Skip to content →

2000 – Anul Bach

publicat în “Actualitatea creştină”
nr. 11 / 2000
2000 – anul Bach

interviu realizat de Ana-Maria Botnaru

O inimă fără muzică este ca o frumuseţe fără melancolie.
[…] Flautul te apropie de Dumnezeu sub un cireş
ce-şi scutură florile în adierile primăverii.
Cioran
Prima întrebare este una cu care cititorii noştri s-au obişnuit: ce reprezintă
pentru dvs. muzica lui J. S. Bach?
Ion Bogdan Ştefănescu: Eu cred că muzica lui Bach are puterea şi harul pe
care şi Biblia le are pentru noi, cei muritori. Ca şi textul biblic, muzica lui Bach poate
fi interpretată la orice vârstă, numai că pe măsură ce înaintăm în viaţă conotaţiile
acestora ni se revelează îmbogăţite. Muzica lui Bach poate fi interpretată numai
bazându-ne pe o educaţie temeinică, riguroasă – atât din punct de vedere muzical, cât
şi al vieţii în general. Pablo Casals spunea că în fiecare dimineaţă se încălzeşte cu o
suită de Bach, şi cred asta – pentru că muzica sa este extrem de solicitantă, atât în
planul afectiv şi spiritual, cât şi în cel tehnic. Pentru a cânta muzica lui Bach ai nevoie
de o tehnică desăvârşită. Pentru mine, muzica sa reprezintă permanent o provocare şi
în acelaşi timp îmi insuflă o mare plăcere de a cânta. Cred că muzica sa nu ar trebui să
lipsească din repertoriul nici unui instrumentist şi nici chiar din studiul zilnic.
Aş dori să faceţi un scurt comentariu asupra locului pe care îl ocupă muzica
sacră în creaţia lui Bach.
Ion Bogdan Ştefănescu: Bach a scris enorm şi eu cred că a făcut asta sub
influenţa unui dicteu automat – muzica sa este de sorginte şi de inspiraţie divină.
Având mulţi copiii, grijile zilnice probabil că îl cotropeau. Faptul de a scrie atât de
multă muzică absolut perfectă mi se pare foarte greu fără ajutor dumnezeiesc. Muzica
sacră scrisă de Bach este o muzică îngerească dăruită nouă, muritorilor.
Literatura cunoaşte celebra dispută dintre antici şi moderni. Nici muzica nu
este ocolită de o astfel de dispută – aceea dintre “autentici” şi “moderni”, cu Nikolaus
Harnoncourt de o parte şi, să zicem, Karl Richter de cealaltă. V-aş ruga să ne oferiţi
câteva detalii asupra acestui punct, precum şi opţiunea dvs. în ceea ce priveşte o
anume manieră de a cânta.
Ion Bogdan Ştefănescu: Am avut norocul să studiez în Statele Unite cu un
flautist extrem de cunoscut în lumea muzicală occidentală – Alex Murray, care era un
adept al instrumentelor vechi şi în acest fel am luat şi eu contact cu flautele vechi,
deoarece la noi nu există astfel de instrumente. Într-adevăr, cântând pe un astfel de
instrument ţi se formează o altfel de imagine asupra muzicii baroce decât cea pe care
o aveai folosind un instrument modern. Pe un flaut de lemn, sunetul este mic, îngrijit,
cald, de cele mai multe ori nevibrat. La început, pentru mine a fost o manieră dificil
de însuşit, dar acum mărturisesc că îmi place din ce în ce mai mult. Cu toate acestea,
nu mă pot declara adeptul instrumentelor vechi. Mie îmi plac instrumentele moderne.
Şi cred că şi lui Bach i-ar fi plăcut un instrument care să îi permită anumite
performanţe.
Care ar fi diferenţa între un flaut modern şi un flaut de lemn?
Ion Bogdan Ştefănescu: Modalităţile tehnice de emitere a sunetului diferă
foarte mult. Practic, este vorba despre un cu totul alt instrument. Trebuie privit cu
aceeaşi seriozitate cu care studiezi la instrumentul modern. Ceea ce este greu pentru
vremurile noastre – să poţi cânta la două instrumente foarte bine. Dar sunt mulţi care o
fac. La noi este foarte greu să vorbim despre aşa ceva. Instrumentele vechi costă
foarte mult. Apoi, nu ai un clavecin bun pe care să te poţi baza şi împreună cu care să
poţi interpreta lucrări baroce. Eu am un flaut baroc şi aş putea studia, dar mă lovesc
mereu de problema celorlalte instrumente alături de care aş putea intra în combinaţie
pentru a cânta muzică barocă.
Muzica barocă interpretată la instrumente vechi păstrează parfumul acelei
epoci, dar adevărata provocare pentru un instrumentist constă în a obţine acele tonuri
calde şi nuanţe specific baroce folosind un instrument modern, din metal. Până la
urmă este o problemă de mental. Dacă îţi propui ca instrumentul tău modern să redea
acea atmosferă a epocii baroce şi reuşeşti, atunci satisfacţia este cu atât mai mare.
Ce ne puteţi spune în legătură cu muzica pe care Bach a scris-o pentru flaut?
Ce are ea special din punct de vedere al scriiturii? Dar ca manieră de interpretare?
Ion Bogdan Ştefănescu: Nu sunt sigur dacă sonatele pentru flaut au fost
scrise original pentru flaut sau pentru vioară, fiind ulterior preluate de flautişti. La
acea vreme, este bine ştiut, nu se compunea pentru un instrument unic. Exista o
anume mobilitate – flautul putea să cânte ceea ce cântă vioara şi invers. Spun asta
pentru că frazele pe care Bach le foloseşte în sonate şi în partita pentru flaut solo sunt
extrem de lungi, ca pentru un instrument cu coarde. Nu prea ai voie să respiri, şi acest
lucru este foarte greu de realizat pentru un flautist – să reuşeşti să sugerezi o frază
continuă. Aceasta ţine de tehnică şi de ştiinţa muzicală – să găseşti locurile unde ţi se
poate permite să respiri şi să o faci cât se poate de bine, încât să nu pară ceva
întrerupt. Apoi legăturile şi articulaţiile – şi asta se învaţă şi se educă. Prin alternanţa
legăturilor şi a articulaţiei poţi scoate în evidenţă anumite voci. În acest fel auditoriul
îşi poate da seama de nivelul tău tehnic, cultural şi spiritual. Această muzică te poate
face de râs. Pentru unii instrumentişti este chiar periculos s-o abordeze.

