Skip to content →

Armonia marturisirilor – interviu cu Carmen Petra Basacopol

Carmen Petra Basacopol, nume sonor al muzicii contemporane româneşti, descinde dintr-o lume artistică ce reprezintă însăşi istoria culturii noastre. Este conectată continuu la un spațiu sonor pe care, atunci când îl aşterne pe hârtie, ne umple sufletele de armonie.

IBŞ: – Doamnă Carmen Petra Basacopol, sunteți o personalitate remarcabilă a muzicii româneşti, cu un stil recognoscibil printr-o anumită consecvenţă a limbajului muzical, modern, laconic în efecte şi puternic ancorat într-un filon romantic evident. Cum priviți din înaltul staturii dumneavoastră artistice fenomenul muzical actual?

CPB: – Destul de diversificat în ceea ce priveşte stilul.  E un lucru bun, fiindcă asta înseamnă libertate de concepție, se respectă personalitatea fiecăruia. Mă interesează orice muzică în care sesizez o anumită emoție, care mă transpune într-o altă lume.  În zilele noastre se foloseşte foarte mult percuția, dar dacă există trăire, îmi place.

IBŞ: – Apropos de instrumente: dumneavoastră sunteți atrasă, evdient, de harpă. Ați avut revelația unui interpret excepțional cum este domnul Ion Ivan Roncea sau, pur şi simplu, iubiți acest instrument în mod special?

CPB: E adevărat, dar lucrurile s-au întâmplat puțin altfel: eram studentă la Conservator şi, în ciuda faptului că eram foarte conştiincioasă, am îndrăznit să lipsesc de la un curs pentru că dintr-o clasă au ajuns până  la mine sunetele unei harpe.  Am rămas pur şi simplu țintuită, vrăjită de acea sonoritate, şi am vrut să o ascult la nesfârşit. Netrăind în Bucureşti, nu avusesem posibilitatea să aud un asemenea instrument celest.  Brusc, mi s-a deschis un câmp sonor care corespundea cu ceva din sufletul meu. A fost dragoste la prima vedere.

IBŞ: – Şi ați avut imediat pornirea să scrieți pentru harpă?

CPB: – Mi-am dorit să scriu imediat, dar am realizat că e foarte greu. E un instrument diatonic, trebuie să fii foarte atent cu pedalele ca să rezolvi cromatismele. Cred că de aceea nu s-a scris foarte mult pentru harpă, dar asta nu m-a împiedicat pe mine. Harpa face parte din universul meu. Norocul mare a fost că  l-am întâlnit pe Ion Ivan Roncea, care mi-a purtat muzica prin toată lumea. Un alt mare harpist – Nicanor Zabaleta –  mi-a comandat Concertul pentru harpă. Am fost chiar la el acasă. Din păcate, la scurtă vreme după ce i l-am trimis, a murit şi nu a mai apucat să-l cânte, dar am o scrisoare de la el prin care îmi mulțumeşte, îmi spune că e grav bolnav dar mă asigură că discipolii lui îl vor interpreta. Am avut o primă auditie şi la Festivalul Internațional al Harpiştilor de la Geneva, cu Anotimpurile. De asemenea, cele Şase preludii dedicate Lianei Pasquali  – fondatoarea şcolii româneşti de harpă – au ajus, prin Vera Badings, o altă mare harpistă a lumii, să fie impuse la Concursul Național de Harpă de la Amsterdam. Apropos de concursuri, în 1977, la un an după ce Ion Ivan Roncea devenea laureatul celei mai importante competiții din lumea harpei, organizate la Ierusalim, fiind răsplătit cu un instrument foarte valoros, am fost şi eu invitată să fac parte din acel juriu atât de prestigios.

IBŞ: – Înțeleg că nu v-ați format la Bucureşti.

