce-a scris Jora, nu mai stim ce-a scris Silvestri, nu mai vorbesc de Paul Constantinescu.

Valentina Sandu-Dediu: Si înca ceva: ei nu exista în programele de concert ale nici unei institutii muzicale.

Dan Dediu: Si ar trebui tiparite si monografii. Despre Stefan Niculescu, Aurel Stroe, Anatol Vieru, Tiberiu Olah, Pascal Bentoiu, Miriam Marbé, Cornel Taranu s.a.m.d. Noi în compozitie avem o traditie importanta! Si avem compozitori buni, dar ne batem joc de ei.

Ion Bogdan Stefanescu: Nu a stiut nimeni ca a murit Olah în 2002 la Cluj, într-un azil. Si e compozitor national… Nu are voie sa se întîmple asa ceva într-un stat civilizat, care tine la cultura lui.

Dan Dediu: Faptul ca l-ai avut pe Enescu nu e asa semnificativ. Important e ce-ai mai avut pe lînga Enescu – ca el poate sa fie un accident. Daca esti un popor care vrei sa arati ca ai o traditie muzicala vie, nu se poate sa defilezi numai cu un singur nume.

Ion Bogdan Stefanescu: Eu, daca as fi la Ministerul Culturii, as face o comisie de oameni tineri, activi, din zone artistice diferite. La muzica, misiunea acestei comisii ar fi sa instrumenteze o actiune de recuperare a valorilor creatoare (ca interpretative nu mai au cum) ale muzicii românesti. Asta înseamna: sa li se tipareasca partituri, sa li se faca monografii, sa fie introdusi macar în repertoriul institutiilor nationale de muzica. Cînd esti Filarmonica de Stat, cînd esti Orchestra Nationala Radio, ar trebui sa fii obligat sa prezinti si compozitori români. Apoi, artistii momentului trebuie promovati. Compozitorilor sa li se tipareasca partituri, interpretilor sa li se scoata CD-uri, sa li se organizeze concerte, sa fie introdusi macar în circuitul national.

Valentina Sandu-Dediu: Filarmonicile si operele sînt institutii de stat. Prin urmare, ar trebui obligate sa aiba în program si muzica româneasca. Peste tot în lumea aceasta exista protectionism, fiecare tara este interesata sa-si sustina si sa-si promoveze propria cultura.

Dan Dediu: Operele si filarmonicile pot sa primeasca un fond de la Ministerul Culturii si sa comande compozitorilor piese.

Ion Bogdan Stefanescu: Asa face Orchestra din Tokyo. Îi comanda Doinei Rotaru. Ei comanda românilor, dar noi n-o facem.

Dan Dediu: Ar trebui un Consiliu al Artelor, dupa model englezesc – al tuturor artelor. Acest consiliu ar trebui sa aiba niste programe clare pe care sa le urmareasca cu responsabilitate. Si, în timp, sa faca toate aceste lucruri. Si trebuie sa aiba capacitatea de a termina ceea ce începe. Ca noua ne vin multe idei, dar toate mor pe parcurs. Ne focalizam la început, iar dupa un an ne pierdem concentrarea.

]]> http://ionbogdanstefanescu.ro/in-dialog-cu-paul-ceza-badescu/feed/ 0 http://ionbogdanstefanescu.ro/recital-de-flaut-si-chitara-3/ http://ionbogdanstefanescu.ro/recital-de-flaut-si-chitara-3/#comments Sat, 20 Mar 2010 11:25:59 +0000 Ion Bogdan Stefanescu http://ionbogdanstefanescu.ro/?p=238 Impreuna cu Costin Soare vom sustine un recital in care muzica de dans reprezinta esenta acetui eveniment. De la Baroc pana la muzica latino-americana, cu compozitori precum Bach, Loeillet, Scarlatti, Copin, Tedesco, Bartok, Rodrigo sau Pujol.

Sala mica a Ateneului Roman, 17 aprilie, ora 19.00

IBŞ: – Dan, am fost colegi de liceu, apoi de facultate, dar prietenia noastră s-a sedimentat, după studii, datorită preocupărilor estetice comune. Îmi aduc aminte că în liceu toată lumea vorbea de pianistul excepțional – Dan Dediu. Cum şi de ce ai renunțat la cariera de interpret în favoarea celei de creator?