Timbrul cu care trebuie cântată această muzică este unul special; este ca o
definiţie a stilului. Nu poţi cânta cu acelaşi sunet pe care îl foloseşti în muzica
romantică sau clasică. Lucru foarte rar pentru şcoala noastră de muzică, o spun cu
părere de rău. Noi am fost învăţaţi să ne gândim la un ideal de sunet, şi pe acela să-l
folosim, indiferent de stil sau epocă, fără a căuta diverse posibilităţi de emitere a
sunetului şi fără a încerca încadrarea prin sunet într-o anumită perioadă muzicală.
Să ne oprim puţin asupra unui element definitoriu al barocului muzical –
circulaţia motivelor.
Ion Bogdan Ştefănescu: Tehnica compoziţiei în baroc este cu adevărat
fascinantă. Dintr-o celulă de două, trei sau patru sunete se naşte o lucrare întreagă – o
parte dintr-o sonată sau un oratoriu. Este ca un puzzle – te bucuri când descoperi în
multitudinea de note motivul iniţial, pe care trebuie să îl scoţi în evidenţă. Motivele
mici, puse unul lângă altul, dau un întreg. Dacă interpretul conştientizează acest lucru,
atunci muzica va căpăta sensuri inedite.
Discutând despre circulaţia motivelor, aveam în vedere şi circulaţia de la un
compozitor la altul. Din acest motiv, asistăm la un fenomen uluitor – practic, în baroc
nu există compozitori mărunţi. Chiar şi cei aproape necunoscuţi scriu o muzică
absolut superbă.
Ion Bogdan Ştefănescu: Sunt întru totul de acord. Mă gândesc că mediul în
care au trăit aceşti oameni a avut un rol decisiv asupra creaţiei lor. Erau oameni
liniştiţi, care se dedicau cu totul pasiunii lor pentru muzică. Trăiau într-un mediu
artistic – erau compozitori de curte, locul unde înfloreau toate artele: muzica, poezia,
teatrul, dansul, pictura. Era o emulaţie artistică fantastică, cu toţii erau oameni
inteligenţi şi cu o bună educaţie artistică. Cred că astfel se explică acest fenomen al
absenţei celor mici.
Cum vă explicaţi succesul extraordinar al muzicii lui Bach în lumea
contemporană, când ştim bine că la vremea sa Bach era celebru nu atât pentru
compoziţiile sale, ci pentru faptul că era un genial improvizator la orgă?
Ion Bogdan Ştefănescu: Omul modern, grăbit şi desacralizat, îşi doreşte o
lume liniştită, o lume mai bună. În baroc se trăia opulent, preocupările se legau de
vestimentaţie, de petreceri, de lux. Se îngrijeau de cum să-şi petreacă viaţa cât mai
frumos. Opulenţa şi preocuparea pentru latura estetică, pentru ornament, se oglindesc
şi în muzică. Pentru cei din baroc, o astfel de muzică este absolut normală. La fel cum
rock-ul şi zăpăceala care îl însoţeşte devin o a doua natură pentru tinerii din ziua de
azi. Ei se simt bine în cât mai mult zgomot, agitaţie şi dezordine. Oamenii din baroc,
în schimb, trăiau într-o dezordine ordonată. Ştiau să-şi bucure ochiul şi sufletul.
Practic, pentru asta trăiau. Lucru pe care noi l-am uitat. În jurul nostru, totul este urât,
violent, confuz. Tinerii par cei mai înflăcăraţi în a-şi asimila aceste excese. Să sperăm
totuşi că omenirea va şti să privească cu folos către epocile trecute, să se întoarcă la
spiritul lor. Într-o lume în care răul şi violenţa sunt intens mediatizate, artele pot fi un
semnal decisiv de întoarcere la origini. Muzica oferă un exemplu în acest sens. Se
revine la melodie, se face apel la tehnici instrumentale străvechi. Acest subiect mă
