Miercuri, 21 octombrie, ora 19.00, la Clubul de la Muzeul taranului Roman, va avea loc lansarea cartii lui Vasile Ernu, moment insotit cu prietenie si admiratie de Ion Bogdan Stefanescu si Costin Soare printr-un recital de flaut si chitara, in care muzica traditionala romaneasca, venezueleana, argentiniana sau irlandeza va va incalzi inimile.
Dan Dediu, o personalitate de tip renascentist, ludic, eclatant şi plin de vervă îşi depăşeşte propriile recorduri. Dacă la 22 de ani obținea o bursă Herder, iar la 33 de ani devenea şeful catedrei de compoziție din cadrul Universității de Muzică din Bucureşti, când a împlinit 40 de ani a fost numit Rectorul Universității de Muzică Bucureşti.
Nume cu profunde conotații arhaice – Doina Rotaru – creează o lume plină de vrajă, de mister, de magie, în care simbolurile induc muzicii sale combinații sonore inedite, luxuriante şi eclatante.
Statutul meu profesional mi-a permis, încă de pe vremea când eram elev, să pot călători în locuri în care alții doar îşi imiaginau că ar putea ajunge. Dacă lucrurile care diferențiau modul nostru de viață de cel al altor societați occidentale erau pe atunci evidente, după anul 2000 standardul nostru de viață a crescut considerabil, circulația către orice zonă dorită a devenit posibilă, iar în momentul de față, suntem parte integrantă a Uniunii Europene, adică aparținem şi culturii acesteia. Totuşi, ceva ne ține oarecum la distanță de ceea ce înseamnă marea cultură, cu efecte serioase asupra societății noastre moderne, ce aspiră la obținerea unui loc de seamă în panorama culturilor importante.
Se spune că la botezul meu se anunțaseră patru ursitoare, din cele patru zări, purtate de cele patru vânturi. Nici pâna astăzi nu se ştie însă motivul exact pentru care trei dintre ele nu au mai ajuns: n-au avut vânt prielnic, n-au avut toaletele gata la timp, n-au avut stare sau, pur şi simplu, n-au cutezat să intre în biserică, fiind alergice la mirosul de lumânare. Spre uimirea tuturor a ajuns cea care mi-a ursit:… ffffffflaut!
Flaut zămislit
Din os împărătesc
Ademenind harul ceresc
Mi-ai prins sufletul în cerc
Asemenea cocorului
Îndrăgostit
Şi neînchipuit de alb
Abia atins de gând
Osul argintat
S-a sfărâmat
Şoptind durerea sunetului
Trecut ca o săgeată
Prin transparenţa
Liniştii de piatră
Ce sunet neştiut
De nici o ureche
S-a-ntors din lăuntru
Albăstrind copacii
Ca un zvon stelar
Lăcrimat
Pe frunze de arţar
Din osul rupt
Cu patimă de menestrel
Ecoul s-a desprins hoinar
Silabisind prin nouri de cleştar
Cu rece glas
Încercuit de timp
Dar din dar…Orfeu…Olimp
Într-o țară ca România, într-o metropolă ca Bucureştiul, totul este posibil. Aşa se face că avem orchestre numeroase şi bune (fiecare oraş important îşi susține şi se mândreşte cu propria Filarmonică sau Operă), numai că frecventarea sălilor de concert lasă de dorit. Avem nenumărate facultăți de muzică, dar cu studenți care, pe parcursul studiilor, îşi pierd interesul față de muzică.
E foarte incitant ca din postura de ascultator să treci la cea de invitat al emisiunii “Vorba de cultură” de pe canalul Radio România Cultural, emisiune în care gazde sunt Ema Stere si Atila Vizauer. A fost o săptămână (26 – 30 mai a.c.) plină de senzații tari, fiindcă discuțiile noastre au pendulat în jurul unui subiect ce întotdeauna produce reacții contradictorii: lamentările, indolența şi ipocrizia oamenilor de cultură. Mărturisesc că ideea abordării acestei teme mi-a venit în timp ce mă aflam, ca spectator, la “serbarea” decernării premiilor APTR, într-una din sălile Teatrului Național din Bucureşti. Dat fiind spectrul atât de larg al temei, o să prezint cele trei ipostaze pe rând, în trei articole distincte. Iată-l pe cel dintâi:
Titlul acestui spectacol este, până la urmă, o moştenire de familie. Acum foarte mulți ani, vreo 20, tatăl meu punea la cale un spectacol de poezie realizat de el pe şapte poeme pe care Nichita Stănescu i le-a dedicat, aşadar poezie inedită. Titlul a fost ales, bineînțeles, de Nichita, după care, genialul poet i-a ordonat tatălui meu, asemenea poeților: scrie, bătrâne!… şi poemele, prin mâna interpretului, s-au aşternut mândre pe hârtia nerăbdătoare. A mai spus poetul, la sfârşit: Să ştii că pentru ultimul poem o să urc chiar eu pe scenă. Vin să vă zgândăr.
Când un coleg de partidă, pe care îl prețuieşti şi îl admiri pentru dăruierea sa, împlineşte 70 de ani, nu poți fi decât alături de el sărbătorindu-l prin căldura şi noblețea flautelor de argint, aşa cum numai un senior al instrumentului o merită.
Parafrazând titlul unei piese de teatru pusă în scenă cu ani în urmă de regizorul Andrei Şerban la Naţionalul bucureştean – Cine are nevoie de teatru? – ne-am putea întreba, desigur, şi: cine are nevoie de flaut? O întrebare îndreptăţită pentru cei mai mulţi dintre semenii noştri, preocupaţi în deosebi de ziua de mâine; o întrebare ce revine cu obstinaţie şi efect catalizator asupra ritmului biologic al artistului, în fiecare miez de noapte. Puţini sunt aceia care observă că, în drumurile lor de zi cu zi, în cele mai diverse locuri – prin magazine sau autobuze, în maşinile personale sau chiar la locul de muncă – sunetul flautului îi însoţeşte adesea, stăruitor ca un duh bun, ca o aripă de înger, ferindu-i parcă de intemperiile vieţii cotidiene.
| M | T | W | T | F | S | S |
|---|---|---|---|---|---|---|
| 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
| 8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
| 15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
| 22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
| 29 | 30 | 31 | ||||
| « Feb |
|
Apr » |
Copyright © 2008 Ion Bogdan Stefanescu