DD: – De la bun început am considerat pianul ca fiind o “proteză”, pentru că, de fapt, mi-am dorit să devin compozitor. Cu gândul ăsta m-am dus la Şcoala de Muzică din Brăila. La vremea aceea, opinia unanim răspândită era că nu poți deveni compozitor fără să fii cântat la pian: îți dezvoltă auzul armonic, polifonic, auzul interior şi deprinzi anumite aptitudini prin care poți citi partituri complexe. La început am avut noroc de profesori “simpatici”, care m-au pus să studiez game, la nesfârşit şi, în felul acesta, am învățat de timpuriu să jonglez cu tonalitățile. Nu studiam foarte mult, dar îmi plăcea să improvizez. Mai târziu, în vremurile acelea atroce, când lumina se închidea peste tot la 8 seara studiam la…

IBŞ: – Lumânare…

DD :- Nu, pentru lumânare îți trebuia aprobarea pompierilor, aşa că foloseam lanterna. Studiam 7-8 ore pe zi.

IBŞ: – Filonul acesta artistic e o moştenire de familie? Cele două surori ale tale sunt tot artiste.

DD :- Nu, părinții mei nu au cariere artistice. Cred că intuiția mamei ne-a purtat pe acest drum: Elena, sora cea mică, e soprană, iar Aurora artist plastic.

IBŞ: – Abia acum instaurezi o dinastie artistică. Băiatul tău, Eugen, sudiază pianul…

DD: – A studia pianul nu înseamnă şi a profesa; poate se va face actor, regizor… Prestigiul muzicii s-a schimbat: pe vremea mea, dacă alegeai acest drum, îți petreceai toată viața făcând muzică. Devenea vocație. În contemporaneitate însă se iveşte următorul fenomen: sunt unii care fac muzică şi care, pe lângă muzică, profesează şi alt ceva sau aleg un domeniu trans-disciplinar ajungând la muzica electonică, algoritmică. Există şi cei care studiază muzică multă vreme şi, brusc, se reprofilează: îşi deschid o firmă sau fac politică…

IBŞ: – Nu te gândeşti la Mădălin Voicu acum, nu?

DD: -  Nu, ci la Vitautas Landsbergis, care a fost muzicolog şi apoi a devenit Preşedinte de Stat; sau la avangarditul Ignatz Paderevski, mare pianist, care a devenit Prim-Ministru al Poloniei.

IBŞ: – Băiatul tău, la nivelul de acum, exersează game, “la nesfârşit”?

DD: – Nu, de loc.

IBŞ: – Dar ai răbdare să studiezi cu el?

DD: – Nu, e un defect pe care mi-l recunosc.

IBŞ: – Te-ai gândit că poate prestigiul tău combinat cu lipsa de răbdare l-ar putea complexa pe Eugen?

DD: – Chiar aşa se şi întâmplă şi atunci Valentina sudiază pianul cu el, iar eu, din când în când, fac teorie şi audiții orientate. În felul ăsta şi-a format un gust imbatabil. L-am luat la multe concerte de muzică contemporană. A crescut cu muzică atonală: Schoeck, Nonno, Iorgulescu, adică ce ascultam noi în casă. La un moment dat, aveam îndoieli în ceea ce priveşte auzul lui.

IBŞ: – Soția ta, Valentina Sandu-Dediu, redutabil muzicolog, recent laureată a Academiei din Berlin îți este alături de la începutul carierei tale. E bine să trăieşti în permanență cu un ochi critic asupra ta?

DD: – Am încredere oarbă în gustul şi în capacitatea Valentinei de formulare lapidară şi rapidă a unui diagnostic. Nu aş fi ajuns aici fără ochiul ei a-tot-prezent. Ştie să asculte, are referințe foarte clare şi realizează imediat în ce parte se îndreaptă corabia în zona asta atât de lipsită de busolă a muzicii contemporane.

IBŞ: – Ți s-a întâmplat ca după o primă audiție să reconsideri lucrarea în funcție de părerea ei?