pasionează; de aceea l-am ales ca temă pentru teza mea de doctorat, unde susţin acest
punct de vedere – compozitorii îşi caută arhetipuri. Este regăsită şi utilizată din plin
incantaţia, are loc o întoarcere în timp, cu mijloace moderne de exprimare. Această
fuziune între arhaic şi nou dă nişte rezultate extraordinare.
Mi-ar plăcea să dicutăm puţin despre scriitura specială a concertului
brandenburgic nr. 5, pe care, de altfel, l-aţi interpretat în Festivalul din luna martie.
Ion Bogdan Ştefănescu: Întrepătrunderea dintre flaut şi vioară este atât de
bine realizată încât, dacă închizi ochii, ar trebui să auzi o singură voce. Tot ceea ce se
întâmplă în orchestră şi cu instrumentele soliste (flaut, vioară, clavecin) – trebuie să
dea senzaţia unui singur instrument care poate să emită culori diferite. Această alianţă
a flautului cu vioara îi şade foarte bine muzicii. Partea a doua este o melodie continuă,
nu wagneriană, dar am senzaţia că l-a inspirat pe Wagner, căruia i-a plăcut felul lui
Bach de a trata muzica. Practic, nu se opreşte. Este o muzică continuă. Prin alternanţa
flautului cu vioara, Bach a găsit soluţia cea mai bună. Ar fi fost îngrozitor ca flautul
singur să susţină o parte atât de lungă. Întrepătrunderea de care vorbeam are un efect
liniştitor, benefic pentru ascultători. Tehnica contrapunctului capătă o strălucire
inegalabilă – flautul cu vioara, instrumentele soliste cu orchestra, clavecinul cu
orchestra. Tehnică pe care cu greu o învăţăm astăzi la Academia de Muzică, ne este
cumva peste mână.
Ce loc ocupă fiii lui Bach în istoria muzicii?
Ion Bogdan Ştefănescu: Bach a avut mulţi fii, dar trei dintre ei sunt renumiţi –
Friedemann Bach, Christian Bach şi Carl Philipp Emanuel Bach. Eu am cântat
compoziţii ale celor trei – concerte şi sonate. Toţi sunt importanţi, dar ultimul îi
interesează în primul rând pe flautişti. Sonata solo de Carl Philipp Emanuel Bach este
o piatră de încercare pentru aceştia, asemeni partitei scrise de tatăl său. Este o muzică
ciudată, incertă, un liant între baroc şi clasicism. De aceea, pune destule probleme de
interpretare. Totodată, el a fost compozitorul de curte al lui Frederic cel Mare, care era…
flautist. Şi cred că era un flautist foarte bun, pentru că toate compoziţiile pentru flaut
ale lui Carl Philipp îi sunt dedicate. Şi sunt piese foarte dificile. Pe de altă parte, gurile
rele spun că împăratul nu era un compozitor grozav, iar lucrările semnate de el sunt
compuse de fapt de Carl Philipp. Ceea ce este perfect plauzibil.
Un lucru este sigur: fiii lui Bach au moştenit talentul tatălui lor şi l-au
fructificat, ducându-l mai departe.
Obişnuiam să-mi întreb invitaţii care sunt planurile lor pentru anul Bach.
Timpul trece, iar întrebarea mea capătă o nuanţă retrospectivă.
Ion Bogdan Ştefănescu: Am cântat în Festivalul “Bach – 250” de la Sala
Radio. Am cântat chiar foarte mult – patru din cele şase concerte brandenburgice, plus
suita. Şi asta în numai două zile. Nu a fost uşor, dar a fost extrem de plăcută
provocarea şi m-am bucurat că s-a întâmplat aşa. La începutul anului nu mă gândeam
la acest lucru, dar am ieşit învingător din lupta cu muzica lui Bach. Este realmente o
plăcere, pentru că la noi nu ai ocazia să cânţi Bach prea des.
Vă mulţumesc.

Published in News

Comments