CPB: – Nu, m-am născut la Sibiu şi până să ajung la Bucureşti am mai cutreierat şi alte oraşe. Însă de la trei ani am avut parte de muzică, pentru că mama îşi dădea, în vremea aceea, licența la pian, la Conservatorul lui Sabin Drăgoi de la Timişoara. Cât timp studia, pe noi, cele trei surori, ne trimitea la joacă. Dar eu mă ascundeam invariabil sub pian, ascultând-o timp de patru ore, fără să scot vreun sunet. Problema era că, de fiecare dată,  termina studiul cu Revoluționarul lui Chopin, iar eu începeam să plâng şi mă desconspiram. Degeaba mă beştelea că,  în loc să mă joc, stăteam ghemuită sub pian atâtea ore; eu eram pur şi simplu vrăjită de muzică. Astfel încât, deşi mama considera că studiul pianului trebuia început la şapte ani,  cu mine a fost nevoită să facă o excepție.  Am lucrat  şapte ani cu ea, adică până la 11 ani. Chiar la acea vârstă am primit o bursă pentru Paris, oferită de Sabin Drăgoi. Mă ascultase improvizând şi m-a plăcut foarte mult. Din păcate, mama – Clementina Petra -artistă complexă (pe lângă pian a terminat, prin corespondență la Paris, Academia de Arte Frumoase; picta şi sculpta excelent; există la Sibiel un mic muzeu în care pot fi admirate lucrările ei) a refuzat să se deplaseze cu mine, aşa că am rămas în Câmpia Turzii, unde ne stabiliserăm de ceva vreme.  Am urmat un liceu obişnuit, dar nu am abandonat studiul muzicii. Cu acest bagaj am ajuns la Conservatorul din Bucureşti.

IBŞ: – Există două nume feminine de răsunet în lumea artistică românească ce m-au atras întotdeauna prin muzicalitatea şi, în acelaşi timp, robustețea sonorității lor: Sorana Coroamă Stanca şi Carmen Petra Basacopol.  Sunt învăluite într-o aură de boierie.  Am fost convins că veniți dintr-o familie educată, cu apetit pentru artă şi iată că dumneavoastră îmi confirmați teoria.

CPB – E drept, muzica este o tradiție de familie. Bunicul meu cânta la flaut, iar noi, toate cele trei surori, am studiat pianul.

IBŞ: – Cum era, din punct de vedere artistic, Bucureştiul studenției dumneavoastră?

CPB: – Era fenomenal. Am avut ocazia să-l văd şi să-l ascult pe Enescu. Nu aveam mari posibilități materiale şi, de fiecare dată, fiindcă mi-o doream cu  ardoare, reuşeam să intru la concertele lui fără bilet, pândind şi profitând de neatenția portarului. Enescu a însemnat totul pentru mine. Aproape că nu dormeam dacă ştiam că are repetiție a doua zi. O dată am stat chiar în primul rând, lângă piciorul lui; se cutremura podiumul când dirija.  Era impresionant, răvăşitor.

IBŞ: – Mai târziu l-ați descoperit pe compozitorul Enescu.

CPB: – Aşa este şi mi-a plăcut enorm muzica lui. Doctoratul meu este realizat asupra muzicii lui Enescu, dar şi a lui Jora şi Constantinescu, care mi-au fost profesori.

IBŞ: – Ați avut o stea călăuzitoare, fiindcă ați întâlnit cele mai importante personalități ale vieții muzicale româneşti. Sabin Drăgoi v-a oferit o bursă, l-ați ascultat pe viu pe George Enescu, profesori v-au fost Mihail Jora şi Paul Constantinescu.

CPB: – Într-adevăr, am avut mare noroc. La orchestrație l-am avut pe Theodor Rogalski, căruia îi arătam tot timpul ce lucram.  Mihail Jora însă m-a format. Lucram cu el în particular, pentru că la vremea aceea nu era agreat la Conservator.  Mă plângeam mereu lui că nu ştiu nimic, iar el mă liniştea, spunându-mi că şi el mai întâi studiase Dreptul şi foarte târziu se apucase de muzică, şi , cu toate acestea, iată că era compozitor.

IBŞ: – Ați mai făcut şi alte studii în paralel, aşa cum se purta?

CPB: – Am făcut Filosofia.

IBŞ: – Şi cum ați ajuns sa faceți Doctoratul la Paris?

CPB: – Pe vremea aceea era aproape imposibil să se întâmple aşa ceva. Destinul m-a purtat în Maroc, unde soțul meu, medicul Alexandru Basacopol, a lucrat timp de cinci ani. A trebuit să organizeze câteva spitale de TBC. E un foarte bun specialist în bolile pulmonare. În toată acea perioadă eu am predat la Conservatorul din Rabat şi mi-am permis să fac naveta la Paris unde, sub îndrumarea lui Jaques Chailley, la Sorbona, mi-am luat titlul de Doctor. Norocul mi-a surâs şi de data aceea. Foarte puțini erau acceptați la clasa maestrului. La Sorbona, subiectul tezei trebuie să fie absolut original, altfel nu interesează. Nu e ca la noi, unde orice compilație trece ca teză de doctorat. Ori eu vorbeam despre originalitatea muzicii româneşti. Cei din comisie s-au uitat zâmbind la mine, întrebându-mă dacă sunt convinsă că pot realiza o asemenea teză. Le-am răspuns că sunt din Ardeal, o zonă în care oamenii gândesc foarte greu, chiar se fac glume pe seama lor şi de aceea le trebuie mult timp pentru a lua o hotărâre, dar în clipa în care au luat-o, nu mai pot renunța. Dintre toți cei care am dat examen în ziua aceea, am fost singura admisă.