DD: – Nu, niciodată. Nu revin asupra lucrărilor în aceeaşi formă. Pot face transcripții în care să fiu creativ. S-a întâplat ca anumite piese să nu-i placă şi mi-am pus întrebări. Se întâmplă, ca după un timp, nici mie, anumite piese, să nu-mi mai placă. Încerc totuşi să merg mai departe. E o problemă de obțiune şi de curaj. E foarte important să ai curaj. Sunt de părere că mai bine o “dai în bară” decât să te repeți.

IBŞ: – De regulă elaborezi mult lucrurile sau există un anumit suflu, o vrie a creației?

DD – Depinde de lungimea piesei sau de aparatul instrumental. Vorba lui Creangă: “nu ştiu alții cum sunt”, dar mie mi se întâmplă următorul fenomen: totul demarează printr-o inspirație puternică pe care mi-o notez sub formă de schițe: desene, crochiuri, haşurări care surprind volume, instrumente sau idei motivice, melodico-ritmice. Apoi, munca de elaborare rezultă în urma strângerii unei mase critice de detalii pe care le fixez şi uitându-mă la televizor sau mergând pe stradă. E ca şi cum ai aduna cuie de pe jos în ideea că, la un moment dat, îți vor folosi la ceva. În cele din urmă, nu-mi rămâne decât să mă hotărăsc să încep piesa. Primele două ore sunt critice, apoi intru într-un anumit sistem. Când fluidele energetice, spirituale şi fizice se echilibrează reuşesc să disting drumul pe care să o iau. Chiar dacă îmi întrerup travaliul şi mă duc, spre exemplu, la un concert, nu mă relaxez, mă duc în “cercetare” şi poate că primesc chiar un impuls, un ajutor, o rezolvare. Abia spre finalul elaborării lucrării nu mă mai pot opri din scris. Intru în “vrie”. Se strânge o energie psihică pe care trebuie să o eliberez.

IBŞ: – Proiectul meu – Barock, ba clasic – avea nevoie de un concert rock, iar tu mi-ai sărit în ajutor fără echivoc. Cum de te-ai urnit atât de repede?

DD: – Scriind pentru tine, o violonistă excepțională (Keiko Urushihara) şi un ansamblu de profesionişti am avut un mare privilegiu, adică exista un material excelent de speculat. A trebuit doar să găsesc un argument ideatic cu care să rezolv o problemă de compoziție. E ca şi cum cineva face un nod pe care eu încerc apoi să-l deznod. Ori tu mi-ai dat un nod important de desfăcut: cu doi solişti şi un ansamblu de coarde trebuia să intu într-o lume care e bazată pe percuție. Cu alte cuvinte, să transpun şi să stilizez ritmul de rock şi sonoritatea de chitară electrică, astfel încât ele să rămână străvezii într-un mediu în care eu pot fi creator. Nu am vrut să fac o fuziune, ar fi fost prea simplu.  A fost mai mult un proces de “năpârlire”, de metamorfoză. Am intrat în rock-ul ăsta ca vierme şi m-am născut fluture.

IBŞ: – De ce eşti obsedat continuu de viermi? Ai un ciclu intitulat Viermi de măr, în care acumulezi lucrări de o varietate ideatică şi de o prospețime tehnică surprinzătoare.

DD: – Viermele de măr îmi e simpatic pentru că la ora actuală e pe cale de dispariție, din cauza normelor europene.

IBŞ: – Adică o să ne fie dor de ei?

DD: – Exact… lăsând gluma la o parte, pentru mine viermele de măr este fiecare dintre noi. Toți ne hrănim din mărul ăsta imens care reprezintă lumea actuală sau, în cazul nostru, muzica. Săpăm canale. Uneori ne intersectăm unii cu alții, alteori mergem pe aceleaşi canale fiindcă ne e mai uşor, dar niciodată nu putem devora întregul măr. E o metaforă a condiției noastre de muzicieni. Chiar dacă vrem să facem tot ce se poate, nu vom reuşi nicidoată acest lucru. Viermele de măr e un fel de Sancho Panza în piele de Don Quijote. Pe de altă parte, e drept că acest titlu are şi o componentă ludică.

IBŞ: – Apropos, ludicul este o emblemă a stilului tău. Prin sunete, umorul atinge zone nebănuite. Îți propui lucrul acesta sau e ceva natural?

DD: – Umorul mi se pare un catalizator al comunicării; este o cale de a accesa intimitatea celuilalt. Umorul poate fi aplicat pe mai multe paliere: la un nivel epidermic sau profund.

IBŞ: – Dă-mi câteva exemple. Ştiu că ai o piesă pentru “două mâini stângi”.

DD: – Da, Pastorala cinică pentru două mâini stângi sau Cartoon variations on a Theme by Mozart, opera Munhausen, opera Postficțiunea în care personajele sunt prinse într-un joc pe computer; se numesc Faust, Brumhilde, Othello şi Dracula; e o lucrare scrisă pe un libret personal. Roch’n roll de Bogomil – o apropiere paradoxală între un curent al muzicii pop din anii ’50 şi vestiții călugări catari din Bulgaria.

IBŞ: – Opera ta Baronul Munhausen a fost cântată la Berlin..

DD: – De 15 ori, la ???????…

IBŞ: – Ce părere ai despre situația stranie în care compozitorii noştri valoroşi sunt mai mult cântați în străinătate decât în stagiunile autohtone?

DD: – Situația a început să se schimbe, datorită ție şi a altor câtorva interpreți. E drept că fenomenul a persistat în deceniul anilor ’90.

IBŞ: – Eu mă gândesc la proiectele de anvergură: opere, simfonii. Chiar şi noi, profesioniştii, trăim o anumită spaimă în a ne apropia de lucrările monumentale. Nu ar trebui oare conceput un program care să apropie acest tip de muzică de public printr-o propagare bine susținută şi valoroasă a creației muzicale contemporane?

DD: – Sigur că da. Poate că încă nu a venit momentul psihologic oportun în care noi să reuşim să ne dezlănțuim în creare unor proiecte majore. Lumea este încă chircită înăuntrul ei. Eu aşa o simt. E şi vina instituțiilor noastre care stabilesc că publicul doreşte numai Văduva veselă. Cred că un minimum de viziune în alcătuirea stagiunilor s-ar cere.

IBŞ: – Bursele de creație pe care le-ai primit ți-au marcat în verun fel dezvoltarea ta intelectuală, spirituală, muzicală? O performanță uluitoare a fost bursa Herder.

DD: – E drept, aveam 22 de ani. După aceea am mai primit şi altele oferite de fundații din Elveția sau Germania.  Am fost invitat la Colegiul de Ştiințe din Berlin. Am locuit un an la Bamberg, pentru o bursă de creație.

IBŞ – E benefic acest timp petrecut în altă parte, pentru a crea?

DD: – E bună o cură de genul ăsta, pentru că fiind prişi în debandada cotidiană, acționăm ca un obiectiv nefocalizat. Ori un asemmenea răgaz îți oferă posibilitatea să lucrezi la claritate. Astfel observi ceea ce faci tu, reflectezi la ceea ce spun alții despre ceea ce faci tu şi distingi ceea ce fac alții concomitent cu părerea ta despre ei. Se creează o adâncime a ființei care îți dă posibilitatea să mergi mai departe, nu să pici în abisul depresiei.

IBŞ: – Şi atunci, din tumultuul ăsta pe care ți-l impune viața cotidiană se deprinde nevoia de meditație.

DD: – Sigur, însă de meditație poți avea parte şi în vacantă. Câştigăm enorm din călătorii: descoperi mentalități diferite; realizezi că nu eşti singur, că ceea ce se întâmplă în România nu e buricul pământului.

IBŞ: – Întâlneşti şi alți “verimi de măr”.

DD: – Exact. E foarte important, altminteri ne imaginăm singuri. Mărul e destul de mare ca să-i mai conțină şi pe alții.

IBŞ: – Pe lângă performanțele artistice ce, până la urmă, alcătuiesc firesul personalității tale, ai dovedit şi reale aptitudini de organizator. Ai reuşit să impui în planul nostru muzical o formație de mare calibru – Profil. Această nouă ipostază te oboseşte sau îi faci față cu dezinvoltură?

DD: – Formația acoperă o nişă greu de exploatat în zona ansamblurilor de muzică contemporană. E practic o orchestră de cameră în care fiecare instrument e reprezentat la nivelul unui singur solist. În total 15 solişti plus un dirijor capabil să coordoneze totul pe lucrări scrise nu numai de mari maeştri, dar şi de foarte tineri compozitori. Munca de coordonare îmi mănâncă multe impulsuri telefonice, dar o fac cu mare plăcere pentru că membrii Profil-ului sunt de o mare claitate umană şi profesională.