IBŞ: – Mie mi se pare că, în România, există cele mai interesante compozitoare.

CPB: – Astăzi da. S-a deschis parcă o lume…

IBŞ: – Dumneavoastră nu vă simțeați stingheră printre atâția bărbați compozitori? Faceți parte din generația de aur.

CPB: – Înaintea mea era totuşi Hilda Jerea. Păcat că astăzi nu i se mai cântă concertul de pian. Eu am fost colegă cu Stefan Niculescu, Anatol Vieru, Aurel Stroe. Eram un grup sudat, nu conta vârsta, nici faptul că eram femeie, aşadar nu mi-am pus problema asta niciodată. Când Dumnezeu îți dă un talent, nu ține cont de sex. E drept că, în Franța, mi s-a spus că nu domnea chiar atâta egalitate, libertate şi fraternitate şi că era o mare minune că reuşisem să intru la doctorat, fiindcă femeile nu prea erau acceptate.

IBŞ: – Aveți o energie creatoare debordantă. Mi-ați încredintat de curând ultimul ciclu de piese pentru flaut – Păsările.  Interpreții vă influentează? Vă doriți să scrieți pentru cineva anume?

CPB: – Cu certitudine. Aşa am scris pentru dna Pasquali, pentru Jora, pentru Ion Ivan Roncea, pentru dumneavoastră. Când mă impresionează un interpret, scriu pentru el şi îi dăruiesc piesa, idiferent dacă mă cântă sau nu.

IBŞ: – Dar cum e să scrii pentru propiul fiu: Paul Basacopol, solist al Operei din Bucureşti?

CPB: – În momentul în care scrii, nu mai e propiul tău fiu. E tot un interpret pe care îl iubeşti.

IBŞ: – Ați dorit ca Paul să facă muzică?

CPB: – Deloc. Era pregătit pentru Politehnică, dar a fost mai puternică muzica. E drept că a studiat pianul cu mine, încă de pe vremea când eram în Maroc. Deschisesem şi o şcoală de pian pentru copii. Aveam o metodă prin care reuşeam să îi fac pe cei mici să cânte foarte repede pe scenă. A fost un adevărat succes. De fapt, aşa îmi obțineam banii pentru Paris.

IBŞ: – Aveți compozitori preferați?

CPB: – Şostakovici, mai ales în muzica de cameră; de asemenea Bartok şi, nu în ultimul rând, Messiaen;  am avut posibilitatea să stau şase luni la Cité des Arts şi l-am ascultat cântând la orgă, în fiecare duminică.

IBŞ: – Îşi interpreta muzica?

CPB: – Da, foarte rar o cânta pe a altora. Când improviza însă era extraordinar. Nu mai exista nimeni pe lume, nici noi, nici el. Copleşitor de-a dreptul. Discutând cu dumneavoastră, îmi dau seama că am avut noroc în viață de oameni deosebiți. Am putut să-i ascult pe Enescu, Rogalski, Jora, Messiaen, Chailley. Scoală mai bună ca asta nu există.

IBŞ: – Vă amintiți cum a fost la prima audiție absolută a primei dumneavoastră lucrări?

CPB: – Cum să nu. Sonata de violoncel cu maestrul Andropov.  Am fost într-adevăr marcată de acea întâlnire.  Era de o puritate sufletească cum rar se întâlneşte, de aceea avea sunetul acela inconfundabil. Am devenit foarte buni prieteni, mi-a fost ca un frate, ba mai mult, mi-a fost chiar elev, fiindcă a studiat cu mine teoria, contrapunctul şi armonia. Mă primea în casa lui ca pe o floare rară, iar eu l-am învățat pe maestru tot ce am ştiut. Era un interpret excepțional şi îşi dorea să fie şi compozitor.

IBŞ: – La Conservatorul din Bucureşti ați predat?