IBŞ: – De ce mă mir eu de capacitatea ta organizatorică când tu ai devenit Şeful Catedrei de Compoziție al Universității de Muzică din Bucureşti, la doar 33 de ani? Nu ştiu pe nimeni să se laude cu o asemenea performanță. Ai condus practic o catedră unde evoluează nişte somități, în general. De fapt, îți depăşeşti propriile recorduri: şef de catedră, conducătorul formației Profil şi, performanța supremă, Rectorul Universității de Muzică din Bucureşti, la 40 de ani. Incredibil dar adevărat. Ce ai simtit în clipa în care ai aflat că ai câştigat alegerile?

DD: – M-am simtit ca aproapele lui Prometeu – Atlas – care are pe umerii lui o povară imensă. Am parcurs o perioadă de învățare cruntă a multor domenii care îmi erau complet străine: legislație, cutume din zona contabilă.

IBŞ: – Simți că, în clipa asta, eşti cotropit de problemele pe care le incumbă funcția de rector şi neglijezi latura ta creativă?

DD: – Nu, în nici un caz. Sunt atât de obsedat de muzică, încât abia aştept să ajung la masa de lucru.

IBŞ: – Gurile rele se întrebau de ce nu rămâi la masa de scris?

DD: – Există o asemenea “memă” în mediul social românesc, cum că funcția publică nu face alt ceva decât să castreze funcția profesională. Culmea, pe mine compoziția mă ajută enorm în noua mea ipostază. Mi-am dezvoltat un simț polifonic deosebit şi gândesc toate activitățile pe care le am de îndeplinit ca pe o “fugă”. Dacă imaginezi o fugă la opt voci, trebuie să ai grijă de fiecare în parte. Totul trebuie să sune armonios.

IBŞ: – Cu o asemenea tehnică ai fii mult mai bun de prim-ministru… Compozitori preferați ai?

DD: – Sigur. Multă vreme am avut compozitori preferați în funcție de luni şi de zile. Acum îi aleg in funcție de ore. Am ajuns la performanța în care îmi dau seama de puterea interioară a unui compozitor, a unei muzici în primele 30 de secunde de audiție.

IBŞ – Dă-mi câteva nume de compozitori valabile pentru modul tău de a judeca lucrurile.

DD: – Ideea e că nu pot asculta numai un compozitor. Fiecare are şi lucări mai bune şi mai slabe. Cu cât eşti un compozitor mai bun, cu atât ai mai puține lucări slabe. Dar asta nu înseamnă că nu le ai. Spre exemplu, Mozart are cele mai multe lucrări bune. Există în epoca noastră nişte compozitori absolut formidabili. Ei vor fi sau nu validați, dar mie îmi plac la nebunie. Din păcate, pentru publicul românesc par nişte nume obscure: Henri Duttileux, Magnus Lindberg, Johnathan Harvey şi neapărat Stravinsky.

IBŞ: – Dar compozitori români?

DD: – Absolut remarcabili au fost Ştefan Niculescu, Liviu Glodeanu, Tiberiu Olah, Anatol Vieru, Miriam Marbe. Sunt mari maeştri în viață, precum Aurel Stroe. Sunt fascinat de puterea muzicii sau anti-muzicii lui Octavian Nemescu şi, bineînțeles, sunt atras de sesibilitatea muzicii Doinei Rotaru şi de acuitatea muzicii lui Călin Ioachimescu.

IBŞ: – Pentru că eşti direct implicat în educarea tinerelor generații, ai putea să numeşti trei tineri emblematici ?

DD: – Sigur că da: Cristi Lolea, Diana Rotaru şi Mihai Măniceanu.

IBŞ: – Enescu îți place?

DD: – Sincer vorbind, eu am constatat la mine o alergie, pe care mediul cultural românesc, ridicându-l în slăvi pe Enescu, a declanşat-o chiar asupra generației mele. A trebuit să ascultăm foarte mult Enescu, dar nu o făceam cu plăcere. Nu am găsit, asemenea generației profesorilor noştri, un argument pentru a merge mai departe, pornind de la muzica lui Enescu. Ştefan Niculescu, Theodor Grigoriu, Pascal Bentoiu preiau intuiții din muzica lui Enescu şi, bazându-se pe ele, construiesc sisteme noi de compoziție, foarte diferite unul de altul. În cazul generației mele, lucrul ăsta nu a funcționat, probabil pentru că am fost intoxicați cu idologia pro-Enescu, aşa cum, în mediul literar, s-a întâmplat cu ideologia eminesciană. Cu siguranță există capodopere enesciene. Eu chiar am preferințe între acestea, dar, mai bine recunosc cinstit: Enescu nu a fost unul dintre preferații mei. Cu cât însă înaintez în vârstă, cu atât îmi dau seama ce uriaş este Enescu la nivelul arhitecturii, formei muzicale. Nu cred că a mai existat vreun compozitor atât de complex la nivelul detaliilor arhitectonice. Simfonia a-III-a  e un hățiş, dar un hățiş gotic genial. A fost acuzat că lucrează cu un material declasat, că este un romantic întârziat, însă important este ce faci cu acest material. Dacă tot avem, în zilele noastre, undă verde, dacă tot s-a dat drumul la melodie, la armonie, atunci depinde doar de cum croieşti materialele sonore. Sunt compozitori care au o dexteritate fantastică la nivelul efectelor, dar care sunt de o naivitate proverbială la nivelul formei. La Enescu e exact invers. Mi se pare absolut profetic. Porneşte de la o bază existentă, dar construieşte un univers fabulos. Simfoniila I şi a-II­­-a trebuie analizate sub acest aspect. Iar finalul din Oedipe mi se pare realmente magie în masă. E ceva acolo care mă înspăimântă.

IBŞ: – Există interpreți sau ansambluri care ți-au stârnit interesul, dedicându-le astfel anumite lucrări?

DD: – Am avut norocul să fiu provocat de ansambluri excepționale. Nu mai departe de Timişoara am găsit un asemenea ansamblu – Trio Contraste – din care cu onor faci parte şi care, de fapt nu e un ansamblu, ci o familie de creatori, de “viermi de măr”. V-am dedicat multe lucrări. Apoi, am scris pentru ansamblul Secolul XX din Viena, pentru L’Ensemble Intercontemporain din Paris, pentru Filarmonica “G.Enescu”, pentru Orchestrele Radio şi alte ansambluri din țară, pentru filarmonicile din Taiwan, Budapesta sau Tokio, Orchestre Fraçaise du flûtes şi European Saxophon Ensemble.

IBŞ: – Ai vreun răspuns pregătit pentru vreo întrebare care încă nu ți-a fost pusă? Acum e momentul …

DD: – Nu, de regulă întrebările îmi provoacă răspunsurile. Răspunsurile standard sunt bune să te scoată dintr-o situație neplăcută, dar plăcerea adevărată e atunci când găseşti noi răspunsuri, când provoci.

IBŞ: – Eşti dezinvolt pentru că ai şi o bogată experiență de televiziune. Ai fost realizator şi prezentator al emisiunii  Aventura sunetelor, în care ne uimeai pe toți cu puterea ta de sinteză. În 30 de minute reuşeai să asociezi, cu o logică infailibilă, toate artele, explicând conexiunile pe înțelesul tuturor.

DD: – A fost o provocare. Emisiunile m-au captivat şi am câştigat enorm din acest demers, pentru că ajungeam la esență dintr-un noian de fişe extrase din cărți şi internet, pe care apoi, dintr-un limbaj elucubrant, muzical, le traduceam în limbaj cotidian.

IBŞ: – Hai să încheiem interviul nostru într-o cheie fistichie: eşti compozitor, pianist, profesor, rector, realizator şi prezentator de emisiuni. Cu alte cuvinte, o personalitate de tip renaşcentist. Dat fiind faptul că timpul este vital pentru ceea ce îți propui zilnic, ai accepta să risipeşti câteva ore pentru o partidă de fotbal, la care te invit?

DD: – Mai presus de tot ceea ce ai enumerat tu sunt un “vierme de măr”, astfel încât, o partidă de fotbal mi s-ar părea absolut fezabil.