CPB: – Am aşteptat opt ani ca să mă pot angaja ca profesor. Deşi terminasem studiile cu 10 pe linie, iar legea îmi dădea dreptul automat să mă angajez imediat ca profesor, nu s-a putut, din cauza originii sociale. Nu prea aveam din ce trăi. M-am dus la Ion Dumitrescu, Preşedintele Uniunii Compozitorilor, căruia îi rămân profund recunoscătoare pentru că m-a ajutat enorm: mi-a dat o bursă de creație cu care m-am întreținut. Trebuia să merg o lună pe an la Pelişor,  să compun. Era acolo un pian alb, pictat cu cozi de păun, o superbitate.  Reuşeam să scriu o sonată exact într-o lună. Extraordinar a fost faptul că acolo  i-am cunoscut pe Marin Preda, pe Theodor Mazilu, pe Eusebiu Camilar, pe Paul Gherasim, personalități care m-au influențat puternic.

IBŞ: – Extraordinar, să poți avea asemenea întâlniri şi să faci parte dintr-o pleiadă atât de valoroasă de oameni de cultură!

CPB: – Aşa este. Era o emulație continuă. Am avut un anturaj fantastic.

IBŞ: – V-ați simtit influențată de scrierile sau picturile lor?

CPB: – Nu, am fost influențată de sufletul lor, de discuțiile pe care le purtam. Erau oameni foarte preocupați, s-au frământat pentru artă. Arta era mijlocul nostru de a evada din mediul în care trăiam.

IBŞ: – Dumneavoastră, în clipa aceasta, aduceți în prim plan o lume aproape dispărută din conştiința publică. Resimțiţi lucrul acesta?

CPB: – Foarte bine ați pus problema. Simt cu mare durere lucrul acesta.

IBŞ: – Există totuşi o dimensiune pe care Dumnezeu a dăruit-o creatorilor, aceea de a dăinui peste timp prin operele lor.

CPB: – Dar să ştiți că Dumnezeu a pus şi o răspundere foarte mare în conştiința noastră. Un creator nu mai poate să-şi trăiască viața aşa cum o fac alți muritori. Este mereu într-o comunicare directă. Aşa cum eu, tot timpul, sunt conectată la o lume sonoră. În momentul în care nu poți scrie ceea ce auzi, suferi enorm. E o suferință diferită de cea fizică, dar şi ea te poate distruge. Lucrurile devin complicate, fiindcă viața te solicită în diverse direcții şi nu-ți dă un anumit răgaz de care să profiți. Atunci te împarți, suferind.

IBŞ: – Vă alegeți anumite subiecte sau dați frâu liber inspirației?

CPB: – Totul e inspirație.

IBŞ: – Ați putea scrie la comandă?

CPB: – Nu, sigur îmi iese ceva urât. Iar dacă aş şti că urmează să fiu şi plătită, sigur nu mi-ar mai  ieşi nimic. Trebuie să fie gratuit, trebuie să dau fără să mă gândesc, altfel e imposibil să rămân conectată. În alte țări, comanda devine sursa de supraviețuire, la noi încă mai merge şi aşa ca mine.

IBŞ: – Ultima dată când am stat de vorbă, mi-ați spus un lucru foarte drăguț – eu şi soțul meu încă nu ne astâmpărăm – dumneavoastră erați la ultimele retuşuri ale unui ciclu de lied-uri, iar dl. doctor era de gardă la spital. Formidabil!  Acum ce năzbâtii mai faceți?

CPB: – Plec la Iaşi. Există acolo o studentă care şi-a făcut teza de doctorat numai cu muzica mea. Se mai întâmplă  şi aşa ceva. Apoi o să ajung la Braşov, sunt în juriul concursului organizat de Mariana Nicolesco.

IBŞ: – A, şi după aceea veniți la Ploieşti, unde vă cânt eu concertul.  Deci sunteți o persoană itinerantă în  această perioadă. V-aş mai întreba dacă aveți nevoie de un anumit confort când scrieți?

CPB: – Am nevoie de linişte, iar soțul meu respectă foarte mult lucrul acesta. Pur şi simplu se retrage când mă aşez la pian.

IBŞ: – De aceea scrieți o muzică melodioasă, armonioasă.

CPB: – Ce să fac dacă nu aud altceva? Am scris o singură dată o muzică dodecafonică. Am prezentat-o la Uniune şi toată lumea a fost fericită. S-a intâmplat  doar o dată.

IBŞ: – Le-ați oferit numai o bucurie de moment. Închei interviul nostru printr-o întrebare care vă va surprinde cu siguranță : cum v-ați cunoscut soțul?

CPB: – Ha, la Operă! Ne-am aşazat întâmplător unul lângă altul. Era festivalul Enescu, iar noi veniserăm să ascultăm Oedip.

IBŞ: – Aşadar, tot Enescu. L-ați admirat într-atât, încât el v-a binecuvântat prin muzica lui.

CPB: – Să ştiți că nimic nu e întâmplător.

 

Published in News

Comments